Ger

Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.

defectele omenești n-au remediu

un car de flori răsturat în mijlocul drumului

în noroi

nu ascunde imperfecțiunea Creației

sângele păsării  împușcate e ca un cuțit

înfipt în inimă

trebuie să ai toate defectele fiarei

să împuști o pasăre

să strivești sub tocul pantofului un greiere

care cântă

să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre

și să arunci după primul fluture

pare ireal când vezi ghiocelul

deasupra zăpezii

într-un un gest aproape rușinat

de smerenie 

cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

În zadar se reflectă din oglindă raze de lumină 

Trăiesc în trecut, întunericul mi-e fixat pe retină 

Sunt un suflet nocturn ce n-are parte de lună plină 

Întuneric total, noaptea asta nu se mai termină

Privesc în gol, către interminabilul abis

Acolo unde cel mai frumos vis mi-am împins 

Vreau să sar după el, vreau să-l recuperez 

Vreau ca fundul abisului să-l îmbrățișez

M-arunc în gol și ce-i interminabil se termină 

Mă bucur, dar nici aici nu văd urmă de lumină 

Nu văd nimic, aud doar două voci ce suspină 

"Suferința blestemată nici la final nu se termină"

Чтобы не плакать, я смеялась,

В лице ни капельки души.

Ведь если б я не притворялась,

Все в миг бы стали мне чужи.

Им не хватило бы платков,

Чтоб мои слезы удержать.

И не нашли бы они слов

О том, что важно мне желать.

Они не стали бы терпеть,

Ходить по колкому стеклу.

В конце концов начнут жалеть,

Что провалились в эту мглу.

Я им поэтому шутила,

Лишь бы улыбка оставалась.

Лишь бы не знали, как все было.

Чтобы не плакать, я смеялась

Чтобы не создавать лишних проблем

Просто игриво улыбалась

Делала вид что все у меня ок.

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.

În Februarie rece și tăcut,

Când pământul e încălzit doar de un sărut.

Ninsoarea dansează în lumina lunii,

Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.

Copacii se odihnesc sub mantia albă,

Iar vântul șoptește povești într-o baladă.

Zilele scurte, dar inimi calde,

Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.

Valentine's Day aduce dulcegării,

Inimi colorate și vise puse în poezii.

În fiecare fulg, o poveste de iubire,

Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.

Cupluri ce se strâng în mâini tandre,

Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.

Februarie, luna dragostei și a prieteniei,

Ce ne aduce împreună în armonie.

În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,

Se ascund povești, secrete și flori.

O lună scurtă, dar plină de farmec,

Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.

Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,

Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.

Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,

Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

În prag de an, când vechiul se retrage,

Gânduri ca stele în minte dansează.

Clipele trecute se sting în amintire,

În inima noastră, speranța suspină.

În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,

Cu promisiuni noi și visuri frumoase.

În gândurile noastre, se desfășoară povești,

Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.

Privim către viitor cu ochi strălucitori,

Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.

Regretul se pierde în umbrele trecutului,

Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.

Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,

La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.

Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,

Ca petale de flori ce se desprind din viață.

Fiecare gând aduce cu el speranța,

Și visele noastre sunt aripi către cer.

La început de an, în suflete se aprinde,

Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.

Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,

Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.

În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,

La început de an, viața devine poezie.