crochiu liric/11

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

Am ajuns ca orice Lună

Să devină un Soare mic

Și apoi orice Soare

Să devină Lună unpic.

S-a ajuns soră cu frate

Să se iubească îndrăcit

Bătrân cu tânăr, împreună

De nu știi, e frate sau mumă?!

Ne rugăm oricui ne dă,

Fără prea multă cugetare.

Și după plângem și rugăm,

Doamne, adu-ne o scăpare.

Deși bărbat , eu vreau femeie,

Și port la gât zgardă și cheie.

Deși femeie, vrei bărbat,

Că așa e trendul acceptat.

Acest continuu vals de șlagăr,

În umbra retoricii,tu ai oglinda,

Și crezul tău, e drept ofranda…

Ori spre Minciună sau Adevăr.

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....

lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,

Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac

Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile

mele,

Toate, un scop au

Luna sa ţi-o dau

Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,

Mâna în față ți-o apleci,

Un zâmbet vanezi in mica poveste,

Un zâmbet cauți să culegi

Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci

Un pas neclintit în fată il împingi,

Frica-n ochii se citeste

O ruptura in timp O ruptura in poveste

Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac

Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag

Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format

Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol

M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,

lar pentru sufletele separate, n-a mai existat

cale de întors

Pasul tău cu foc a aruncat

ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat

Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute

M-am întors pe călcâiele tocite

Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,

M-am întors,

Ochii in fata apusului i-am descusut

O floare a înflorit

În timp ce alta s-a ofilit,

Două au crescut la cer,

lar a treia în focul pământului infern

De un pom am prins rădăcini,

lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit

În nemiscatul timpului înțepenit

Te-am privit cum ai zburat

Ciocănitoarea penei mele

Cum în urmă ti-ai lăsat

Vulturul uitat de vreme

Sa ştii, aşteaptă privind la stele

fără motiv,

câteva dalii

au-nflorit în

grădina devastată de-amăreală?

-nu, au spus albinele.

continuă să dăruiești lumii

măcar puțin

din bucuria ta

și vei fi fericit.

tinerețea-i departe

corzile vibrează 

la unison

cu extravaganta toamnă

mier de noapte

tramvaiul sugrumă

respirația piețelor

singur la geam

sisif a prins o stea

să o aprindă mâine

noi linii de cod 

curăță rețelele AI 

de materia

întunecată

sub epiderma realității,

o rețea de intrigi, 

experiențe șocante,

intenții-nfiorătoare

spulberă turnirul liniștit al lumii.

să nu uităm că,

Daedalus 

a construit, pentru regele Minos,

un labirint

pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii

minotaurul.

iar la lumină,

a creat  din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,

o structură arhitecturală

sorocită dansului.

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.