Sclipiri de dovleci

desfrunzite dimineați,

soarele ascuns în spatele

vorbelor goale,

gâfâie ca o pasăre rănită ...

%

cheia zeilor-

cu șapte raze,

deschide poarta din inima

neîntinată de ură.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

Eu, eu pentru neuitare scriu,

Dar voi, voi de ce citiți...?

Închideți ochii atunci când citiți,

și veți fi eu...

Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.

Pentru orbii care văd...

Închideți ochii...

fiți eu...

scrieți!

Mi-e dor să vă citesc...

Tăcerea - mi vorbește
Și eu o înțeleg,
Am fost amândouă
La același concert
Auzind vioara plângând
Pe clapele negre
A unui pian ce cântă
Ascuns de cortina vremii.
Tăcerea mă-nsoțește
Si eu o însoțesc
Spre simfonia altei  viori
Ce-și poartă arcușul
Pe zilele noastre pierdute
Printre cortine ce cad
Pe-a căror brocart
Clapele tac, pianul tace,
Tăcerea lui îmi vorbește…

Tatălui vostru, de aici, pe pământ,

Cinstiți-i numele său,

Ascultaţi vorba sa,

Bucuraţi-vă în casa sa,

Ca un copil, toată viaţa.

Pâinea pe care v-o pune pe masă,

Cea, cu multă trudă muncită,

Să vă fie mereu mai gustoasă,

Decât orice ospăț, decât orice ispită.

Plângeţi pentru lacrima sa,

Iertaţi-l atunci când nu mai poate,

Şi fericiți-vă împreună, în toate.

Amin!

prima  zi din an

mi-o pe-trec în familie

n-am chef să-mi expun încă o dată viața

pe DN 15

șoseaua morților

frustraților

fițoșilor

complexaților

bețivilor

ca ieri

nu ascund

că nu-i ușor să reziști tentației

de a-ți lua zborul

acum la început de an

(anotimpul falselor iluzii!)

când toate zările îți sunt deschise

spre nicăieri

nu

sunt mulțumit așa cum sunt

în pijamamaua mea turcoaz

sprijind același scrin negru

vechi de o sută de ani

și dând frâu liber gândurilor

cu ochii pierduți pe fereastră

în hăul liniștii

de sub mine

după atâtea sărbători

în exces

(bucurii iluzorii!)

îți vine să mori

dai din colț în colț

printre amintirile moarte

zadarnic

n-ai de ce te prinde

singura speranță rămasă în creier

te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii

s-apară ghioceii

florile

pe calendar toate zilele

apar îngroșate în negru

ca niște corbi pe un hoit în putrefacție

o femeie își plimbă câinele

și vorbește la telefon

despre cât de departe e Paștele…

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

Într-o țară cu legi scrise în nisip,

Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,

Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,

Un drept sfințit, un venit garantat.

Unii primesc, cu bucurie-n suflet,

O pensie măruntă, un dar de la stat.

Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,

Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.

Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,

 Între cei bogați și cei săraci, departe.

Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,

Se fură ani, se-adaugă noi praguri.

Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,

Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.

O nedreptate crudă, o rană adâncă,

În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.

În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,

Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.

Printre ecouri de pasăre fără glas,

Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.

Prin străzi pustii și inimi abandonate,

Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.

Ochii nopții mă privesc rece, distanți,

Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.

În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,

Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.

Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,

Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.

Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,

Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.

Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,

Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.

În inima nopții, când stelele își țes poveștile,

Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.

 Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,

Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.

În ceruri Caty, un înger rătăcitor,

A plecat prea devreme, spre eternul izvor.

Printre stele și nori, acum dansează,

Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.

Caty, soția mea, lumină în noapte,

Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.

Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,

 Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.

În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,

Ca o rază de soare, ce încălzea totul.

Cu mâinile tale, alinai orice durere,

Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.

În inimă păstrezi locul tău etern,

Printre flori de cer, în grădina îngerilor.

Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,

Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.

Cerul acum are o stea strălucitoare,

Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.

Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,

Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.

Și deși plecată-n lumea de dincolo,

Amintirea ta în mine strălucește cald.

Cu inima grea și privirea spre ceruri,

Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.