Semn de întrebare

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

totu-i la liber în viața aceasta

 

ai nevoie de puțină nefericire

 

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

biată furnică,

umblând întunericul

fără o torţă –

va găsi ea oare drumul

printre atâtea spaime ?

*

noapte mohorâtă,

răsăritu-i departe

slabă nădejde –

nu uita întâmplarea,

pasărea dimineţii !

*

aud o cârtiţă

pe sub pământ e rece

ca un ochi de uliu –

cât nu moare speranţa

strălucesc stele !

*

dorm porumbeii,

puii flămânzi sub aripi

n-au nici o grijă –

somnul e ca o boare

Dumnezeu pretutindeni

*

să-i spui că ziua

i-a trimis înainte

călări zorile –

vai, Doamne, unde ai pus

aseară lampa ?

*

auzi broaştele

orăcăind în gârla

asta de sticlă ?

nici o stea nu-i aevea

într-un ciob de oglindă !

*

dar libelula ?

priveşte-o mai de-aproape

şi zi-i să fugă !

cum i-o fi scris furnicii,

la fel şi libelulii !

*

nu-i drept destinul,

oricât de ne-nsemnată

ea ţine cerul –

nu-ţi zic că universul

s-ar prăbuşi în moartea-i !

*

tocmai de-aceea

să izgonim gîndacii

strigând în noapte !

 

plângând mai bine! Doamne,

prea grea-i acestă cruce !

*

poftim ! şi vântul

se hâlţână prin frunze

în loc să doarmă !

iar ea aşa de mică

precum Sisif se zbate !

*

îi cade sacul

din firava-i spinare

şi-i toată udă -

doar ploaia mai lipseşte

Să umple-ntreg paharul !

*

de s-ar întoarce

cu ochii către lună

să ia lumină !

ce bun-ar fi un cântec

în locul gol să pună !

*

cine să cânte ?

la ora asta nimeni –

stăpân e somnul !

nimic nu-i imposibil

când cineva veghează !

*

auzi ? un greier

a început să cânte

din scripca-i fermecată...

altfel ar fi fost tragic –

pe cer, uite, şi luna !

*

dacă-i departe –

zadarnică speranţa

înmugurită ...

bobocii florii crapă

întotdeauna noaptea !

*

un vreasc de-a latul –

stupidă baricadă

ce-i taie calea ...

e loc destul sub dânsul –

problema-i întâmplarea !

*

dar tot se-ntâmplă...

şi nimeni nu încercă

să dea din aripi !

când sunt prea multe aripi

în faşă moare zborul !

*

să încrucişezi

doar mâinile la piept –

e nepăsare ...

eu zic că-i neputinţă –

altfel am fi departe !

*

vai, Doamne racul

prin iarba răscolită

spre ea se-ndtreaptă!

dar, uite, şi o capră

călcând iarba-n copite !

*

biata furnică !

nici suflet nu mai are

să ducă sacul ...

fără de el acasă

zăvoarele sunt trase !

*

tot mai aproape

se-aud venind ţânţarii –

de n-ar ajunge !

pentru atâta sânge

nu lasă ei măgarul ...

*

coboară frigul -

măcar de-ar sta sub frunze

pe pământul cald !

oriunde-ar sta furnica

numai norocul poate !

*

încătuşate

ni-s mâinile, Isuse,

în faţa vieţii !

suntem şi noi ca zeii –

stăpâni pe curcubeie...

*

nici nu mai mişcă –

încremenită pare

o limbă de ceas !

cum cade câte-o clipă

o alta se ridică ...

*

eternitatea !

la ce e bună oare

fără răsărit ?

nici asfinţit nu are -

şi totuşi se învârte !

*

priveşte-o ! e vie –

oricât de rece vremea

nu-i timpul ei...

zăpezile din iarnă –

albe priviri de ghiocei...

*

din nou încearcă –

să treacă peste vreascuri

nu-i cu putinţă ...

pe unele-i răşină,

pe altele-o lăcustă !

*

dacă se prinde –

lăbuţele-i firave

sunt fără scăpare…

chiar şi aşa lăcusta

deosebiri nu face !

*

uite că pleacă !

dumnezeul furnicii

alături de noi...

roagă-l s-alunge clipa

nepăzită de îngeri !

*

orele astea !

cimitire de hoituri

mereu nesătule –

în groapa amintirii

se furişează gândul...

*

năuci şi norii

prin faţa lunii –

cercuri de apă...

triste felinarele

agăţate de stele !

*

blestemat greier !

hai-hui prin noapte umblând

parcă nu-i pasă ...

vrăjit de propriu-i cântec –

a lui e-ntreg pământul !

*

atâta minte

cât greierul acesta

furnica n-are ?

instinctele-s aiurea –

un cerşetor e gândul..

*

te-apucă mila

văzând-o cum se zbate

în acelaşi loc ...

ocolul dimpotrivă –

deschide noi prăpăstii...

*

o frunză cade –

se-aşază drept, în drum,

ostentativă...

dacă mai cade una –

se crapă-n două cerul...

*

vezi corbul negru

pe creanga de mesteacăn

scrutând în noapte ?

îl bate alte gânduri –

nici pe-o măsea furnica !

*

ah ! liliecii !

simt sângele furnicii

pulsând în vene ...

mai rău nici că se poate –

cum să mai tragi nădejde ?

*

urâte păsări !

le-aş scoate dinţii

fără milă ...

dacă au fost lăsate –

un rost există sigur !

*

încă o frunză

îşi ia la revedere

căzând în moarte...

auzi ciocănitoarea ?

sub coji teroarea-i cruntă...

*

nimeni nu scapă

atunci când cruda soartă

îşi ia obolul...

furnica mai cu seamă –

ce-i este scris în frunte !

*

o broască saltă –

ţopăie prin preajmă

boldindu-şi ochii...

de-abia acum destinul –

alegerea-i cumplită ...

*

ce uşurare !

aproape-i heleşteul

departe gândul...

se umple miezul nopţii

cu ochi adânci de bufniţi...

*

trăsni-le-ar boala !

până şi-aici ajuns-au –

neruşinate...

ca orice sol şi ele –

colaterale pierderi !

*

noroc de şarpe –

se târâie prin frunze

cătând călcâiul...

când soarta e cu tine –

la fel e şi norocul !

*

e de mirare –

furnica nu renunţă

deşi sfârşită !

iar zorii dimineţii

nici gând să se arate...

*

un melc molatic

pe lângă dânsa trece

lăsând o urmă ...

şi viaţa lui firavă-i

la voia întâmplării !

*

o cochilie-i

mai mult decât ai crede –

descurajează ...

natura, mama noastră,

se oglindeşte-n toate !

*

hainul şarpe

se zvârle brusc, muşcând

din carapace...

nu-i fericit nici dânsul –

cum ar putea să fie ?

*

o încleştare

pe viaţă şi pe moarte –

o lume crudă...

când te-ai năsuct furnică –

viaţa ta-i o luptă !

*

gândacii negri

umblând prin întuneric

mă înfioară ...

târcoale dau furnicii –

ştiu ei de ce e-n stare !

*

ar vrea s-o-nhaţe

cu căngile lor hâde –

dar n-au curajul ...

un pas nu dă în lături –

mai multe vieţi nu are !

*

îi sare-n sprijin

călcând pe catalige –

o libelulă ...

priveşte-i ! rup pământul –

furnica-i suverană !

*

ecou de tunet

se sparge ca o nucă

deasupra noastră ...

nu-i mult şi cade ploaia –

de unde, Doamne, barcă ?

*

nenorocirea

nu vine niciodată

cu mâna goală !

suntem la mâna vremii –

iar vremurile-s triste !

*

poate de-aceea

furnica se învârte

ca un titirez !

ea simte dinainte –

efectul nu-l cunoaşte...

*

vezi fluturele ?

s-a pitulat sub frunză –

pleoştite aripi...

şi cinteza în cuibu-i –

ah, biată păpădie !

*

brunul păianjen

îşi strânge plasa veche –

va ţese alta ...

priveşte gărgăriţa ! –

dansează-n pas cu vântul...

*

omizi păroase

de frunze se agaţă

ca nişte bube !

spăşiţi doar canibalii –

în scorburi munţi de oase...

*

o caradaşcă

se poticneşte-n labe –

înspăimântată ...

sute de umbreluţe

sunt frunzele de brustur...

*

ca o scânteie

ce ţâşneşte din amnar –

pe cer un fulger...

atâta şerpuire !

şi-atât de rece soba...

*

o picătură

cutremură pădurea –

apoi un ropot ...

sar stropii din crenguţe

ca nişte libelule !

*

de-un pai subţire

s-a prins furnica –

strângându-l tare ...

dă-i, Doamne, tot norocul ! –

putere nu mai are...

*

mărunte ochiuri –

acuma-s repezi râuri

prăpăstioase...

furnica nu se-neacă –

oriunde-ar fi sfârşitul...

*

mii de gondole

par frunzele purtate

de ape tulburi...

la adăpost e viaţa –

instinctele-s deasupra !

*

fire de iarbă

ţin paiul strâns în matcă –

pe el furnica...

când prinzi cu dinţii vâsla

aproape-i izbăvirea...

 

*

nu lasă paiul –

îll strânge

cu-nverşunare...

tot mai departe-i casa

cu fiecare clipă !

*

din trunchiuri brazii

se frâng fără putere –

cumplit e vântul ...

un tunet de aproape

se sparge-n mii de ţăndări...

*

înc-o rafală –

de parcă spart e cerul

şi se goleşte...

puhoaiele de ploaie –

spre noi negre prăpăstii...

*

se duc la vale

covoarele de frunze –

un val năprasnic...

pământul gol se-adapă –

nespusă fericire ...

*

biata furnică !

s-a agăţat de-o creangă

plutind în salturi...

câmpia verde-n noapte

o baltă neagră pare ...

*

sclipiri de fulger –

pe valuri înspumate

o creangă zboară...

parcă pe-un cal sălbatic

furnica nu se lasă...

*

sfârşiţi şi norii

de-atâta zvârcolire

fac loc la stele...

se ţin de raze stropii

într-un ocean de galben...

*

cât vezi cu ochii –

doar iarba răvăşită

şi albăstrele...

parfum de flori prin ploaie –

şi mai încolo luna...

*

grămezi de vreascuri

se strâng la întâmplare –

oprite-n dâmburi...

unde o fi furnica ? –

vai, Doamne, ia-ne ploaia !

*

e tot pe creangă –

un punct în întuneric

mişcând adesea...

nu-i dragoste mai mare

ca dragostea de viaţă !

*

frumoasa lună

îşi despleteşte părul

ca o fecioară...

feriţi în lături norii –

tot ceru-i ca de ceară...

*

a stat şi ploaia –

mai cerne pe alocuri

ca dintr-o sită ...

de neoprit e vântul –

în jocul său de iele..

*

pământul reavăn

parcă surâde-n noapte –

şi-a luat obolul...

în urmă tot prăpădul –

aşa arată iadul ...

*

uite şi creanga

pe care-a stat furnica ! –

dar unde este ?

departe nu-i, fii sigur –

hai să privim prin iarbă !

*

pe-o moviliţă

furnica-şi spală faţa –

privind mirată...

nu ştie ce-i cu dânsa –

ce lume-o fi aceasta ?

*

sub raza lunii

pământu-i tot ce vede –

fără de capăt...

o linişte divină –

ca o îmbrăţişare...

*

întoarce capul –

pădurea e în spate

precum un monstru ...

cum de-a ajuns acolo ! –

şi cum de s-o întoarce ?

*

ar vrea să plece –

picioarele n-ascultă

parcă-s de piatră...

răbdarea-i sfatul minţii –

de-ar aţipi o clipă !

*

ziua-i aproape –

surprinzător norocul

care-o-nconjoară...

până atunci furnica

mai are multe cumpeni...

*

prin iarba moale

foşnesc anemic melcii

şi şobolanii...

şi-o cârtiţă flămândă

tunele sapă-n aer..

*

scurmând poiana –

un porc mistreţ bezmetic

adună jirul...

aproape-i moviliţa –

furnica aţipită !

*

mărunte gâze

tânjesc deasupra ierbii

în zbor de aripi...

şi-o ciută speriată

cu-n smoc de iarbă-n gură...

*

de-a dreptul doarme –

sub lespedea uscată

abia se vede...

din negura câmpiei

se-apropie un dihor...

*

zvârlind o aţă

un mic păianjen prinde

să-şi ţeasă pânza...

şi undeva o broască

se-aruncă-n baltă...

*

grămezi de râme

se unduiesc prin iarbă

ca după ploaie...

un iepure dă colţul

la marginea pădurii..

*

stânca-i tăcerea –

în clopotul de sticlă

se prinde gheaţa..

iar pânza de păianjen

se rupe-n bucăţele..

*

dinspre pădure

o linişte adâncă –

te înfioară...

la ora asta somnul

ca mierea primăverii…

*

lumina lunii

se-amestecă uşoară

ca o culoare…

câmpia-i abur galben

de nepătruns privirea...

*

dar dacă moare ?

furnica-i ca o boare

în zori de ziuă...

e cea mai lungă noapte –

nimeni nu ştie încă !

*

şi ceaţa asta !

neaşteptată umbră

în întuneric...

ridică, Doamne, giulgiu

de pe acestă faţă !

*

până atunci

furnica-i îngheţată –

o amintire...

văd florile în viaţă –

de ce-ar muri furnica ?

*

greu curge timpul

în noaptea asta rece –

înceţoşată...

cu-atât mai dulce ziua –

de-ar fi să vin-odată !

*

simţi ? bate vântul !

se-nvolbură în ceaţă

tăind-o felii...

pe fug-o pune, iată !

ca pasărea se-nalţă...

*

către pădure –

apoi peste aceasta

încet se pierde...

şi primii zori ai zilei

tremurători se-arată...

*

ca o petală

roşie în răsărit –

aşa e cerul...

un colţ de Soare râde –

adio, neagră noapte !

*

o rază dreaptă

învăluie furnica

în somnu-i dulce...

priveşte-o ! dă din labe –

visează muşuroiul...

*

se uită-n juru-i –

nimic nu recunoaşte

şi nu-nţelege...

în faţă infinitul –

precum o mare verde...

*

zori albi ca neaua

înfulecând din beznă

fac loc luminii...

se-nfoaie-n pene iarba

şi păsările cântă...

*

ies din tufişuri

în ţipăte barbare

cocoşii negri...

cântatul lor frenetic –

o goarnă criminală...

*

chiar şi furnica

tresare speriată

de-atâta zgomot...

de ani de zile-acolo –

doar greierii-n pădure...

*

pierduse sacul

prin negurile nopţii –

în timpul ploii...

dar şi aşa spre casă

necunoscut e drumul ...

*

ca nişte săbii

firavii colţi de iarbă

îi stau în cale...

şi nici o urmă clară

nu-i de găsit pe-aproape...

*

un Soare roşu

precum un măr pe creangă –

se tot înalţă...

de nicăieri apare

o furnicuţă albă !

*

ce fericire ! –

antenele-şi frământă

şi-şi spun cuvinte...

un S.O.S. porneşte

neauzit de nimeni...

*

nu pierde timpul –

pe urmele suratei

aşează semne...

curând toţi cercetaşii

pe urma ei porni-vor !

*

priviri mirate –

furnici din alte neamuri

se-opresc o clipă...

povestea ei de-o noapte –

o flamură-n pustie...

*

se dau de-o parte

admirativ gândacii –

trece vedeta...

câmpia şi pădurea –

nu-şi mai încap în frunze...

*

un greier sare

cu scripca înainte –

cântându-i marşul...

convoiul de lăcuste

din urmă valuri-valuri...

*

zburănd deasupra-i –

un roi de libelule

se-nvârt nebune...

cosaşi pe catalige

spre cer fac salturi...

*

din drum şi viespii

se-opresc pe câte-o floare –

alaiu-i mare...

din heleşteul gârlei

broscuţe sar pe maluri...

*

bătând din aripi –

un cârd de buburuze

coboară-n iarbă...

şi zeci de greieri

pe urmele furnicii...

*

purici de iarbă

în ţopăieli ghiduşe

fac gălăgie...

de flori se-agaţă fluturi

atraşi de veselie...

*

fonfoni ţânţarii,

veniţi din depărtare –

aterizează...

înfiorate frezii

se strâng între petale...

*

mii de lăcuste

se-nşiruiesc pe frunze

până departe...

la orizont pădurea

își scoate înainte brazii...

*

Bondari anemici

se ţin de trena zilei –

rar dând din aripi...

pe marginea cărării

aleargă brune molii...

*

un pai de-a latul

acoperă izvorul –

precum pârleazul...

alaiu-i tot mai mare –

şi creşte pe măsură...

*

stoluri de păsări

plutesc în zboruri line –

privind alaiul...

iar iepuri gură cască

fac salturi printre tufe...

*

brusc – ies în cale

furnici cu dungi pe spate –

sunt cercetaşii..

priveşte, o flanchează !

salută ! dau onorul !...

*

oastea piestriţă

în pas de defilare –

mărşăluişte...

furnica ţanţoş calcă –

o dată se întâmplă !

*

simte cărarea –

plăcut miros de frunze

parfum de floare...

tot mai aproape casa –

scurtează-mi, Doamne, drumul !

*

puiul cel mic

râzând îi sare-n braţe –

lacrimi duioase...

fraţi şi surori de sânge

pe rând o-mbrăţişrază...

*

nu-i centimetru

necunoscut în drumu-i –

ce încântare !

frumoşi ca niciodată –

acum chiar şi duşmanii !

*

dar ce se vede ?

priveşte ! muşuroiul –

o piramidă...

în jurul lui mulţime –

toată suflarea lumii !

*

prelungi urale,

aplauze febrile –

o nebunie ...

ca un vulcan e valea –

ca un vulcan pădurea ...

*

biata furnică,

mai face-un pas şi cade –

se prăbuşeşte...

o linişte adâncă –

vai ,Doamne, ţine clipa...

 

tristă

 

însingurată

 

își aprinde o țigară

mâncarea pentru pisici

emană un miros acru

Machiavelli se-nvârte în jurul cozii

așa spune el că-i este foame

nu-i mai plac granulele poloneze

la sac de 35 kg

lua-l-ar dracu

nici mie nu-mi plac creveții

dar nu fac nazuri

.

trage fumul în piept

până simte gustul infect al frunzelor de tutun

și-și aduce aminte de George

mirosea și el a frunze

avea buzele zgrunțuroase

cianozate

brrr…

pe unde trecea lăsa urme

ca o bucată de glaspapir

nici nu avusese orgasme

.

plecase supărat

.

pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură

știa că o să se enerveze

îi reproșase că nu fusese acolo

și era adevărat

.

dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț

să-și cumpere o mătură...

decorul

 

un graffiti întins pe un perete întreg

 

reprezintă o pânză uriașă de păianjen

piesa de teatru nu are nume

nici text

actrița

o femeie în vârstă

ridată ca o stafidă uitată la Soare

îmbrăcată strident

improvizează liber

precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic

un fel de commedia dell`arte

de prost gust

.

sunt singurul spectator care asist la spectacol

din primul rând

îngrețoșat până la lacrimi

.

dar aplaud

.

lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi  peste umbra femeii

și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete

din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă

femeia stafidă

Văduva neagră la ananghie

desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd

.

simt  tot spectrul cromatic în șira spinării

e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre

transformate-n păianjeni

sau să fug printre rânduri cu oasele

în pantofi

sunt prins în propriu-mi coșmar al minții

.

tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă

proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor

peste ei

țânțarii își înfig trompele în inima mea

deja sfârtecată de păsări

lăsată undeva la intrare

cu telefonul mobil și pachetul de Kent

.

Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei

nu mai are scăpare de-acum

își ia capul de pe umeri în mâini

surâde spre public

(adică spre mine!)

și declamă melodramatic:

„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…

Voi cei care m-ați "iubit"

să mă iertați de v-am greșit,

să mă uitați, să mă lăsați 

să zac, să nu mă întrebați 

de ce-am plecat spre infinit, 

fiind cenușă-n răsărit 

și noru' negru-n asfințit!

 

D-o-ți vrea să mă căutați 

mândre păsări întrebați 

de bietul sufletul meu 

ce-a suportat tot mereu 

răutatea voastră cruntă... 

acum nu se mai frământă! 

 

Dacă dor o să vă fie...

să n-aduceți lacrimi mie,

pe mormântu'-mi plini de spini,  

iarbă neagră, mărăcini 

și sălbatici trandafiri. 

Aduceți nemulțumiri!

Ca ș-atunci când am trăit 

Mai știți? v-am nemulțumit!

 

Să nu plângeți lacrimi false 

doar ca să vă vadă lumea,

că-mi vor fi tălpile arse. 

Îngropați-mă doar lunea!

Căci am fost "rea și haină ",

ca și lunea eu am fost. 

Povestiți-mă în taină 

c-am fost un om fără rost.

 

Nu vă făliți că vă doare!

Știți prea bine...nu-i așa?

Că un om nu doar când moare 

trebui prețuit cumva!

 

✍️ Georgiana Calotă 

03 iulie, 2024

Ziua se duce, seara se lasă

Și frigul rece mă cuprinde,

Mă uit prelung la poartă

Dar nimeni n-o deschide

 

Nu știu c-aș aștepta pe cineva

Când sunt convins că tu nu vii,

Doar sper că poate se va întâmpla

În visul meu în noapte să revii

 

Gândul mereu mă duce către tine

Nu pot să-i spun te rog așteaptă,

E plin de amintiri și greu mai urcă

Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă

 

Într-un târziu din scaun mă ridic

Simțind dureri în ale mele oase,

Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt

Și trebuie să port haine mai groase

 

Înfrigurat și trist pătrund în casă

Dezamăgit că n-o să vină nimeni,

Sunt resemnat și îmi duc anii

În cârcă adunați, uitat de oameni!

 

 

Într-un prezent tot mai amar,

Românii au plecat în lume,

Pentru-un trai mai bun și-o  pâine.

Cât  e de greu să, să fii departe,

Dar lipsurile, nu știu carte.

S-a dus vestea, ca un vânt

Că străinii dau mulți bani,

Și odată adunați,

Nu mai plângi, nu mai oftezi 

Poți să stai mai mult

Încât te înstrăinezi,

Uiți de mama,uiți de tata,

Îți uiți glia, îți tara

Te-ai globalizat.

Cine ești tu?

Ai uitat....

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

 

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

 

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

 

Mereu am vrut să plec departe
Să tot caut,pășind în nestiință,
De regrete să nu mai am parte,
Să plec rapid,lipsită de umilință.

Credeam că astfel va fi mai bine,
Să tind spre ceva numit un ideal,
Deși n-ar ramâne nimic din mine
Acum să cred doar că tot e ireal.

Și zambete,și ceea ce alții spun,
Cu nici pic de sinceritate în chip
Nici dorință nu am să mă supun,
Să treacă chiar și mai mult timp.

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.