Uitare de sine
Lumină din lumină se naște peste floare,
Ușor și dintr-o vină se naște supărare.
Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-
De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.
Și-atunci începe răul, când dubiile apar,
Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,
Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,
Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.
Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?
Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.
Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,
Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.
Conștiința încărcată , începe să te strige,
Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.
Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,
Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.
Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,
Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,
Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,
Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.
Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,
Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.
Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,
Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.
Стихи из этой категории
Inexistență
Inexistența mea
Depinde de existență.
Precum și existența-n sinea sa
Depinde de inexistență.
Concept tragic de gândit
La ora prea târzie.
Ultimii neuroni îi mai aprind
C-o mică ironie.
Nimic nu e veșnic
Nimic nu e veșnic,
Nici eu,nici tu.
Nimic nu e veșnic,
Nici oamenii.
Nimic nu e veșnic,
Nici cartea.
Nimic nu e veșnic,
Nici lumea.
Autor Zamurca Alina 🌷
I-sus & I-jos
Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară
alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?
am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Inexistență
Inexistența mea
Depinde de existență.
Precum și existența-n sinea sa
Depinde de inexistență.
Concept tragic de gândit
La ora prea târzie.
Ultimii neuroni îi mai aprind
C-o mică ironie.
Nimic nu e veșnic
Nimic nu e veșnic,
Nici eu,nici tu.
Nimic nu e veșnic,
Nici oamenii.
Nimic nu e veșnic,
Nici cartea.
Nimic nu e veșnic,
Nici lumea.
Autor Zamurca Alina 🌷
I-sus & I-jos
Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară
alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?
am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Другие стихотворения автора
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Sfântă
Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,
Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.
Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,
Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.
Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină
Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.
Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,
În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.
Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă
Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.
Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,
Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.
Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți
Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?
Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam
Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.
O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc
Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.
Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini
Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.
Nu știi să spui ce simți în tine
Numai când vezi ce-ți place,
Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.
Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.
Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.
Un diamant sau colier nu iți oferă viață,
Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.
De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?
Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?
Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,
Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.
Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,
Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.
Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,
Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.
Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,
Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.
Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,
Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.
Alba-Neagra
Câmpuri verzi cu iarbă deasă,
Nu mai știm, că-s cimentate.
Brazi înalți, păduri semețe,
Azi sunt vreascuri răsfirate.
Cântul pasării-n verandă
nimeni nu îl mai ascultă.
Vorba noastră este-n cască,
Față-n față gura-i mută.
Nopțile devin povoare.
Gânduri strânse-n zeci de dune.
Că nici azi nu trece bine,
Și în minte-l ai pe mâine.
Ieri adulți rugau poznașii
Nopțile să intre-n casă.
Azi poznașii sunt adulții
Ce pe drum părintii lasă.
Bunul simț este prostie
iar prostia-i beneficiu.
Cei ce trag trăiesc mai jalnic
decât cei fără serviciu.
Toți nervoși, conduc spre moarte,
Că și graba-i un păcat.
Unii pier bătuți de soartă,
Pe când alții, de asfalt.
Casele-s pline și totuși pustii,
Parcuri colorate fără de copii,
Cerul e albastru cu nuanțe de gri,
Inimi muribunde ce ieri erau vi...
Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,
Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.
"Opriți Pământul, vreau să cobor" în franceză
Nu știu de ce am venit,
si nu stiu cum voi pleca.
Nu stiu cum sa multumesc,
și nu spun întotdeauna adevărul.
Nu înțeleg Pământul,
și încă nu știu ce vrea inima mea să facă.
Nu sunt pentru război,
și urăsc când mi-e frică.
Nu mi-am făcut niciodată publice rănile,
și nu am plâns când m-au rănit.
Nu mi-am arătat niciodată panica interioară,
dar nu mi-am părăsit credința, când sufletul meu era slăbit.
Nu sunt perfect, nu sunt un erou,
Nu am puteri ascunse,
Încerc să trăiesc cât pot de bine.
Sunt doar un om cu zile numărate.
Dar, aceste zile,
atât de scurte, așa cum ne sunt scrise...
De ce sunt ofilite de durere?
De ce sunt influențațe de furie și nefericire?
Opriți Pământul; vreau să cobor.
Vreau să plutesc în gol pentru eternitate,
să mă scufund în tăcerea Universului,
Vreau să trăiesc mereu în propria-mi trufie,
Vreau să uit tot ce îmi rupe aripile,
tot ce mă sperie,
tot ce mă omoară,
. . .As vrea sa uit.
Arrête la Terre, je veux descendre
Je ne sais pas pourquoi je suis venu,
et je ne sais pas comment je vais.
Je ne sais pas comment remercier,
et je ne dis pas toujours la vérité.
Je ne comprend pas la Terre,
et je ne sais pas encore ce que veut faire mon cœur.
Je ne suis pas pour la guerre,
et je déteste quand j'ai peur.
Je n'ai jamais rendu mes plaies publiques,
et je n'ai pas pleuré quand elles m'ont blessé.
Je n'ai jamais montré ma panique intérieur,
mais je n'ai pas quitté ma foi,
quand mon âme s'est affaissé.
Je ne suis pas parfait,
je ne suis pas un héros,
Je n'ai pas de pouvoirs cachés,
J'essais de vivre comme je peux.
Je suis juste un homme, avec des jours comptés.
Mais, ces jours.ci,
si court, comme eux nous sont écrits...
Pourquoi sont-ils flétries par la douleur?
Pourquoi sont-ils influencés par la colère et le malheur?
Arrête la Terre; je veux descendre.
Je veux flotter dans le vide pour l'éternité,
me plonger dans le silence de l'Univers,
Je veux vivre toujours dans ma fatuité,
Je veux oublier tout ce qui brise mes ailes,
tout ce qui me fait peur,
tout ce qui me tue,
. . .je voudrais oublier.
Reminiscenta
Te chem din neguri să apari
Și să îmi dai lumină,
Însă atâtea voci în gol
te strigă fără stimă.
Te văd prin ceață și prin fum
Oh, vânt primăvăratic,
Dar sufocat de așteptări
mă sting tot singuratic.
Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o
Și-mi pare așa.. ușoară.
Înăbușită în dor, însă,
pe loc devine amară.
Și cum să fac să mi te-aduc
aici, pentr-o secundă,
când ceru-ți larg și făr' de margini
nu poate să pătrundă?
Și-n vis te simt și te ascult,
Dar mă trezesc și ești departe.
Pierdută-n ochii lor de plumb
și vorbele deșarte.
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.
Reflectie umana
Închide ochii, prieten bun,
Și lasă-te pătruns de pace
Căci viața are al ei drum,
Tu mergi pe el și nu te-ntoarce.
Întinde-ți mâna acolo unde
o altă mână întinsă așteaptă,
Deschide ochii celui care
a uitat să se trezească.
Zâmbește celui care plânge
Și dă-i curaj, și dă-i speranță,
Oferă-i dragoste și milă,
O îmbrățișare caldă și o atingere duioasă.
Convinge-l pe cel ce nu mai crede.
Oferă-i celui fără casă.
Căci drumul Domnului e mare,
Și trebuie trecut ușor.
Să-l treci cu dragoste în suflet
Și pas de conducător.
Sfântă
Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,
Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.
Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,
Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.
Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină
Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.
Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,
În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.
Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă
Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.
Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,
Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.
Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți
Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?
Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam
Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.
O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc
Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.
Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini
Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.
Nu știi să spui ce simți în tine
Numai când vezi ce-ți place,
Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.
Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.
Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.
Un diamant sau colier nu iți oferă viață,
Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.
De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?
Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?
Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,
Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.
Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,
Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.
Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,
Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.
Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,
Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.
Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,
Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.
Alba-Neagra
Câmpuri verzi cu iarbă deasă,
Nu mai știm, că-s cimentate.
Brazi înalți, păduri semețe,
Azi sunt vreascuri răsfirate.
Cântul pasării-n verandă
nimeni nu îl mai ascultă.
Vorba noastră este-n cască,
Față-n față gura-i mută.
Nopțile devin povoare.
Gânduri strânse-n zeci de dune.
Că nici azi nu trece bine,
Și în minte-l ai pe mâine.
Ieri adulți rugau poznașii
Nopțile să intre-n casă.
Azi poznașii sunt adulții
Ce pe drum părintii lasă.
Bunul simț este prostie
iar prostia-i beneficiu.
Cei ce trag trăiesc mai jalnic
decât cei fără serviciu.
Toți nervoși, conduc spre moarte,
Că și graba-i un păcat.
Unii pier bătuți de soartă,
Pe când alții, de asfalt.
Casele-s pline și totuși pustii,
Parcuri colorate fără de copii,
Cerul e albastru cu nuanțe de gri,
Inimi muribunde ce ieri erau vi...
Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,
Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.
"Opriți Pământul, vreau să cobor" în franceză
Nu știu de ce am venit,
si nu stiu cum voi pleca.
Nu stiu cum sa multumesc,
și nu spun întotdeauna adevărul.
Nu înțeleg Pământul,
și încă nu știu ce vrea inima mea să facă.
Nu sunt pentru război,
și urăsc când mi-e frică.
Nu mi-am făcut niciodată publice rănile,
și nu am plâns când m-au rănit.
Nu mi-am arătat niciodată panica interioară,
dar nu mi-am părăsit credința, când sufletul meu era slăbit.
Nu sunt perfect, nu sunt un erou,
Nu am puteri ascunse,
Încerc să trăiesc cât pot de bine.
Sunt doar un om cu zile numărate.
Dar, aceste zile,
atât de scurte, așa cum ne sunt scrise...
De ce sunt ofilite de durere?
De ce sunt influențațe de furie și nefericire?
Opriți Pământul; vreau să cobor.
Vreau să plutesc în gol pentru eternitate,
să mă scufund în tăcerea Universului,
Vreau să trăiesc mereu în propria-mi trufie,
Vreau să uit tot ce îmi rupe aripile,
tot ce mă sperie,
tot ce mă omoară,
. . .As vrea sa uit.
Arrête la Terre, je veux descendre
Je ne sais pas pourquoi je suis venu,
et je ne sais pas comment je vais.
Je ne sais pas comment remercier,
et je ne dis pas toujours la vérité.
Je ne comprend pas la Terre,
et je ne sais pas encore ce que veut faire mon cœur.
Je ne suis pas pour la guerre,
et je déteste quand j'ai peur.
Je n'ai jamais rendu mes plaies publiques,
et je n'ai pas pleuré quand elles m'ont blessé.
Je n'ai jamais montré ma panique intérieur,
mais je n'ai pas quitté ma foi,
quand mon âme s'est affaissé.
Je ne suis pas parfait,
je ne suis pas un héros,
Je n'ai pas de pouvoirs cachés,
J'essais de vivre comme je peux.
Je suis juste un homme, avec des jours comptés.
Mais, ces jours.ci,
si court, comme eux nous sont écrits...
Pourquoi sont-ils flétries par la douleur?
Pourquoi sont-ils influencés par la colère et le malheur?
Arrête la Terre; je veux descendre.
Je veux flotter dans le vide pour l'éternité,
me plonger dans le silence de l'Univers,
Je veux vivre toujours dans ma fatuité,
Je veux oublier tout ce qui brise mes ailes,
tout ce qui me fait peur,
tout ce qui me tue,
. . .je voudrais oublier.
Reminiscenta
Te chem din neguri să apari
Și să îmi dai lumină,
Însă atâtea voci în gol
te strigă fără stimă.
Te văd prin ceață și prin fum
Oh, vânt primăvăratic,
Dar sufocat de așteptări
mă sting tot singuratic.
Îți simt flagranța ce-ai ascuns-o
Și-mi pare așa.. ușoară.
Înăbușită în dor, însă,
pe loc devine amară.
Și cum să fac să mi te-aduc
aici, pentr-o secundă,
când ceru-ți larg și făr' de margini
nu poate să pătrundă?
Și-n vis te simt și te ascult,
Dar mă trezesc și ești departe.
Pierdută-n ochii lor de plumb
și vorbele deșarte.
Ca o bufniță să fiu
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare
și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.
Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;
să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.
Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.
Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.
Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,
unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.
Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,
să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.
Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;
Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.
Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,
să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.
Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,
să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.
Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,
și cu aripile grele să cutreier lumea mare.
Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,
iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,
și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.