Epilog

Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,

Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.

Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,

Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,

Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,

"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.

Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte,

Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci

Chiar crezi că mai ai la cine?  

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Mi-e frică să te uit, nu dintr-o dată,

Ci încet, ca sângele dintr-o rană,

Să-ți șterg privirea, caldă, vinovată,

Din mine… fără zgomot, fără teamă.

„Te-am iubit”... ce rece sună-acum,

Ca un cuvânt rostit de altă gură,

Când tu erai și foc, și adăpost, și drum,

Iar eu doar rătăcire fără urmă.

Mi-e frică să nu-ți pierd exact zâmbirea,

Nu chipul  ci felul cum mă dureai,

Căci dacă uit durerea și iubirea,

Înseamnă că nici tu… nu mai erai.

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

Frica, tremurul, suspinul

Gândul, ochii-nlăcrimați

Duce repede destinul,

Într-o bulă, afundați.

De ce trebuie să fiu?

Un războinoc dezarmat,

Într-un loc tare pustiu 

Chiar de mine blestemat.

Pune-ți masca "anti-tu"

Dezinvolt și cu tupeu,

Poate vezi întunecatul

Job al sufletului meu.

Tare, clar și răspicat 

Strigă tare în mulțime,

Că tu ești sacrificat

Și știi doar să ții în tine.

Enervant de anxios

Știi și tu așa că ești,

Dar fără de vreun folos, 

Că tot trebuie să crești.

Judecat vei fi mereu

De ceea ce nu poți fi,

Un om fără Dumnezeu, 

Imun, fără teorii.

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

Dacă zilele ar fi ca nopțile,

Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.

Dacă vocea ar fi mută,

Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.

Dacă sentimentele nu ar exista,

S-ar așterne o tăcere rece.

Dacă nu ar exista o clipă tandră,

Sufletul ar îngheța în neant.

Dacă nu ar exista culorile,

Totul s-ar adânci în umbră.

Dacă forme nu ar exista,

Fondul nu ar mai avea sens.

Dacă omul din noi n-ar exista,

Omenia ar fi îngropată-n nefast,

Și sălbăticia sentimentelor

Ar dezvălui monstrul uman.

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Pasesc pe inima cu mintea,

si ura este chiar nimic

iubirea este mai flaminda

dar trece ca un anotimp.

Si nu exista asteptare

ci este numai timp pierdut

si daca astazi omul moare

sa stii ca viata na  vurut.

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..