In cautarea lui ....Dory

S-au spus toate cuvintele-ntre noi,
Si am rămas fără vocabular ales
"Bună, ok, și...da... și nu" abundă-n amandoi
Doar pauzele dintre ele mai au sens...

Privesc plat în oglindă și-aș vrea să îmi dau seama
E frică sau speranță în ochii ăia goi?
Dar descifrez cu-atâta ușurință care-i drama:
S-au spus toate cuvintele-ntre noi.

Si ca-ntr-o piesă proastă în care știi finalul, 
La radio anunță câțiva ani de ploi.
Mi-aș lua umbrela, ori fâșul, ori raglanul,
Dar nu mai are rost, ne udă pe-amândoi.

E vreme rea: ...s-au spus toate cuvintele-ntre noi....

Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?

Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?

Fereastra aburită iți șoptește un eseu

Despre iubire, dragoste si duh...

Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător

Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,

Ți se perindă clipe de taină ce omor

Trecut și ceață și durere și-apăsare

Și simți in nări mireasma de vin fiert

Ce se strecoară de pe aragaz,

Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,

Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…

Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase

Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor

Pupilele ți se măresc ușor și curioase

-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…

În cimitirul de povești,
Acolo unde stau la rând
Toți trubadurii unei vieți
Și viața lor de trubaduri,-
Acolo unde te-ntalnești
Și tu si eu, și noi și voi 
Cărând bagajul desfacut
Din care curg litere moi.
Acolo unde ochii mari
Și curioși, ...nerăbdători
Pictați cu guașe sidefii
Își strigă versul rafinat
Scăldat de roz și mult ciel
Poate și ocru și cobalt..
Stridențe reci de negru-gri
Și alb-galbui... imaculat...
Mult lut,
Dar foarte diluat...
Acolo unde primprejur
Vezi chipuri cunoscute
Și, vai, atatea chipuri noi
Cu toții alergând grăbit
Să prindem roluri absolute.
Și-n cimitirul de povești
Din manuscrisul unei vieți
Îți scriu câteva rânduri vii
Ce-ți mușcă buzele-n livezi
Și-ți picură nisipul pe picior...
Mai mor puțin și iar învii
Și simt și fluturi și fior
Și-i viață-n mine, viața-n noi.
În cimitirul de povești
Se nasc povești...se scriu povești...

E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",

Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne

Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,

Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.

Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea

Să-mi umple inima în nemurirea mea,

Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -

Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.

E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul

Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,

Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,

Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?

Ce Doamnă prea stilată ești tu, Viață!

Ce haine deocheate ai învățat să-mbraci!

Și ce frumos te machiezi pe față

Și-apoi, atât de inocentă, de toate te dezbraci.

Mă-ndrăgostesc zile la rând de tine

Si-așa cu dor nebun și disperare te doresc,

Dar când privesc oglinda ce râde odios la mine

Îmi vine, de pământ, să te trântesc...

Mă las sedus de-al tau parfum, ce-l porți ca o starletă;

Piciorul fin și-nalt, ce se strecoară de sub fustă

Mă-nebunește și m-adoarme, parc-ai avea baghetă

De vrajitoare, care mă îmbie: "- Ia și gustă!"

Ah!  Când frivolă, când parșivă, sau nepăsătoare, 

Îmi furi ba ochii, ba îmi spinteci inima,

Îmi rupi și glezna, chiar și gâtul și-mi spui că-i o favoare...

Și tot tu, mai mereu, o faci pe victima...

Ce Doamnă, vai ce Doamnă plină de tandrețe!

Întâi oferi și mă îmbii la multe delectări

Și-atunci când stăm de vorbă, ca două precupețe,

Îmi pomenești despre botezuri, nunți și despre-nmormântări.

Sunt zile-n care nervii mi-i întinzi la maxim

Și te-aș cam părăsi, frumoasă și unică osândă.

Îmi bei și lacrima și sângele, atât de intim

Și nu mai știu de ești feroce sau prea blândă.

Ce Doamnă, vai ce Doamnă esti tu Viață

Când treci, fatidic, pe langa mine, pe celalalt trotuar....!

Am învățat să trec strada - nu mai fi așa hoață!

Nu-i timpul să mă însoțească cortegiul funerar.

....Ce Doamnă, ah, ce Doamnă!

Pe seară, briza de reflux adoarme

Orice durere, orice gand,

Tăcerea se strecoară-n mare,

Iar valurile șușotesc atât de blând.

Te văd întinsă pe șezlong,

Uitată pe o plajă-atât de liniștită

Și-nvelită în prosopul lung

Te-admiră marea, așa ești de iubită….

Și păru-ți flutură pe tâmple,

Gândești că cerul ți-ar putea cânta.

Aștepți doar clipa care umple

Cu muzică de jazz, întreagă-ți inima.

Și nici nu știi că eu sunt chiar acolo

Trăgând cu ochiul la desfătarea ta,

Te-aștept în cameră, unde un piccolo

Ne va aduce vinul, rămâi  acum a mea…

Nu-ți scriu rime, ci note de degustare,

Căci tu ești vinul ce nu se poate învăța,

Un cupaj de mister și de aspră mirare,

Pe care doar sufletul meu îl putea purta.

Dacă nu-ți place versul, privește în pahar,

Căci vinul e poezie în formă lichidă,

E rodul din soare, din pământ și din har,

O lume ce-n fața ta stă să se deschidă.

Ești Roșul sec, neîmblânzit și tăcut,

Cu asprime de pământ și gust de mătase,

O sfințire a tot ce-am trăit și-am știut,

O poveste în versuri rămasă.

Iar aici, în paharul de poezie,

Tăcerea e cupa ce sensul și-l știe,

Căci taina și vinul sunt o singură sfințenie

Adevărul ce n-are nevoie de vorbe... să fie.

Nu-ți cer să citești, ci doar să-ți simți mâna 

Ce-a mângâiat bobul, dând formă la vis,

Căci poezia e doar geamăna vinului

Amândouă spun tot... ce omul n-a zis.

La mulți ani îți doresc frumoasă ȚARĂ, ,,La mulți ani ROMÂNIE,,! Doresc mulți ani tuturor românilor de pretutindeni. Viața nu-i iluzie, nu-i numai poezie, ea este dragoste veșnică de-al tău PĂMÂNT, ea însăși este  PACE , bună conviețuire, iubirea de neam și-a lui trecut. ,,La mulți ani,, tuturor celor care, ȚARA nu și-o uită …

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!

Românii așa te știu,te slăvesc

Oaspeți,  prieteni buni te vizitează,

Te străbat, te-admiră și te iubesc

Românii toți în dreapta lor conștiință

Nu te uită-n gând, faptă și credință

Din drag de ROMÂNIA, de al tău dor

Ești catedrală sfântă-n sufletul lor

Ei, mâinile își vor îngemăna oricând

Pentru tine ȚARĂ cu sfânt pământ…

Oricând, oricând…

Ești mângâierea tuturor celora pământești,

Ție laudă îți cântă cetele cerești,

Ție Maica tuturor, nouă izbăvitoare,

Înaintea Domnului nouă mijlocitoare.

Noi cum putem ați mulțumii ție împărăteasă,

Vas curat al Domnului, ție cea aleasă,

Căci tu ai binevoit maica Lui să - I fi,

Neamul nostru omenesc spre al curăți. 

Ție noi îți înălțăm nevrednicii cântare,

Că ești nouă tuturor nădejde și scăpare,

Te rugăm ne izbăvește și ne luminează,

Pașii noștri către Domnul tu îi îndreptează. 

AUTOR: Rada Maria 6D -

A venit la noi acasă O fetiță cu ochi frumoși. Un drăgălaș înger Cu obrajii gingaşi şi pufoşi. Avea gurița mică, mică Și mânuţele la fel. Era bălaie cum e luna între stele și frumoasă ca luceafărul din cer. Mergea desculț prin iarbă Încet, agale. După un fluture, după o gâză, După tot ce ieșa în cale! Acest înger dulce cu ochi ca două stele Este nepoțica mea,bucuria vieții mele. Să fie sănătoasă și părinții ei la fel Să crească mare și frumoasă ca un gingaș ghiocel. (Poezie de Vladimir Potlog)

-   Doctore, din motive elocvente,
te rog,  schimbă-mi bolile existente
luându-mi  durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.

-   Viața-i  minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în  consignație…

-   Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de  trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!