Tablou de iarna cu femeie

Femeie, ești gând străpuns de soare,
Mare albastră și margine de lume,
Pictură sacră de sunet și culoare,
Operă vie, în milioane de volume.

Ești dans și cântec, zbucium și odihnă,
Și proză și poem, o mare epopee,
Mă-nchin în față-ți și îți strig in tihnă:
Să fii iubită, La Mulți Ani, femeie!

Mă uit la dansul fulgilor de nea,

Ce pică galeș ca-ntr-un hău,

Și mă gândesc, ...ce vreme rea!

Cum oare-i vremea la Bacău?

Și-mi amintesc, ai adormit

Pe muzică de dance, latino,

Eu, recunosc, n-am prea dormit,

Gândindu-mă la Dory și la Nemo...

E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",

Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne

Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,

Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.

Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea

Să-mi umple inima în nemurirea mea,

Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -

Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.

E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul

Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,

Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,

Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?

Te văd în sclipiri de smarald luminând,

Lumina ce-alungă întuneric și noapte,

Iar noaptea din gândul ce plânge flamând

Alungă și foamea și plânsul departe.

M-arunc peste scări ce urcă-cobor

Cu trepte abrupte - le număr pe toate.

Mă uit către zare, te văd, îmi e dor,

Mă-ndrept către tine târâș și pe coate.

Departe-i balconul la care priveam

Din propriul balcon, zâmbind cu știință,

Că văd al tău chip frumos și gândeam:

”Nu pot să te pierd, e cu neputință!”

Îmi trec prin priviri imagini cu mii:

E marea, un munte și locuri de vis,

E viață în toate, și moarte, să știi,

Un ochi mai clipește și altu-i închis.

Mă mișc, deci trăiesc, cu frică privesc.

Mă-ndrept către casă - e drumul ce-l știu,

Dar unde e casa? Căci vreau să zidesc,

Zidesc și dărâm, căci locu-i pustiu.

Pe seară, briza de reflux adoarme

Orice durere, orice gand,

Tăcerea se strecoară-n mare,

Iar valurile șușotesc atât de blând.

Te văd întinsă pe șezlong,

Uitată pe o plajă-atât de liniștită

Și-nvelită în prosopul lung

Te-admiră marea, așa ești de iubită….

Și păru-ți flutură pe tâmple,

Gândești că cerul ți-ar putea cânta.

Aștepți doar clipa care umple

Cu muzică de jazz, întreagă-ți inima.

Și nici nu știi că eu sunt chiar acolo

Trăgând cu ochiul la desfătarea ta,

Te-aștept în cameră, unde un piccolo

Ne va aduce vinul, rămâi  acum a mea…

Din picături de vise, sufletu-și croiește
Lacrimi ce îți taie răsuflarea-n piept
Se adună norii-n câmpul de narcise,
E cam întuneric, oare ce aștept?

Sus pe o colină, soarele se luptă,
Caută o breșă-n cerul greu de fier,
Se va mai deschide, ușa aia ruptă?
Mai exista șansă? Oare să mai sper?

Dinspre ceas răzbate zgomotul de arcuri -
Timpul ce se luptă cu un mecanism.
Nimenea nu  poate, nici chiar peste veacuri
Ca să îl oprească,… e un paseism!

Norii nu-s pe viață, ușa nu-i doar una,
Soarele răsare, totul e frumos,
Ceru-i plin de stele, apare și luna,
Timpul? O, da!...Timpul nu-i mărinimos.

Dacă iubirile toate dor

Căci n-am auzit să existe amor,dragoste sau iubire fără revers sau durere,

Neiubirea doare cel mai tare!

Lumina aduce culoare,

Amorul aduce amagire dulce,se pare,

Sare ca un bufon când promite,

Minte frumos aproape perfect,

Are glasul duios,răspândește miros de zambile și dispare!

Nu-i dragostea doar perfectul actor

Ce-și arată talentul tuturor celor care vor să-l privească?

Și ce dacă,spune poetul!

Fericirea e acolo unde nepăsarea gonește neiubirea ce blesteamă amorul care vine nepoftit,nedorit..

Adio neiubire....

Hulită,urâtă,alungată de toată lumea ești!

(12 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Crucea nu mai stă pe deal,

ci în mijlocul pieptului,

două linii care se întâlnesc

exact unde fuga nu mai ajută.

Verticala - 

toate căderile mele,

toate întrebările aruncate în sus

fără răspuns.

Orizontala -

mersul zilnic,

pâinea ruptă,

mâinile întinse

care nu se mai ating.

În punctul lor de ardere

stă un Cui invizibil,

țintuind timpul

de o clipă care nu trece.

Sângele nu curge,

se transformă în lumină,

iar lemnul -

în alfabet,

scriind pe cer

că durerea are sens.

Nu îngenuchez:

stau drept,

sub această intersecție

care mă ține întreg.

Crucea nu cere explicații,

doar rămânere.

Cine mai mi-s atunci când el

Alergă-n mine și nu-l pot prinde

E când aici, când dincolo,

În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,

În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat

De atâtea sentimente noi?

Cine mai mi-s atunci când el

Își oprește preumbletul și

Devine al 79-lea organ al corpului meu,

Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei

Cu ale sale legături ce țin mădularele legate 

Iar spiritul întreg și viu?

Cine mai mi-s atunci când el

Vorbește cu mine prin

Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor

Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis

În perioadele de căutare a unui alt eu

Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?

Cine mai mi-s atunci când el

Devine tu?

    Să nu-mi ucizi amintirile...
    Căci întunericul meu a curs în lac albastru,
    undele, mi-au devenit înduplecate, 
    şi sufletul meu cav, s-a sfărâmat, 
    în catedrale negre şi înalte...
    
    Călătoria mea, ca o lumină,
    mi-a frânt în razele sfioase,
    aripi de fluturi luminând cotloane-ntunecate,
    ce-au stins, vibrând cu mii de rezonanţe,
    un menuet, un dans, cu sunet violin...
    
    Acesta-i visul meu şi epitaful, 
    ce l-am cioplit în scoarţă de stejar,
    destinul meu schimbat pe viaţă, 
    de ochii tăi străluminaţi de jar...

Turturică,iar doinești,

Când mută e suflarea,

Dorului,ce-l tăinuiești,

Jertfindu-ti iubirea.

Zăbovești din ciripeală 

Ecoul să -l adulmeci 

Din oaza -n clipoceală 

Și din șoaptele reci.

Nici un reflex nu dibui

Și cu pliscul umezit 

Trilul ți -l continui 

Din patos slobozit.

Chiar nu ostenești defel,

Nici când te umflă vântul,

Legănându-te nițel,

Glăsui stoic , cântul.

Ai tăcut dis-de-dimineață 

Și te -ai înălțat la cer,

Risipindu -te în ceață 

Pe aripi noi,de înger...

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?