Te iubesc pentru ca ...

Astazi

Cand pletele lungi

Mi-s albe

Ca zapada iernii

Ma visez

Copila mica...

Acea copila

Care obisnuia

Sa-si scalde

Trupul alb

Ca spuma laptelui

In acea tarana de apus...

 

Ce repde

S-a scurs

Nisipul din clepsidra...

Timp ireversibil.

 

Aud ecoul

Tic-tac-ului

Tic-tac-ul trist

Ce imi tot numara

Zilele,orele,minutele,secundele...ramase.

 

Uite!

Atat!

Am ajuns

La sfarsit

De drum-Drumul vietii...

Tot ma apropii

De acea usa

Care o vedeam

Din departare...

iar cand o priveam

Ma luau fiorii.

 

Nu am crezut

Niciodata

Ca atat de repede

ma voi apropia

De acea usa

Neagra si receee...

Nu am crezut

Niciodata

Ca atat de repede

Va trebui

Sa ma strecor

Prin ea-Moartea.

 

Ce pacat

Ca nu mai pot sa opresc macar

Timpul in loc...

Ce pacat...

  ... imi amintesc si astazi de momentele cand imi cantai la chitara sub balconul unei casute destul de mici. E o casuta cu un alb imaculat.
     In fiecare seara, spre miezul noptii , cand si in stanga si in dreapta intalnim din cand in cand in cand luminisuri, in care siluetele copacilor pun umbre catifelate, obisnuiesc sa te gasesc in fata aceluiasi balcon.
     Miscandu-mi corpul in pasi lini, vin increzuta spre tine. Tu, iai chitara si abia atingandu-tu varful degetelor de strunele subtiri ale unei chitare acustice, un pic dezacordate; prin fiecare sunet emanat de acea chitara aurie  imi canti:" Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma gandesc la soarta care ne-a fost sa fie. E atat de minunat ca soarta s-a jucat atat de interesant cu noi. Atat de grozav. Ea ne-a ocupat cu un sentiment uimitor ce este dragostea. Sunt zile in care mi se pare ca nu mai vreau nimic doar sa te vad pe tine ". 
     Apoi, apropiindu-te de mine, te vei lasa in genunchi in fata mea, sa fiu macar pentru cateva minute mai inalta. Ma vei face atunci sa vreau sa ma ridic toata viata pe varfuri ca sa-ti privesc ochii caprui..
     Vom sta, ca de obicei pe banca de mesteacan de langa fereastra mea. Felinarele vor lumina doar pentru noi si ne vor urmari aburii expiratiei ce vor fi purtati prin vant.
     Imi voi trece degetele lungi... osoase... prin parul tau matasos. Abia voi inchide ochii. Iti vei intoarce buzele spre ale mele pentru o sarutare (te voi saruta atat de dulce, incat vei intelege cat de mult insemni pentru mine), apoi cu mana imi vei aranja suvita ce cobora agale. Imi vei sopti ca ma iubesti... suficient de incet si nesigur ca sa te aud. Atunci imi voi ingropa nasucul rece in obrazul tau catifelat.
     Vom fi doar noi doi si luna luna solitara pe cerul intunecat. Ne vom promite iubire vesnica apoi vom admira oraselul ce se afla pe o vale. Va bate un vant mai rece, insa ne vom incalzi de la acei aburi ai respiratiei noastre.
     Va fi o fata bruneta, in a carei ochi vei putea citi toata viata ei multicolora cu el, si el- un tip indragostit pe bune de acei ochi ai ei care ii da o nuanta vietii lui. Ea adora la nebunie toate piesele cantate la chitara, el insa, indragostit de aceasta modalitate de a-si exprima sentimentele ce tot alearga prin vene. Au trait o viata intreaga intr-o singura zi si pentru ei nu conteaza ce cred altii despre iubire. Pentru ei, iubirea este o a doua sansa la viata.

Stiu că sunt iubită atunci când numele meu îi tremură pe buzele-i cărnoase-roz. Stiu că sunt iubită când iubesc să mă oglindesc în ochii lui de o frumusețe rară, și știu că sunt iubită când îmi acoperă buzele cu respirația caldă... plină... de dor.

     Si știu că sunt iubită când răsăritul ne prinde împreună, iar el fiind somnoros... îmi cuprinde corpul cu brațele protectoare, strângându-mă la pieptul lui, apoi preferă să își pună capul pe pieptul meu ascultându-mi fiecare bătaie a inimii mele jucăușe.

     Stiu că iubesc când în fiecare dimineață  e prezent  în gândurile mele. Si iubesc când de tot ce am nevoie, sunt doar ochii lui căprui- verzui... Si știu că iubesc când fiecare acțiune îmi colorează viața în mii de culori. Si iubesc...

 

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

 

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

 

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

 

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

" Uneori, pentru a salva pe cineva, este nevoie doar de o imbratisare."

Daniela R.

     Toti avem acelasi rost in viata. Ne nastem, visam, incercam sa ne urmam visele ( chiar de uneori suntem constienti ca unele din vise vor ramane doar vise), invatam. Unii din noi se implica in multe activitati dorind sa se afirme. Altii citesc carti. Dar fiecare din noi, macar o data in viata vom iubi.

     " Daca voi nu ma vreti, eu va vreau."-renumita fraza a lui Alexandru Lapusneanul. Exact va fi si in cazul nostru. Oricat de mult nu am incerca... oricum ne vom indragosti. Oricat de incapatanati am fi... oricum se va gasi acea persoana deosebita ce ne va vraji cu chipul sau, cu manierele sale. La inceput, nu ii vom da o mare importanta. Ei si ce daca ne atrage? Ei si mare treaba. Azi este atractia, maine nu-i.

 Si totul va fi bine si frumos. Insa acel "proces de indragostire" deja a avut loc. Fara sa mai observam. Ne vom urma visele, vom zambi, ne vom trai momentele de extaz. Si  uneori vom fi atat de fericiti incat parerea celor din jur ar conta cel mai putin. Ne vom pune castile in urechi si vom canta in glas, piesele preferate. Toti ne vor privi cam ciudat, considerandu-ne un somnambul. Noi insa le vom raspunde printr-o privire cu atata indiferenta.

     In primele zile, vom fi bine mersi. Insa simptomele acestei boli incurabile nu vor intarzia sa apara. La inceput, vom simti un dor ce ne va crea doar o stare de confuzie. Insa viata ne va mai rezerva o supriza. Ne va organiza un " rendez vous" intamplator. Si ghiciti cu cine? Cu nimeni altul decat... persoana dupa care inima este nebuna, dupa care sufletul tanjeste in taina.

     De asta data... va fi cu totul altfel. Inima noastra  tacuta de candva, la prezenta persoanei iti va bate atat de tare... si noroc ca va avea un scut protector, altfel... ar sari in pieptul lui. Buzele ti se vor usca, avand impresia ca te afli in Sahara. Iar dorul... brusc va disparea. Si abia atunci vei intelege cum de fapt stau lucrurile. Iar in acel moment,  vei simti fiecare bataie de inima ta otravita. Si vei intelege... ca de fapt s-a intamplat ceea ce iti doreai cel mai putin. Dar in fine. Deja totul s-a intamplat. Si esti fericita... dar totodata... Si iti dai seama ca nu poti face nici o schimbare. Insa iti e interesant ce va fi mai departe si te vei comporta asemeni unei copile mici... asteptand cuminte pe scaunel cadoul de ziua sa.

     Unii din noi vor ramane doar cu visele de a trai o frumoasa poveste de dragoste. Altii insa... vor fi cu adevarat fericiti. Vor trai atatea emotii, fluturi in stomac, lacrimi de fericire. Si, petrecand timpul cu ea... persoana ce te-a vrajit pe loc, vei intelege ca iata omuletul sufletului tau. Si vei radia  de fericire impreuna cu acel suflet pereche.

     Insa... la un moment dat... din viata noastra asemeni unui curcubeu...cand deja ne-am atasat de persoana in cauza... cand am inteles ca  nu mai avem nevoie de altcineva in afara de ea... are loc o schimbare. O schimbare ce ne va marca viata. Ne va  provoca atata durere. Pentru ca asta ne e destinul, vom suferi  o lunga... si dureroasa ploaie de lovituri. Persoana care ne-a crescut si ingrijit sufletul va fi pur si simplu nevoita sa plece din viata ta. Desi  ii va fi nespus de greu, stiind de fapt ce se petrece in sufletul tau, va pleca. Argumentand ca tot e pentru binele tau. Iti va zice asta atat de rece. De fapt... incercand sa ascunda dragostea pe care ti-o poarta in suflet.

     Va trece o buna perioada de timp, in care inima ta nu va inceta sa bata pentru ingerul cu suflet demonic. Si vei realiza ca nici o persoana din cele 7 mlrd nu o va putea inlocui. Pentru ca ea e taramul tau.

Si, vor fi nopti la rand in care  vei adormi privind poza ei, vei adormi cu ea in gand... in inima. Vei adormi cu lacrimi  in ochi. Te vei stinge pic cu pic. Asemeni lumanarii. Si chiar si o simpla  imbratisare te poate salva. Imbratisarea ei. Imbratisarea persoanei iubite.

 Zâmbește femeie! Ești atât de frumoasă! Lasă ca primăvara să intre în sufletul tău. Lasă ca soarele să îți lumineze și încălzească orice colțișor al sufletului. Nu strivi mugurii... permite-i sufletului să înflorească.

     Ești atât de frumoasă când zâmbești. Zâmbești chiar și atunci când nu ți-a reușit ceva. Va fi un zâmbet urmat de o replică: Data viitoare am să înving. Sunt cu un pas mai aproape de victorie. Zâmbetu-ți e atât de frumos, încât reușești atât de ușor să le dai o culoare vieții celor din jur.

     Ești atât de frumoasă când savurezi din plin momentele însorite din viața ta. Când ochii strălucesc de fericire. Ești atât de frumoasă când asculți muzică. Preferi sa fie liniște. Iar fiecare silabă din refrenul ce te-a cucerit pe loc, îți tremură pe buzele-ți atât de moi ce te face și mai feminină.

     Ești atât de frumoasă când privirea îți e țintită spre cer. În special seara. Când poți admira frumusețea naturii. Ești atât de frumoasă când... numeri cu atâta bucurie, stelele. Te oprești la numărul tău preferat. Închizi ochii. Iar printre  pleoapele îndrăgostite se ivesc 2 perechi de lacrimi ( de fericire). Se prelig pe obrajii de un roz palid. Le ștergi cu dosul mâinii. Si iarăși zâmbești.

     Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși. Ești atât de frumoasă când visezi cu ochii deschiși cu atâta intensitate.

     Ești atât de frumoasă femeie când iubești. Când iubești nebunește. Când iubești cu toată ființa ta. Când depui suflet. Când vreai să îl vezi cel mai fericit om de pe Pământ.

    Si ești atât de frumoasă cu toate bucuriile din sufletul tău. Când aduci zâmbetul pe sute de buze... pe sute de fețe. Ești frumoasă când te ridici în vârful degetelor, dansând... Ești frumoasă când îi transmiți lui câte o bezea. Ești atât de frumoasă prin felul tău. Pentru că ești unică.

Fii fericită, femeie scumpă!!!!

Îngăduie-mi să-ți spun câteva cuvinte despre suflet și simțăminte. Căci, uneori, grea mai este viața omului, că așa i-a lăsat Bunuțul Dumnezeu: să-i fie și bine, dar și greu, cu măsură-n toate, fiindcă dacă stai și te gândești, viața omului nu este un fir întins, ci un râu învolburat în cale-i de stânci, sau calm în lagune întinse și reci... un râu care numai la vale poate curge.

Și nu pentru că ar fugi de înălțimi, ci pentru că așa i-a fost dat: să adune în el tot ce întâlnește - ploi, lacrimi, nămol, lumină - și să curgă tot mai departe, chiar și atunci când malurile îl strâng, chiar și atunci când albia pare prea îngustă pentru dorurile lui.

Totuși, deși pare fragil, omul nu se rupe ușor. Se macină, ce-i drept, ca piatra sub apă, dar tocmai din această frecuș se naște rotunjimea sufletului. Și poate că nu întâmplător cele mai limpezi ape sunt cele care au trecut prin cele mai multe coturi. Fiindcă liniștea nu vine din lipsa furtunii, ci din învățarea ei, căci, Doamne, și eu am supraviețuit furtunilor, tocmai ca să înțeleg și să apreciez cumințenia sufletului...

La sfârșit de an, râul acesta al meu încetinește pentru o clipă. Nu se oprește - că nu știe -, dar parcă se uită o clipă înapoi, spre izvoare, și înainte, spre marea care îl așteaptă fără grabă. Și în acea clipă scurtă, parcă uit să mai număr anii, fiind mai degrabă atent la toate câte s-au trecut: ce-am pierdut, ce-am păstrat, ce-am învățat să las să curgă.

Căci nu tot ce doare trebuie ținut, după cum nu tot ce bucură este menit să rămână. Unele lucruri sunt doar ape de primăvară: vin, tulbură, și se duc. Altele sapă adânc și rămân.

Iar sufletul, asemenea râului, nu cere să fie judecat, ci lăsat să curgă mai departe - cu mai puțină povară, cu mai multă înțelegere, și cu nădejdea tăcută că, dincolo de ultima cotitură, apa se va liniști.

Și totuși, când amurgul de lasă în tăcere peste râu și anul își strânge lucrurile ca un călător obosit, nu pot să nu privesc înapoi cu o ușoară strângere de inimă. Sunt locuri pe unde apa a trecut o singură dată și nu se va mai întoarce niciodată la fel. Sunt chipuri care s-au oglindit cândva în curgerea ei și au rămas doar ca o adiere, o vibrație abia simțită sub piele.

Mi-e dor de mine cel de atunci, cel care credea că timpul are răbdare și că toate pot fi amânate. Mi-e dor de lucrurile simple, de tăcerile pline, de serile în care nu grăbeam nimic, pentru că nu știam încă ce înseamnă să pierzi. Nostalgia nu doare pentru ce-a fost, ci pentru că am înțeles că nu va mai fi la fel.

Râul curge mai departe, firește. Dar uneori, în undele lui adânci, mai zăresc frunze vechi, purtate multă vreme, ca niște amintiri care refuză să se scufunde. Le las să treacă, fără să le opresc. Doar le salut în gând, cu recunoștință.

Iar la capăt de an, când liniștea se așază ca o ceață subțire peste toate, îmi permit acest mic răgaz: să-mi plec fruntea în fața a ceea ce a fost, să zâmbesc pentru ceea ce m-a făcut om și să las râul să mă ducă mai departe - puțin mai încet, puțin mai împăcat, puțin mai plin de dor.

Și astfel înțeleg că viața nu se trăiește în clipele mari, ci se amestecă tăcut cu toate mărunțișurile ei - gesturi mărunte, zile obișnuite, uitări și doruri - din care, fără să-mi dau seama, se face întregul.

                        Ledy  și Attos    - continuare-

    Dar  și  la  voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .

Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă

a smuls lesa din mâna  stăpânului meu Andy  și m-a aruncat

într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem  bine că și pornie în mare 

viteză spre marginea orașului..Am ajuns  într-o curte mare plină de

buruieni înalte, care avea o casă părăsită  în mijlocul ei , m-a legat

de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi

lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit

am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu  și de zilele cele

frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.

Eram disperat încât am început să urlu de răsunau  împrejurimile .

Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame

și mi-e sete  si au început să arunce cu pietre  și bețe peste gard,

cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare

sâ-i și mușc  deși asta nu am făcut-o niciodată.

            Vine ziua când  se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg

și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-

ște  dar avea nevoie că era paznic  asta era serviciul lui. Adesea uita

că și eu trebuie să mânânc  și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe

unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după

cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .

Nu  mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...

               Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de

mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă

cheamă?

                 -Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros

dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .

                   -Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite 

așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei  într-un  apartament

toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit  de ce sunt în stare....

Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am

visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită

să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia  că nu sunt căina de

apartament,și că tare am să fiu fericit  la casa de la țară unde am loc unde să mă 

joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună

prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime

năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La  capătul din vale a curții unde aveam o portiță

,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la

pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.

               Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam

acasă  obosiți și plini  de curnuți ...ce pățea biata Ledy  până scpa de ei ,nu vreau să

vă spun....

 

 

 

 

 

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Relógio resistente à água

 

É uma bela manhã de início de janeiro, estamos numa das mais prestigiadas escolas técnicas do concelho de Suceava, onde a nossa distinta professora de inglês, Cecilia (não sabemos o seu apelido) está na casa de banho. Especificamente, no banheiro dos professores, na seção feminina. É um começo de dia bastante difícil, depois de 4 a 5 alarmes definidos no telefone, um para 12h30, outro para 14h40, mais dois para o filho e mais um para 4h50 da manhã. Os dois primeiros foram tomar antibiótico, depois que ele teve alguma infecção por Staphylococcus aureus e não sei quantas outras cepas de bactérias nosocomiais e gram positivas que seu filho trouxe do jardim de infância, o último alarme foi chegar na hora certa no estação e pegar o ônibus até o colégio (para quem não sabe, Cecília é uma viajante com 15 anos de experiência em transporte). Normalmente, Cecília poderia ter pedido licença até começar a se sentir melhor, a se recuperar, a ter mais energia, mas você a conhece, você sabe como ela é. Ela só quer atletas olímpicos, ela quer que tudo que ela faz faça sentido, ela gosta da matéria que ensina e não só isso, ela quer reformar o ensino dessa matéria, ela até tende a revolucionar e melhorar o ato de ensinar até que-seria trazê-lo ao nível da arte. Ele optou por fazer hora extra no estado em que se encontra, pois sabe que neste ano a Olimpíada será realizada na escola onde leciona. Esta manhã, porém, Cecília não teve muito tempo para se cuidar, por isso teve que ir ao banheiro pela primeira vez. Todo o rímel dela se espalhou, por causa da condensação, felizmente ela tira o excesso com alguns lenços umedecidos. Aí, com os secos, ele começa a assoar o nariz, e o coitado assopra, que os professores das cabines adjacentes também estão se divertindo. Está chovendo comentários como: “Sabe, Cecília, tenho um cortador de grama que uso para cortar a mata ao redor da casa e ele faz exatamente os mesmos sons”. Caros colegas professores, demonstrem empatia e parem de rir do problema da Cecília, que não é brincadeira com os micróbios que circulam, nos quais vão aparecendo, como cogumelos depois da chuva, tenho a impressão que o fim do mundo está chegando, mas esta é a realidade, estou com desequilíbrios ecológicos, poluição e bactérias apareceram. E o aquecimento global os ajuda a prosperar... Enfim... Cecilia coloca tanta paixão em assoar o nariz quanto em qualquer outra coisa, ela não me ajudou com alguns livros que eu precisava há 10.000 anos? Claro que sim, mas quero dizer que na casa dela não dá nem para ver a cor das paredes, do gesso ou se ela tem quadros, que tem livros até o lustre. E é assim que ficam quase todos os cômodos do apartamento. Entendi rapidamente que ela é apaixonada pelo que faz e muito bem. É difícil encontrar paixão em qualquer coisa, qualquer coisa, realmente acho que nada faz sentido ou talvez tenha que continuar procurando até encontrar.

Voltando à nossa história, Cecília assoa o nariz, joga fora o lenço após enchê-lo de secreções e coágulos sanguíneos, tira água. Infelizmente, junto com o lenço de papel foi pelo ralo aquele relógio elegante e moderno que ela ganhou de uma amiga em seu aniversário em setembro. Ele escorregou de seu pulso porque, em sua pressa desnecessária (de qualquer maneira, ele chegou lá primeiro), ele não pressionou o sistema de empunhadura com força suficiente. Para dar um pouco de contexto, o relógio tem uma pulseira resistente ao calor, que resiste à água com sucesso, na caixa pelo menos estava escrito “500 ATM de resistência à água”. Os fabricantes japoneses não mentiram sobre a qualidade do produto que Cecilia usava, um relógio Casio G-Shock, um pouco grande para mão de mulher, preto, mostrador redondo, mostrando as horas com algarismos arábicos azuis. Resiste, está intacto até hoje, só que, pelo esgoto, teve um percurso diferente e desabou na água de Suceva, em vez de acompanhá-lo por todo o lado. Cecília entra em pânico, coloca um anúncio no jornal, espalha cartazes por toda a cidade com fotos do relógio, prometendo recompensa por encontrá-lo.

Um mês após o início da busca, ela é informada de que o objeto foi encontrado e que deve vir reivindicá-lo. Ele chega naquele escritório, conversa com a senhora do balcão que lhe entrega o relógio. Cecília não sabe bem como reagir, o relógio é dela e mesmo assim é como se tivesse sumido. Há quanto tempo está na água onde tudo é derramado, adquiriu uma cor verde militar, ele vai tentar tirar em casa, seja com pinça, ou com lixa de unha, ou com detergente, ou com qualquer outro produto de limpeza ele pode encontrar. Sério, nem parece o relógio que ele gostou tanto no começo...

Dragul meu fiu, o vreme viața ne-a rătăcit,

dar acolo sus, cineva ne iubește și ne-am 

regăsit. Îți mulțumesc că exiști, copil bun!

De ziua ta, îți urez, sănătate,și tot ce te 

face pe tine fericit!!!!!!