1  

Dincolo de Veci

Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,

Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,

Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,

Aducând adevărul pe-al lumii granit.

 

Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,

Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.

Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.




Category: Philosophical poem

All author's poems: Florin Dumitriu poezii.online Dincolo de Veci

Date of posting: 5 February 2024

Added in favorites: 3

Timp de citire: ~1 min.

Views: 1567

Log in and comment!

Other poems by the author

În umbra luminii eului

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

 

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

 

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

 

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

                                       

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              



More ...

Un ecou de simfonie tăcut

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

 

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

 

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

 

More ...

Inimile noastre pline

Te-am întâlnit târziu, în ceasul de decadență,

Cu ochii grei de febră și parfum otrăvit,

Purtai pe gât amurgul și-n mâini inocența

Unui înger ce-n iad de bunăvoie-a venit.

 

Ah, frumusețea ta!, o rană somptuoasă,

Un crin crescut din sânge pe marmură și scrum,

Tu sărutai durerea ca pe-o sfântă mireasă

Și transformai blestemul în aur și parfum.

 

Dar dragostea, această boală rafinată,

Ne-a sfâșiat încet sub râsul unui cer gol,

Și ne-am trezit cu inima frumos intoxicată

De spleen, de dor, de moarte și alcool.

More ...

Epilog

Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.

Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.

More ...

CONFESIUNILE UNUI NEBUN ÎN ANTICAMERA RAȚIUNII

 -Dialog din spatele zăbrelelor minții

(dialog poetic)

(Lumina e slabă. O cameră albă. Un om legat, în cămașă de forță.

În fața lui — un doctor. Halat, caiet, calmul prefăcut al rațiunii.)

 

NEBUNUL:

Ți s-a dat puterea să vindeci,

dar ți-ai pus mâinile în buzunar,

că e mai comod să numeri bani

decât bătăi de inimă.

 

DOCTORUL:

Vorbești din febră.

Nu toți pot salva pe toți.

Unii trebuie doar să observe.

 

NEBUNUL:

Ți s-a dat cuvântul,

dar l-ai folosit ca pe o armă.

Ai făcut din el o haină curată

cu care îți acoperi tăcerea.

 

DOCTORUL (notând):

Halucinații.

Transfer de vină.

 

NEBUNUL (îl privește fix):

Nu, doctore.

Tu nu înțelegi —

eu sunt doar gura prin care vorbește ceea ce ai ucis în tine.

 

(Tăcere. Doctorul ridică privirea. Prima fisură în calm.)

 

NEBUNUL (apropiindu-se ușor, voce joasă):

Crezi că mă ții legat, doctore,

dar tu ești cel cu lanțurile în suflet.

Eu doar le port la vedere.

 

(Doctorul încremenește. Nebunul zâmbește vag.)

 

NEBUNUL:

Tu mă privești ca pe un caz,

dar eu te văd cum erai când încă mai visai —

înainte să-ți pui halatul ca pe o armură.

 

(Doctorul rămâne nemișcat. Respirația i se taie.)

 

NEBUNUL (calm):

Ești om.

Adică jumătate creator,

jumătate scuză.

Un zeu care n-a avut stomac

să rămână zeu.

 

DOCTORUL (abia se ține):

Destul!

Ești bolnav, nu profet.

 

NEBUNUL:

Ai puterea de-a iubi

și alegi să posezi.

Ai puterea de-a tăcea

și alegi să urli.

Ai puterea de-a construi un sens

și alegi o dramă.

 

(Doctorul se oprește. Privirea i se goleşte.)

 

NEBUNUL:

Pentru că binele cere arhitectură,

iar răul doar un impuls.

Și tu ești leneș,

nu rău.

 

(Doctorul respiră greu. Îi tremură mâinile. Cuvintele nu-i mai ies.)

 

DOCTORUL (șoptind, pierdut):

De unde… știi?

 

NEBUNUL:

Leneș de suflet,

de gând,

de sens.

Îți tremură lumina în ochi,

dar o stingi cu un gest —

ca să pari tare.

Dar lumina nu doare,

doare oglinda

când te vezi fără mască.

 

(Doctorul lasă caietul jos. Lumina scade. Nebunul tace. O tăcere lungă.)

 

DOCTORUL (încercând să râdă, dar vocea îi tremură):

Eu... nu sunt nebun.

Eu doar...

diagnostichez.

 

(Se privește în oglinda mică de pe perete. Respirația i se rupe.

Nebunul îl privește liniștit.)

 

NEBUNUL (cu un zâmbet blând):

Așa încep toți, doctore.

 

(Doctorul face un pas înapoi. Lumina palpită. O umbră se proiectează pe perete — acum, doctorul pare cel legat.

Nebunul rămâne nemișcat, calm. Lumina cade doar pe el.)

 

NEBUNUL (în șoaptă):

Vezi?

Adevărul nu înnebunește omul.

Doar îl dezbracă.

 

(Lumina se stinge complet.)

More ...

Crisalida

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

 

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

 

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

 

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.





                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

 

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

 

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.



More ...

Poems in the same category

Adonis cel Urat

Ma stiu Adonis si s urat

De cand incerc sa mi fac intr una

Un rost, o viata pe pamant

Si fetele si nu s doar una

Ma ocolesc, dar nu s urat

Si nu mai stiu cine i de vina

Sunt simplu, Adonis cel Urat

Am zis ca s poate Eminescu

Cand vreau sa fac un legamant

Si nloc sa capat o favoare

Raman iar simplu si urat

Ma ntorc cu fata la oglinda

Nu s oare eu deloc urat

Si mi pare doar ca o enigma

Nu de urat, poti fi urat

 

More ...

Mara

Cine
Ești
Tu?
Când clipești, clipesc
Când respiri, respir
Când te miști, mă mișc
Mintea nu dă să mă mintă?
Suntem noi chiar în oglindă?
Și totuși...
Tu nu ești eu
Eu nu sunt tu
Noi suntem noi...
Noi suntem eu
Noi suntem tu
Și totuși...
Oh, Mara!
Ce n-aș da să fiu ca tine
Cum tu-ai vrea să fi ca mine
Dar noi suntem noi
Și la final
Noi suntem unul.

More ...

GÂNDURI...

Cu-adevărat, astăzi este o zi specială,
Nedeslușită, în șoapta ei domoală,
Lipsită de orice sens și de orice culoare,
E o zi ploioasă, întunecată, ce doare...

Lipsit de chef, golit sunt de gânduri,
Toamna asta mi se risipește pe riduri,
Ridicându-și spre cer inutilele frunze
În fuioare-așezate sub formă de scuze...

Ziua asta am s-o las prin mine să treacă,
Ca pe o piesă de teatru, de tragedie greacă,
În care, alături de toamnă, actori am fost,
Jucându-ne rolul fără chef și la fel de prost...

 

More ...

Nu căuta la oameni

 

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

More ...

Două lumi

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

More ...

Renasc

 

Trăiesc cu frica, ca o umbră adâncă,

Și totuși zâmbesc, deși știu că e fals,
Într-o lume în care speranța se stinge,
Și tăcerea mă strânge cu grijă, fără glas.

 

Am căutat un refugiu în lucruri pierdute,
În cuvinte nespuse și gesturi uitate,
Dar fiecare pas mă duce înapoi,
Într-un cerc de amintiri neîmpăcate.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍