Genul meu de OM, este o F...

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

Câteodată vine ploaia, 

Lăcrimând pereții, 

Întunecănd odaia

În Surâsul dimineții. 

Uneori ne fulgeră 

Din Cerul prăfuit, 

Gândul care tulbură

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare.

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol

Ce tremură- n oglindă

Și ne prăbușim în gol. 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan

Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am

Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer

Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu

Uneori ma termină sentimentul de tristețe

Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe

Uneori nu ma pot simți decat judecat 

Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.

Oh suflet drag,

Idee n ai 

Cugetare nu gasesti

Spre a alinia tot ce gandesti

Un rost sa gasesti 

In evenimentele insirate in viata ta

Spre a nu accepta ca este

Un simplu joc fara sens

Si ca toate sint coincidente 

Principii se surpa

Obosit te simti 

Sa mai cari acelasi bagaj greoi

Cu flori ale trecutului 

Si ghipi dureorisi

Care te strapung 

Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva 

Caci si durerea este un sentiment ....

Atunci cand altceva nu mai poate domni

Si accepti caldura sangelui care se prelinge 

Cand totul este rece 

Si strangi mai tare 

Spre a te incalzi 

Dar nu mai simti nimic ... 

Plutesti fata gravitatie 

Intr un vid al fiintei 

Spectator al unui duel 

Dintre un hyde si altul

Care se lupta 

Chiar in tine 

Dar in parfum deznadejdiei 

Si al incaiereri

Nu mai poti sta 

Renunti ...

Lasi totul jos 

Mergi inainte 

In adierea increderii

Cu iz de cratie 

Si suflu de inspiratie 

Cu incredere 

Ca ai un scop si un rost 

Bine alese 

Care te asteapta 

Sa ajungi cu pasi marunti

Spre visul tau 

Ce iti face inima sa ti bata 

El compune pentru a vă spune, 

A va transmite ceea ce simte. 

Stă cu el în taină și se gândește, 

Oare de ce lumea ne păcălește? 

Se uita în jur și speră ca visează

Atâția falși, superficiali, egocentrisme..

El simte în inimă că vrea sa vadă

Doar oameni sinceri cu priviri magice. 

S-a luptat mult cu ale lui gânduri

Care îi spuneau..ca nu-i la teatru 

Poate este diferit față de alți oameni

Este un ciudat..doar un om simplu. 

Vine la toți, acel moment din viață

Cand cei ce pot conștientizează. 

Și-a dorit mult, colorat sa gândească 

Pana când s-a trezit..si merge în față. 

A stat și tipul...o viata aproape, 

În întuneric și de el departe

Fără sa vadă sau sa mai creadă 

Ce OM este el, față de hoardă. 

Cand simți ca vrei sa spui ceva

Te uiți în jur..si te lovește nimenea,

Atunci trebuie sa vorbești cu tine

Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.  

Încerci sa auzi prin negrul tot

Te strigi pe nume..dar în zadar, 

O voce străină ar răspunde parcă

Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.  

Mai stai o vreme..tu ceva gândești

Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești, 

Nu ai făcut nimic decat sa aștepți 

Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!  

Cauți în gânduri să aduci lumină, 

Trezirea doar din mintea ta răsare

Cand dai tot negrul la o parte

Si îl faci pe nimeni, tu..să apară. 

Tu cu nimeni apoi te așezi

La masa gândurilor ca sa înțelegi 

Că cel ce nimeni odată a fost

Ești tu, același cu care azi vorbești.