Sentimentul de iubire

Au trecut douăzeci de ani

Și i-ați păzit ca niște titani,

De clipele cu furtuni și vijelii,

Cu iubire, argumentând temelii.

Croind „covorul” de încredere

Cu care ați așternut includere,

Și ați îmbrățișat cu devotament

Sentimente în viață cu rafinament.

Universul v-a dăruit un angajament

Prin care v-ați jurat atașament,

Reușind să sădiți în grădina vieții

Sămânța iubirii din copacul tinereții.

Calea pe care curajoși ați pășit

Și toate greutățile le-ați depășit,

Astăzi culegeți rodul săvârșit:

O viață frumoasă la nesfârșit!

Astăzi natura întragă se-apleacă,

Rugând Universul să țină sabia în teacă,

Și-n viață să fie doar bucurii, veselie

Realizări, reușite, toate trimise ca solie.

Ce-i iubirea n-am uitat

Și inima mereu a palpitat.

Să nu iubesc nu am gândit

Doar sufletul mi-e osândit.

Când cu ochii de Lună am dat,

Din străfunduri adânci am aflat,

Că pot din nou să mai iubesc

Și sorții din nou să-i zâmbesc.

Ziua, noaptea nu-mi ajung,

Nici că visu-i cât mai lung,

Să mă-ntorc din nou la tine

Dragă creatoare de destine.

Mereu iubirea să o păstrăm

Și nicicând în viață s-o contrăm.

Să trăim cu iubire atât de bine

Ca să ne fie o coroană cu rubine.

Crezi că reala filozofie a vieții

Este să prinzi din zbor cuvinte?

Să le arunci în negura minții

Și să le folosești fără minte?

Crezi că pe oameni îi corupi

Cu vorbe goale fără-nsemnătate?

Voința lor prin fapte să o rupi

Având gânduri fără bunătate?

Nu poți feri un spirit de-adevăr

Prin jocuri necurate, artificiale.

O știre să o arunci ca un bulgăr

Rostogolit irațional în vorbe goale.

Lasă ca totul să decurgă firesc

Bazat pe fapte și un gând măreț,

Așa cum florile și pomii înfloresc

Sentiment de iubire, nu de dispreț.

Voi lăsa în urma mea

Un parfum ce va dura.

Copiilor dragostea mea

Și puterea de a îndura.

Gânduri mărețe de-a înainta,

Sentimente nobile înăscute,

Cuvinte blânde de a alinta

Și calități  de a fi recunoscute.

Buchete de cuvinte înțelepte

Pentru a crea o carte a vieții,

Scrisă pe concepții drepte,

Ferindu-i de a agăța scaieții.

Orice fel de drum vor întâlni,

Orice om în șoapte le va vorbi,

Cu ce sentimente îi va hrăni,

Reușitele lor nu le vor știrbi.

Dacă cumva vor fi loviți de-o piatră,

Și o ezitare îi va ține în loc,

Lăsați s-asculte câinele cum latră

Și dați cu acest parfum pe cozoroc.

Ploaia de stele ce cade din cer,

Hrănește rădăcina primei iubiri,

Înflorind în crepuscul de priviri

Precum florile unui vonicer.

Ramurile lui în patru muchii,

Inspiră iubirea prin jurăminte

În cuvinte blânde și sfinte

Ce-n bucurie oglindesc ochii.

Nuanțele albe-verzui de arbust

Împrăștie mirosul dulce al fericirii,

Și tu împărtășești efectul iubirii

Fără a ignora aspectul ei vetust,

Sentimentul iubirii este veșnic.

Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,

Diamant într-o montură din aur,

Simfonie în suflet creată năstrușnic.

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.

Ne întâlnim prin vise,

Cu șoapte de iubire,

Atingeri tandre,

Și jurăminte sincere,

Pentru totdeauna.

Vino și stinge-ma

Ard toată iubire,

Sunt doar a ta și o știi prea bine,

Că suntem predestinați să ne iubim,

Si nu ar mai trebui să ne ferim.

Mă topesc toată hai vino mai aproape,

Să ne lăsăm purtați de val,

Până dimineață,

Lipiți unul lângă altul,

Dezgoliți complet.

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-dragosteai  doar d-un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

A rămas un scaun gol

În odaia părăsită,

Cu un dor ce arde-n colț

Și o liniște zdrobită.

Plânge fără glas, încet,

De un dor ce n-are sfârșit,

Cine-i va aduce-ncet

Pe cel drag, și pe cel drept?

Toată casa e pustie,

Dar acel scaun stingher

Povestește în tăcere

Despre drag și despre cer.

El e scaunul uitării,

Martor veșnic, neclintit,

Umbra rece-a alinării,

Acel dor de nesfârșit.

Semn al celor ce s-au dus,

Ce-au plecat fără de veste,

Fiecare, la apus,

Lasă-n urmă o poveste.

A rămas un scaun mut,

Ca un martor al durerii,

Doamne, dacă n-am să-l uit,

Dă-mi alin și-un gând dorit.

Îmi e greu, și recunosc

Că ești unicul ce-mi poate

Readuce ce am fost 

Îmi e dor, dar ce pot face?

Eu ți-aș scrie fără sens

Tu crezi una, că-s nebună...

Eu simt alta, că mă pierd

Aș muri, că cui îi pasă?

Că trăiam eu pentru tine

Dar trăiam printre minciuni.

Vorbe calde îmi spuneai

Însă cu atâta drag

Puteam să jur că-i chiar real

Trăiesc în trecut

Trecutul frumos

În prezent nu pot

Nu pot să mă recunosc

Te visez că-mi ești alături

Însă, mă trezesc plângând

Dece? Că te iubesc!

La fel de mult cât mă urăști

Ai zis că-ți pasă, multe ai zis

Acum nu mai vrei.

Nu te mai simți singur

Și pe mine m-ai lăsat

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

Oare poate șansa este ?

Să te caut printre toți.

Și oricum mă doare, știi?

Știu că știi

Că eu ți-am zis

Dar reacție n-ai avut

Dacă-i indiferent, așa mi-ai zis

Dece nu pot să trec peste?

Dece cred că nu-i finalul?

oare poate sansa este ?

Și trăiesc doar cu speranța

Speranța să te văd din nou

Din nou la mine pe ecran 

Și din nou la mine în brațe

Și știu că-i imposibil

Că asta-i tot.

Vreau să te întreb, Ce faci?

Poate măcar la 2 noaptea

Îți mai amintești

Susținerea ce ți-am lăsat-o

Sau iarăși stau și inventez...

Urmele trecerii mele prin viața ta,

S-au șters demult...tu, m-ai uitat deja...

De tine cu drag eu îmi mai amintesc,

Nu mai sunt tristă, dar nici nu mai zâmbesc....

Te caut printre amintiri uitate,

Prin sertare de suflet, închise cu chei și lăcate,

Prin toate cele 4 ale inimii cămări...

Poate-am să te zăresc ascuns ca luna prin nori...

Ai plecat fără să te uiţi înapoi. 

Ai închis cu nepăsare o pagină care

mie îmi era viață....

Doar poezia mi-a rămas despre noi doi

În ea, noi nu ne-am pierdut niciodată....

Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.

De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.

Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.

Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.

Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.

Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.

Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.

În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.