Transcedental
M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.
În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.
Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.
Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Vasile Serban
Date of posting: 18 марта 2024
Views: 339
Poems in the same category
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
Mystical Molecule
' Plăpând și plin de tandrețe '
Mă cuprinde stare de veghe,
în fiecare dimineață.
Vigilență în scopul prezervării eficienței [presărată cu anxios] - mă arunc (ă) în fluxul manifestării;
• Mă arunc (ă) -ul • să fie doar o simplistă computare înspre vivant a incapacității*?
* simbioza temporalității cu spațialitatea nu reflectă sustenabilitate la criticul! contact cu flerul individualității:
*~ conștient fiind, ce-mi rămâne de a lua la cunoștință și a încerca de soluționat: sau malign, sau benign?
...
| copleșit? și resemnat? | ... îmi însușeam și aceptam experiența sub imbold fractalic și nuanțat fantastic*:
*individualul deduce și își integrează noul caracter de nălucă (pe care-l poate intui doar sub formă de quale) în fața predispoziției la generare, adică în fața intenționalității manifestării.
Plini de filtre {contextualizate, generalizate} și de nevoie de noimă; supraviețuirea face apel la segmentarea pârghiilor temporale
| sensul se metamorfozează, prin pretext istoric, devenind astfel doar o interfață întru justificare.
Ai simțit vreodată "esența prezenței unei individualități" care să nu fii tu? Ai simțit vreodată cum e să fii tu supus unui colaps cuantic?, marco și ambiguu vorbind ~
Percuțiile țambalului îmi cutremură interiorul cărnii; deduc despre spațialitate ca nefiind necesară
[Simt percuțiile și proiectez aceasta
• temporalitatea, sub acțiunea intruziunii individului, se și devine efervescentă •
Pârghiile sfârtecă spațialitatea
...astfel corpul manifestă delimitare;
nevoia de sens dispare cu aceasta; totul devine dezinteresat
Paradoxal, dar îndestulător.
"Chiar și așa, tot delimitat să fie?"
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Amintiri
Tot ce-a fost si nu s-a scris,
Era demult sortit uitarii
Căci eternul monstru din abis
Din amintiri hranea călăii
Nu mai era nici paradis
Si nici flori de primavara,
Un pustiu de nedescris
Speranta aștepta sa moara
De-atunci noi le transformam in vis
Si le pastram in fiecare seara
Ca sa fim liberi in sfarsit
Sa nu fim sclavi de-odinioara
Zilele treceau necontenit
Si multe vise s-adunara
Si nimeni nu s-ar fi gandit
Ca nu demult ele erau sa piara.
Târziu
Și timpul ăsta pământiu,
Credea că te-a învins,
Atunci când obosit, tărziu,
De margini te-ai desprins.
Pășind în gol, pe urma ta,
Un stol de serafimi,
Se întrebau cum ar putea,
Să urce-n înălțimi,
Abisul cenușiu închis,
Vibrând amețitor,
Ocean de gânduri, necuprins,
Ascuns, înșelător.
Acolo unde resemnat,
Cândva te-ai clătinat,
Și cât ai ars înveninat,
Nicicând nu au aflat.
Nu știu copii-n somnul lor,
Ce-i greutatea crucii,
Și mulți se nasc, se zbat și mor,
Trăind ca guguștiucii,
Visând, nu vor simți vreodată,
Ce gust are căderea,
Și cât de mult e vinovată,
Minciuna și tăcerea.
E ca un dans în ritm ciudat,
Pe cântec de sirene,
Nebuni în lifturi s-au blocat,
Și-acum se bat cu perne.
Nu te-amăgi, ca în trecut,
În urmă să privești,
De zeci de ori într-un minut,
Arată cine ești...
Doar timpul ăsta nesfârșit,
Credea că te-a atins,
Ca un arcaș, de vânt orbit,
Cu-n treacăt într-adins.
Nimic, din toate câte-or fi,
Pierdute printre rânduri,
Nu vor putea nici nu vor ști,
Să-ți tulbure prin gânduri,
Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,
Adulmecânnd vreo rană,
Cum stropi din valuri se supun,
Când sunt împinși de ramă.
Atâtea glasuri ce te cheamă,
Atunci când zbori sau cazi,
De cât de inutil se sfarmă,
Ascunsul ieri, în azi.
Wondering Mind
Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
But deep down I know, they'll return soon.
Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?
But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.
In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Other poems by the author
Nuanță de gri
Nuanțele de gri sunt singurele umbre
Ce dansează sălbatic în calea ochilor,
Dorind să ascundă culorile curate,
Cerșesc grăbite atenția mea totală.
Infinitul curcubeu de nuanțe închise
Mă acaparează și mă izolează,
Creând pentru mine în abisuri
Un amestec de tristețe supremă.
Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții
Cu o nuanță de gri metalizat,
Iar sălbaticul rânjet de mândrie
Mă face să cred că a reușit.
Intensitatea de gri asupra ființei mele
Îmi trezește neîmplinirile trecute
Și dorind să se sfârșească mai repede,
Îl rog să pregătească nuanța fatală.
Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor
Și izbindu-mă furios într-o fundătură,
Se năpustește exaltat din umbra griului
Spre jalnica și sumbra mea făptură.
Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,
Pătrunde în mine și curge prin sânge,
E parte din mine, îl simt peste tot,
Se face comod și așteaptă să mor.
Văd cerul senin acum când sunt mort
Și o liniște dulce mă îmbie la somn,
Din ape spre cer se ridică în zori
Frumos curcubeul plin de culori.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.