De azi...
De azi e viața mai frumoasă,
De azi mi-e sângele mai cald,
De azi și iarba e mai deasă,
De azi în fericire eu mă scald.
De azi m-am împăcat cu viața,
De azi e totul sau nimic,
De azi voi risipi și ceața,
De azi o vorbă nu mai zic.
De azi voi sta numa-n tăcere,
De azi voi fi și orb și mut,
De azi vă zic la revedere,
De azi doar liniștea ascult.
De azi cu mine reîncepe viața,
De azi și umbra mi-i străină,
De azi sunt rece precum gheața,
De azi cu toate se termină.
De azi și poezia mea există,
De azi accept doar circ și pâine,
De azi sunt primul de pe listă,
Dar azi, e-ntotdeauna...Mâine!
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 27 iunie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 432
Poezii din aceiaşi categorie
Amintiri
Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita
Pacat ca tot ce frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor
Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece
Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi
Mi-e dor de tine si noapte si zi
Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte
Te vreau si azi la fel ca inainte
Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata
Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata
Cand eram un noi si nu doar eu si tu
Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu
Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor
Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..
Ce ai vrea să fiu?
Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...
Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...
O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.
Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.
Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...
Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...
Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.
((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))
Creație uitată
Din praf de stele și lumina lunii
Din stropi de ploaie și sunetul mării
Așa am fost creată, dar uitată
Căci sunt pradă nepăsării.
Din abisul oceanului și din cer
Din iad, din gheață și din ger
Așa am fost creată, dar uitată
Căci sunt în extaz, dar pier.
Din tot ce ne înconjoară și ce nu
Din curcubeu și univers
Așa am fost creată, dar uitată
Căci de pe pământ, m-am șters.
Din tot ce înseamnă viață
Din tot ce înseamnă moarte
Așa am fost creată, dar uitată
Căci e zi, dar eu sunt noapte.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Amintiri
Pacat ca uneori te deschizi fata de un om care nu merita si nici nu te merita
Pacat ca tot ce frumos e intr-adevar trecator.. ma gandesc inca la noi si ranile dor
Oricat timp ar trece, de tine nu-mi va trece
Mi-e dor de tot ce am fost si am putea fi
Mi-e dor de tine si noapte si zi
Ce am avut cu tine e dincolo de cuvinte
Te vreau si azi la fel ca inainte
Ce am avut noi doi era o dragoste adevarata
Uitandu-ma la filme de dragoste ma simt ca altadata
Cand eram un noi si nu doar eu si tu
Cat de greu e acum sa stiu ca noi nu
Sunt amintiri frumoase, de povestit chiar si copiilor
Cat am putut sa iubesc un om cu care nu aveam un viitor..
Ce ai vrea să fiu?
Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...
Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...
O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.
Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.
Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...
Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...
Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.
((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))
Creație uitată
Din praf de stele și lumina lunii
Din stropi de ploaie și sunetul mării
Așa am fost creată, dar uitată
Căci sunt pradă nepăsării.
Din abisul oceanului și din cer
Din iad, din gheață și din ger
Așa am fost creată, dar uitată
Căci sunt în extaz, dar pier.
Din tot ce ne înconjoară și ce nu
Din curcubeu și univers
Așa am fost creată, dar uitată
Căci de pe pământ, m-am șters.
Din tot ce înseamnă viață
Din tot ce înseamnă moarte
Așa am fost creată, dar uitată
Căci e zi, dar eu sunt noapte.
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Starea de veghe
sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții
și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului
degeaba îmi mai aud inima în piept
bătând ca un fluture
sub mine este o baltă de sânge
Eli, eli, lama sabactani
strig
și simt cum mi se prelinge sufletul din carne
dar nu mă aude nimeni
Doamne
n-am fost niciodată atât de singur
ca acum
pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor
cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale
altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă
poate chiar Diavolul
împotrivitorul
îngerul răzvrătit
cel care îmi deschide insidios porțile întunericului
și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine
nu știu cum voi mai privi mâine dimineață
prin ferestrele zilei
Maria doarme cu pruncul în brațe
și zâmbește tainic
ca toate femeile:
„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”
Alte poezii ale autorului
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Focul iubirii
Incendiu grabnic se întinde,
Din mâna mea spre carnea ta,
Și apă este pretutindeni,
Dar cred că nu ne vom salva.
Ard peste noi iubiri mistuitoare,
Mi-e ochiul rug și inima jăratic,
Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare,
Săruturi reci din cercul nostru artic.
Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,
Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,
Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,
Că mângâindu-l, aievea mă topesc.
Cad brațele albe, arse-n lumină,
Și aripi de foc din umeri ne cresc,
Plutim peste carnea ce încă suspină,
Și totu-i sublim, și focu-i firesc.
Și poate vom arde pân' la tăcere,
În propriul jăratic să ne îngroape,
Să naștem incendii deloc efemere,
În văzduh, pe pământ și sub ape.
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Focul iubirii
Incendiu grabnic se întinde,
Din mâna mea spre carnea ta,
Și apă este pretutindeni,
Dar cred că nu ne vom salva.
Ard peste noi iubiri mistuitoare,
Mi-e ochiul rug și inima jăratic,
Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare,
Săruturi reci din cercul nostru artic.
Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,
Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,
Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,
Că mângâindu-l, aievea mă topesc.
Cad brațele albe, arse-n lumină,
Și aripi de foc din umeri ne cresc,
Plutim peste carnea ce încă suspină,
Și totu-i sublim, și focu-i firesc.
Și poate vom arde pân' la tăcere,
În propriul jăratic să ne îngroape,
Să naștem incendii deloc efemere,
În văzduh, pe pământ și sub ape.