Cel mai bun serviciu de catering în italiană

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Nysningsmästerskap

Mina damer och herrar, idag är vi arrangörer av ett spektakulärt evenemang, vi träffade alla i Ulaanbaatar, den vackraste staden i Mongoliet, som har beslutat att arrangera ett mästerskap lite utöver det vanliga i år, det handlar om den internationella nysningen mästerskap. Konkurrenter från hela världen samlades för att visa att de kan, att de har talang och vet hur man använder den. Utan vidare, låt oss komma igång!

Tävlande #1 förbereder sig för att nysa, andas in, andas ut, andas ut, andas ut och nyser! Mamulica... ja vilken nysning hördes det halvvägs genom stadion. bravo!

Tävlande nummer 2 tog en nys av peppar från den guldklädda saltkaren, tårarna rann nerför näsan, jag har en känsla av att det kommer att bli något extremt melodiöst. Och nysa...! Han nysade så hårt, man kunde inte ens höra det... även katter nyser hårdare... behöver fortfarande öva...

Tävlande nummer 3 är också en professionell dykare, och vet hur länge han ska hålla andan för att nysa perfekt. Vi förbereder oss för att lyssna på honom. Det utspelar sig. Och det här är en lysande nysning. Mycket bra! Det hördes även på de närliggande slätterna i Mongoliet...

Tävlande #4 hävdar att han har nysningar i blodet. Som liten nysade han från ambrosia och fruktträd, och med tiden blev han en expert. Nu nyser han också. Vilken nysning den här gången också...det upptäcktes av en satellit som tillhandahåller internet på planeten jorden.

Vi gör redan framsteg!

Tävling nummer 5 har specialiserade studier på sådant. Hon övade också på egen hand genom att nysa på bröllop, utomhusfester, födelsedagar, nyår med vänner och så vidare... Börjar, förbereder, nyser...perfekt 10! Den här gången togs den emot av en satellit från månen. Morgan Freemans astrofysiska berättelse med syremolekyler som förhindrar utbredningen av ljud i universum är inte riktigt vettigt när det gäller denna tävling.

Följande konkurrenter lyckades imponera ännu mer på oss med intensiteten i de ljud som producerades. Det fanns människor som nysade så högt att ljudet också togs emot av Venus och Merkurius satelliter. Proffs kunde bara glädja oss en gång i livet med resultatet av deras hårda arbete.

Av 1000 deltagare som lyssnade på och utvärderade var det bara en som vann topppriset, nämligen både ett sjöhus på Maldiverna och en toppmodern epilator. Vinnaren är norsk till sitt ursprung och en inspirationskälla för alla som planerar att delta och träna inför ett mästerskap! Grattis!

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Arv

I dag vil vi diskutere en speciel genstand, en genstand, der er kær for os, dem af os, der stadig opbevarer ting på loftet i huset, mere præcist en filthat. Bayersk hat, hat af ubestridelig historisk betydning, fangede fem dåb, to dimissioner, flere bryllupper og det er det hele. Hat som flere generationer kun havde, men at have på, det tror jeg ikke de har haft på, den er ikke længere at bære for længe siden. Som jeg nævnte tidligere, er den filt, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjer fastgjort til siden.

Cecilias insisterede på, at hun skulle holdes under de bedst mulige forhold. Noget der skete, kun tidens gang har sagt, det er ikke længere som det plejede at være, det sidder ikke længere som det plejer. Selv den blå nuance er ikke længere levende, den er mere lurvet, gammel, støvet. Det ville være fantastisk til vintage outfit-ideer, men ellers hold det smukt, bare til samlingen.

Det var ikke en lille overraskelse for Cecilia at opdage, at hatten, der er beskrevet så poetisk indtil videre, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en mølfamilie. Så lad os se det i øjnene, når nogen arver en hat, får de ikke bare hatten, de får også møl til den.

En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti måske, det har også en konge og en monark og stort set alt, hvad det behøver for at være et fuldgyldigt monarki. Men hvordan kan man sådan her? Hvor længe har han været ude af mølkugler?, siden hvornår er Pronto blevet brugt til skadedyrsbekæmpelse? En vred og grublende Cecilia stiller sig selv disse spørgsmål konstant. Hvordan med al den tilsyneladende omhu, som alle har taget, ender hatten med at gå i opløsning i denne hastighed. Hvis den oldemor vidste og var i live, ville hun være ekstremt vred. Cecilia sidder og sidder og tænker på en løsning for at genoprette sin herlighed en anden gang.

Han fandt det, han ved, hvad han skal gøre, han vil komme med en løsning, der vil dræbe dem, efter at de dør, vil han tage og skære den del af materialet ud, der vil fjernes.

Fortsæt som jeg har beskrevet. Kun ved at lege og uddybe den afskårne del mere og mere, når han den anden side af materialet med saksen. Gode mennesker, I har haft det i fire generationer, hvordan ved I, hvordan man tager sig af et aktiv, nogen efterlod jer? Hun gav dig det ikke at lægge et ansvar på dine skuldre, hun gav det til dig, fordi hun syntes, det ville være rart for dig at have noget, hun godt kunne lide. Du krydsede virkelig grænsen for letsindighed! Vi forstår godt, at du er ligeglad med selve hatten, men er du ikke også ligeglad med den oldemor, der har betroet dig den?

Cecilia begyndte at sy med tråd af samme farve som hatten oprindeligt ville have været. Hvad er pointen? Perfekt synonymi findes ikke, hverken i farver eller i ord, desværre var farven unik, den var uerstattelig. Cecilia, ved sin dioptri på +1,75 tror, at det var den samme farve. Vi ved ikke, hvad vi ellers skal sige... intentionen var god... at "give sin ære tilbage en anden gang", men på grund af for meget overdreven iver blev resultatet lidt af. Cecilia, vi sætter pris på pleje du du havde den på, desinficeret den, renset den, passet den, hvilket altid er værdsat, men hvis du ikke havde haft det så sjovt med at klippe den ud, var den stadig meget god. Det er altid tilrådeligt at have balance i alt. Hvorfor er det godt at måle vores handlinger, beslutninger? Fordi lad os sige, at vi kører, og vi skal dreje, vi har en kurve foran os, vi skal måle vores hastighed (fordi for meget kan tage os af vejen, afviger fra vores vej), ønsket med hvilket vi ønsker at passere den kurve, det er lige meget hvor lang tid det ville tage, hvor hurtigt, hvor ekspert, hvad jeg ved ikke hvad.. hvad der betyder noget er hvordan harmonisk og hvor sikre vi ved, hvordan vi kommer igennem alt. Ingen bifalder os, vi er bare os selv, og vi har ikke brug for klapsalver.

Ligeledes i nærværende tilfælde kunne den nedarvede hat være forblevet intakt, den ville ikke have krævet indgreb, reparationer, istandsættelse, retouchering, hvis ikke vores kære Cecilia havde villet så brændende at forbedre den helt. Også værd at overveje er, at tingene ofte ikke kræver en radikal ændring for at fungere, bare en delvis eller kun en fjerdedel ville hjælpe lige meget.

Cecilia...Cecilia...enten havde du ikke en sikker hånd, eller også brød du dig for meget om hatten.

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

• Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
• Dar doctorii spun că nu are nimic.
• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

• Care este camera mea?
• Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

• Nu cred.
• Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
• Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

• Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

• Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

• Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

• Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.

Piatra albastra in cer cazut

Te-ai inorat pe dedesupt

Si ai maturat in anii grei

Frunze, oameni, zei.

Ai rasfatat in oglindire

Senzatii dintr-o privire

Catre launtrul redescifrat

Piatra cu praf cald

Picturi insangerate-n nori

Impletituri de ploi si flori

Rupturi de spirit, dedublari

O ruga catre mari si tari

Din piatra albastra s-a nascut

Fara concret, stele si lut

Crezand ca poate s-a pierdut

De piatra calda de mormant

Ce a maturat in anii grei

Frunze, oameni, zei.

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Boşuna

Baharda, ruhun titreşmesiyle,

Mutluluğu hayal ederek bekleriz,

Ve sonbaharda, umutlar öldüğünde,

Bir bulutumuz kaldı

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Bir daha gelmeyecek mutluluk,

Sadece geçici bir rüyayı kucaklamak

Geceleri gökyüzü her zaman açıktır,

Cennete karşı çılgın bir özlemle uçuyoruz,

Ancak koroda bunun hala bir rüya olduğunu görüyoruz.

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Elimizde olmayan mutluluk

Ve ruhta acı bir şekilde süzülürler

Bizi düşünceler,

Boşuna yalvaracağız,

boşuna bekleyeceğiz

Her istediğimiz mutluluk

Artık gelmiyorum!

Hepimiz boşuna bekliyoruz

Elimizde olmayan mutluluk

Ve ruhta acı bir şekilde süzülürler

Bizi düşünceler,

Boşuna yalvaracağız,

boşuna be kleyeceğiz

Mutluluğu çok istiyoruz

Artık gelmiyorum!

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Gleymdu nostalgíu!

Snjótárið meðal snjódropa

Það hefur alltaf tilgang,

Það er bergmál af vetrinum sem er liðinn,

Það sem vekur ekki lengur glataðan draum.

Gleymdu nostalgíu,

Engin fleiri tár!

Alltaf að syngja

Vorið þitt!

Gleymdu nostalgíu

þátíð,

Syngdu gleði

Að við hittumst.

Gömul ást skilur eftir minningar,

En einnig opnar leiðir að nýjum ástum.

Sólin virðist stundum brosandi.

Gleymdu nostalgíu,

Ekki tala um hana

Og frá bláum augum

Þurrkaðu tárin þín!

Gleymdu nostalgíu,

Það er fortíðarefni,

Syngdu gleði

Að við hittumst.

Gleymdu nostalgíu,

Engin fleiri tár!

Alltaf að syngja

Vorið þitt!

Gleymdu nostalgíu,

Ekki tala um hana

Og frá bláum augum

Þurrkaðu tárin þín!

Og frá bláum augum

Þurrkaðu tárin þín!

Gleymdu nostalgíu,

Engin fleiri tár!

Alltaf að syngja

Vorið þitt!

Gleymdu nostalgíu

þátíð,

Syngdu gleði

Að við hittumst.

Gleymdu nostalgíu!

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

10 yıl önce bize ilham veren bir kişinin imajını tekrar ziyaret edebilir miyiz?

Evet, sadece istememiz gerekiyor.

Evet, üzerimizde olumlu bir etkisi olsaydı,

Evet, eğer bizi motive ettiyse,

Evet, eğer o bizi anlayabilseydi (çoğu insan anlayamaz),

Evet, bize karakterinden, ruhunun güzelliğinden ve tutkularından bir şeyler aktarabilseydi,

Evet, eğer hâlâ resimlerine bakıp sevinçle iç çekiyorsam,

Evet, fikirlerinin ne kadar benzersiz olduğu konusunda bizi suskun bıraktıysa (bunlardan biri beni her bakımdan gerçekten şaşırttı),

Evet, onun bakış açısını görmemizi nasıl sağlayacağını bilseydi,

Evet, bize hediyelerinin milyarda birini verebilseydi

Evet, kahkahasıyla, nezaketiyle, dilekleriyle bize bulaştıysa,

Evet, bunun sizi daha iyiye doğru değiştirdiğini, daha zengin olduğunuzu (ahlaki, etik, duygusal olarak) düşünüyorsanız,

Evet senden vazgeçmeseydi, sana güvenmeyi tercih etti, sonuç almadan zamanını boşa harcayacağını düşünmedi,

Evet, eğer onun güvenine de ihanet etmemişsen,

Evet, birbirimizi tanıdığımız süre boyunca içimize hırsları nasıl aşılayacağını ve onları nasıl artıracağını bilseydi,

Evet, eğer onun gibi pek fazla kişi olmadığını anlarsak,

Evet, eğer gerçekten ahlaki değerlere önem veriyorsa, her insan nasıl daha iyi, daha nazik, daha şefkatli, daha hoş bir versiyona ulaşabilir?

Evet, onu her gördüğümde hep aynı heyecanı yaşasaydım, çamurlu yağmur sularının sıçraması, daha gergin anları olması, sinirlenmesi, yorulması, daha gergin anları olması önemli değildi. grip olmuştuk ve artık aynı mükemmel karakter özelliklerinden yararlanamıyorduk,

Evet, ona yöneltilen düşünceler yüreklerimizde meyve vermişse,

Evet, yabancı olmasa bile bundan daha fazlasıydı, ona yaklaştığınızı hissediyordunuz, bir arkadaş ya da abla gibiydi.

Evet, eğer onun yardımıyla her gün bir adım yukarı çıkabilseydin,

Evet, her şeyi öyle bir sakinlik ve tutkuyla inşa edebilseydi ki, düşününce bile tepki veremiyorsunuz.

Evet, eğer onu etkilemek için boşuna çabalamayacağını düşünüyorsan,

Evet, yaşlılık onun için gerçekten güzellik anlamına geliyordu, gençliğinde çok daha şişmandı, ama kilo verme isteği vardı, kendisinde kendisini rahatsız eden kusurları düzeltecek zamanı vardı, 50'li yaşlarında hepimizi memnun edecek kadar vakti vardı ,

Evet, "Romenlerin yeteneği var" gibi bir realite şovuna katılmaya gerçekten değerdi,

Evet, "yetenek" kelimesini gündeme getirdiğim için, böyle bir şeyin olmadığını, bize hiçbir yetenek verilmediğini ve yanımızda öbür dünyaya götürmediğimizi, gösterdiği yeteneğin kazanılmış bir yetenek olduğunu ondan öğrendim. beceri, olağan bir şeyin sonucu,

Evet, düştüğümde (tökezlediğimde), bana nasıl yardım edeceğini biliyordu.

Evet, keşke onu bugün olduğu 70. yılda hala kaldırımlarda, markette, konserlerde, belediye binasında, stadyumda görebilseydiniz.

Evet, onu bir kez daha görmek isterim...

7 yıldır benim için daha çok abla gibi olan (yaklaşık 42 yaş büyük) sevgili kadınım (ve baş harfleri C.P.), sonra sen de ayrılmak zorunda kaldın, başka bir aşama yaklaşıyordu. Bilinçaltımda bir muamma gibi kaldın, nasıl olmamı isterdin, sana daha çok ne göstermemi isterdin bilmiyorum bugüne kadar ama orada bir yerlerde kaldın, "Kadınlar" listesinde. 10 ve 10 erkek", sanki 10. sınıf bir gösteridenmiş gibi.

Her şeydeki beceriksizliğimi bağışlayın ama isteyerek olmadı ama donuyorum, kalbim çarpıyor, çarpıntı yapıyorum, bazen soğuk bazen sıcak terliyorum, sanki içime yeterince hava girmiyor gibi gösterdiğin kişiliğe, çabalara, her şeye hayran kaldığımda ciğerlerim doluyor ve o günden bu yana beceriksizliğimi de göz önüne alırsam sana her gördüklerinden başka bir şey gösteremedim.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Der Anfang zählt

Der Anfang, so hart wie spannend. Du trägst in deinem Herzen ein breites Spektrum an Erfahrungen, Emotionen, Stimmungen und Empfindungen. Viele davon sind vielleicht zu ungeschickt wiedergegeben, ausgedrückt, so ist es jetzt. Es ist eine Zeit der Kompetenzbildung, des Suchens, der Entdeckungen, der Offenbarungen, des Lernens aus Fehlern und Misserfolgen, Momente, in denen Sie mehr testen und nicht davon überzeugt sind, dass Sie das fortsetzen wollen, was Sie begonnen haben. Manchmal wissen wir, dass ein neuer Lebensabschnitt beginnt, nach dem wir selbst oder die Menschen um uns herum suchen.

Wie dem auch sei, der Anfang zählt. Stellen Sie sich einen guten Sportler vor, der an verschiedenen Wettkämpfen teilgenommen hätte und ich weiß nicht an welchen, würde er es trotzdem schaffen, wenn er keine Unterstützung hätte, wenn er die nicht hätte Glück, den Trainer zu finden, der seinem Lernstil und seinen Bedürfnissen entspricht? Nein auf keinen Fall.

Auf die gleiche Weise stellen wir uns vielleicht einen Markennamen vor. Wäre er erfolgreich gewesen, hätten so viele Menschen dort gekauft, wenn es keinen Support, keine Werbung und keine Promotionen auf – ich weiß nicht wie vielen – Social-Media-Kanälen gäbe? Nein, natürlich nicht, die Welt würde nicht einmal wissen, dass diese Marke existiert.

Der Anfang bedeutet die Loslösung vom Vorhergehenden. Es kann im Voraus geplant oder ungeplant sein, es hängt davon ab, womit wir beginnen wollen. Wenn wir uns zum Beispiel für einen Ballettunterricht anmelden wollen, können wir den Beginn ja planen, auch wenn es dann nicht wirklich planbar ist, wenn die Ausbilderin nicht bis zum festgelegten Termin aus dem Mutterschutz zurückkommt. Wenn wir im Mutterschaftsurlaub sind, kann die Geburt nicht geplant werden, wir können den Monat, in dem wir entbinden, nicht wählen, geschweige denn den Tag, die Uhrzeit. Es passiert momentan. Dann haben wir und das Kind einen Anfang, einen neuen Weg, den wir gemeinsam gehen werden. Es ist wichtig, wie wir wollen, dass das Kind sein Leben beginnt. Als Eltern können wir entscheiden, was wir unserem Kind wünschen. Wir drücken unsere Liebe nur aus, indem wir ihm Geld und Pakete mit Spielzeug aus dem Land, in dem wir arbeiten, schicken, aber währenddessen kümmert sich ein Fremder um unser Kind? Lassen Sie uns später nicht überrascht sein, dass es Barrieren und Einschränkungen zwischen uns und dem Kind geben wird. Die fehlende Nähe zum Kind und die fehlende Kommunikation mit ihm wirken sich negativ auf seine Entwicklung aus, denn es hätte sich nie gewollt gefühlt. Er wird sich nur an seine leiblichen Eltern erinnern, diese aber nicht als Eltern im eigentlichen Sinne erkennen.

Auf der anderen Seite stehen die Eltern, die sich dafür entscheiden, im Land zu bleiben. Der Morgen bringt Unsicherheiten hervor, dieser Stress, der durch die Unsicherheiten entsteht, die wir uns vorstellen, überträgt sich auf das Kind, wenn wir nicht wissen, wie wir uns beherrschen und es tun lassen können, was es will. Dann werden die Eltern jähzornig und erzählen dem Kind aus heiterem Himmel Unsinn, faktisch Unsinn. Wir widmen dem Kind im ersten Teil der Kindheit große Aufmerksamkeit, denn sein Geist ist wie ein Schwamm. Nehmen Sie alles auf, jedes Wort, jede Geste, jeden Tonfall. Widerwillig wird er sich diesen Anfang aneignen. Es wird Stimmungen, Gedanken, Eindrücke, Einstellungen übernehmen. Es wäre eine Schande, wenn das passieren würde. Er muss in jeder Hinsicht wunderbar aufwachsen, denn seine Eltern hätten ihn auf die besten Schulen, auf die besten Gymnasien, auf das sehnlichst erträumte College und ich weiß nicht wohin gebracht, das wäre umsonst gewesen Er würde eine Körpergröße von 1,90 erreichen, gut entwickelt, athletisch und ich weiß nicht wie, wenn wir in unserem Inneren eine Mischung aus Traumata finden würden, die wir in uns behalten, nicht rechtzeitig erkennen, nicht zum Ausdruck bringen, nicht geheilt. Äußerlich würde es gut aussehen, aber im Inneren würde man sehen, dass keine Seele in sein Wachstum gesteckt wurde, denn es würde definitiv an dem Wertvollsten fehlen: Mitgefühl und Menschlichkeit. Welche Familie wird er wiederum gründen? Welche Generationen werden aus dieser Familie hervorgehen und so weiter?

Er braucht die Wärme der Seele, genau wie der Baum, wenn wir ihn pflanzen, achten wir neben dem Gießen darauf, dass er gerade und dick wächst, er braucht auch die Wärme der Sonne, um sich in jeder Hinsicht gut zu entwickeln.

Manchmal kann der Anfang bedeuten, Sport zu treiben, Fahrrad zu fahren, neue Rezepte kochen zu lernen und so weiter. Seien Sie jedoch vorsichtig, wenn Sie sich dafür entscheiden, etwas zu lernen, das nicht einfach durch das Ansehen von YouTube-Videos gelernt werden kann, und das war's, Sie brauchen Ausbilder oder Lehrer für diesen Job. Versuchen Sie, eine Person zu suchen, die zumindest die minimale Bereitschaft dazu hat Verstehe deinen Wunsch, diese Fähigkeit zu erlernen, deine intrinsische Motivation, aus dieser Sicht unabhängiger zu werden, deine Ängste, dich dort zu unterstützen, wo du es nicht ganz schaffst, dieses Hindernis gemeinsam zu überwinden. Sonst wirst du auch leiden, du wirst auch voller Frustration und Nervosität sein, dass du für diesen Kurs bezahlt hast und der Lehrer keine Zeit für dich hat, er hat immer andere, er stellt sie immer vor dich, mit allem, was du auch bezahlt hast den gleichen Geldbetrag wie die Favoriten.

Ebenso wie im Schulunterricht gibt es die Theorie der multiplen Intelligenzen, nach der es 9 Arten von Intelligenz gibt. Ich weiß nicht, warum manche Lehrer immer noch denken, dass ihre Schüler ihr Fach gut beherrschen müssen. Wenn er sich dafür entscheidet, ihn öffentlich vor der Klasse zu demütigen, weil er so wenig Mathe kann, dann wäre es fair, wenn er ihn nach dieser Stunde finanzieren würde, ihm Geld für Therapiesitzungen geben würde, um von seiner Angst zu heilen Versagen, Angstzustände, die zu Nasenbluten, Übelkeit, Schwindel, Schlaf- und Herzrhythmusstörungen führen. Wenn er in Mathe nicht gut ist, ist das absolut kein Problem, vielleicht ist er ausdrucksstärker, besser in Malen, Schlagzeug, Sprachen, Sport und anderen Fächern. Es wäre keineswegs fair, ihm das Etikett zu geben, dass er nichts tun kann, dass er es sowieso nicht weiß und nicht versteht, dass für ihn und mit ihm nichts getan werden kann, dass im Leben nichts von Bedeutung sein wird und alle möglichen Szenarien wie dieses. Jeder Mensch ist einzigartig, er hat seine eigenen Qualitäten, die geübt, bearbeitet und verfeinert werden müssen. Das ist es, was Eltern und Lehrer tun sollten, die die veraltete Meinung vertreten, dass jemand, der nicht Mathe lernen kann, nichts tun kann. Aus Neugier sind die Absolventen der Fakultät für Mathematik nach ihrem Abschluss zufrieden: Wie viele unterrichten tatsächlich Mathematik, wenn der Weg zu dem, was sie wollten, auf Schritt und Tritt mit Hindernissen übersät ist und selbst Verdienste und Wissen keine Rolle mehr spielen? Wenn er von einer Liste mit 10 Kriterien nicht nur eines erfüllte, andernfalls hätte er alle erfüllt und wurde nie angenommen? Welchen Sinn hat es, sie zu einem Weg zu zwingen, den selbst diejenigen, die Mathematik lieben, nicht gehen würden? Lassen Sie Kinder, Lernende, Lernende aller Art ihren eigenen Weg wählen, egal wie viel oder wie wenig ihnen passt! Versetzen Sie sich nicht in die Lage anderer Menschen und denken Sie, dass Sie sie besser kennen, dass Sie intuitiv ahnen, was sie wollen und wonach sie streben. Eigen gemachte Fehler lassen sich viel leichter korrigieren als solche, die gemacht wurden, weil andere einem zu einem Fehler geraten haben.

Es kommt auf den Einzelfall an: Wenn das Kind fügsamer ist, wird es die Situation akzeptieren und versuchen, damit umzugehen, obwohl es deprimiert sein wird, nicht im Reinen mit sich selbst, voller Wut und versteckter Frustration. Aber wenn wir von einer Natur sprechen, die nicht gehorcht, die in ihren eigenen Entscheidungen und Vorlieben unabhängig sein will, dann besteht die Gefahr, dass es zu einer steigenden Rate an Schulabbrechern kommt. Er würde darüber nachdenken, warum er zu diesem Mate-Info-Kurs gehen sollte, wenn er sowieso in nichts gefunden wird, was dort besprochen wird, nichts auf ihn zutrifft und nicht zu ihm passt. Deshalb wird Eltern empfohlen, ihre Kinder zu verstehen und sie in allen wichtigen Lebensabschnitten zu unterstützen.

Auch wenn ich mich auf die weniger angenehmen Aspekte konzentriert habe, gehören sie zur Realität eines jeden Anfangs, schließlich ist der Anfang der komplizierteste. Unterwegs werden die Dinge einfacher, fließender und alles wird zu einer Erfahrung, die es viel wert ist, gelebt, erlebt und gefühlt zu werden. Natürlich haben die Menschen, denen man in jeder Lebensphase eines jungen Menschen begegnet, ihre Vorzüge.

Also lasst uns unseren Eltern danken, die uns unterstützt haben, so gut sie konnten. Bis zu einem bestimmten Alter haben sie uns Möglichkeiten, Kleidung, Accessoires, Gadgets und all das gegeben, sie haben uns gefüttert, sowohl mit Essen als auch mit positiven Gefühlen, die sie uns gegeben haben eine Pille, dass sie unsere Wunden nach jedem Sturz verbanden, dass sie unsere Depression linderten, als wir dachten, es sei nutzlos, dass sie die Geduld hatten, uns zu studieren, uns zu analysieren und uns zu sagen, was uns in den meisten Situationen besser passen würde, dass sie gingen Sie führten uns durch Parks, zu Kunstgalerien, Gelaterias und Konditoreien, sie kultivierten einen gewissen Geschmack für Musik und schöne Künste, sie gaben uns erste Anweisungen, die erste Bedienungsanleitung des Lebens.

Wir danken auch den Pädagogen, Lehrern und Professoren, denn auch sie haben einen guten Teil der Zeit bei uns verbracht, und sie haben möglicherweise das Gleiche erlebt wie wir, die Emotionen der Prüfungen waren nicht nur unsere, sondern auch ihre. Wir freuen uns über jeden guten Gedanken, jedes Mal, wenn sie uns den Unterricht verlassen ließen, wenn es uns nicht gut ging, wenn sie uns korrigierten, wenn sie uns zu einem Wettbewerb zwangen, wenn sie es uns erklärten, wenn wir buchstabierten, lasen mit ihnen, als sie uns neue Dinge beibrachten, als sie das Schicksal veränderten, als sie unserem Leben einen Sinn gaben, als sie uns halfen, unsere Zeit besser zu verwalten und nicht mehr so zerstreut zu sein wie wir.

Wir danken von ganzem Herzen allen, die uns dabei geholfen haben, uns weiterzuentwickeln, positive Veränderungen durchzumachen und uns unter ihre schützenden Fittiche zu nehmen.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahl'ın gerçek hayattaki kurgusu

Roald Dahl'ın Matilda adlı çocuk öyküsünde de bir parça doğruluk payı var. Matilda'nın portresi (yazılarına yansıyan Matilda'dan hafif sapmalarla) günlük yaşamda mevcuttur. O kişi telefonun hesap makinesi fonksiyonunu kullanmadan permütasyonlar, logaritmalar, bilmem dereceli denklemler, 1000'in üssü hesaplamalar yapıyor, 4 yaşından beri kitap okuyor, ablası iken kendi ilgi ve tutkularını görüyordu. tırnaklarını ojeyle yapıyordu ve erkek kardeşi de bilmiyorum hangi Arjantin takımıyla futbol maçı izliyordu, eğer babası onu hafife almışsa, en sık giydiği ceketin astarına roll-on ter önleyici sürdü, Kasesindeki mısır gevreğinin ne kadar tükeneceğini biliyordu, ona kimin tedarik edeceğini de biliyordu ve bunlar tükenmeden önce her zaman aynı şirketin seçiyordu (çünkü yalnızca sevdiği şirketten), ayrıca şunu da söyleyebilirdi: bakışlarından, masa örtüsünü su altında bırakmamak için ne kadar çok dökmesi gerektiğini, danslarda partnerinin ayağına basarak nasıl gülünmemesi gerektiğini biliyordu, ne zaman yağmur yağacağını AccuWeather uygulamasından çok daha iyi bir doğrulukla biliyordu, hissetti Yemin ederim ki kişiler tarafından reddedildiğinde ya da kabul edildiğinde çoğu zaman yanlış anlaşıldığını hissediyordu, her ne kadar herkesi her zaman anlasa da, herkesin nedenlerini ve korkularını biliyordu, kendini aşağı bırakmamayı biliyordu, onun için nasıl savaşacağını biliyordu. haklar, adalet ve hakikat için. Onun için neyin adil olduğu her zaman önemliydi. Her, ayakları yere basan bir insandı ama bir o kadar da komikti. Herkesin çabasını söyleyerek, hiç kimse haksızlığa uğramadı veya göz ardı edilmedi.

Herkesin niyetini, her insanı neyin harekete geçirdiğini, onu neyin canlandırdığını, neyin moralini bozduğunu veya yorduğunu gördü. Kime güveneceğini ve daha karmaşık bir durumda kimin onu hayal kırıklığına uğratacağını biliyordu. Cam, her birinden ne bekleyeceğini, nasıl tepki vereceğini, işbirliği yapmalarına ya da işbirliği fikrini reddetmelerine neyin yol açacağını, her biriyle ayrı ayrı nasıl konuşacaklarını neredeyse hayal edebiliyordu. Kimse onu hiçbir şeyle şaşırtamazdı; yol boyunca ortaya çıkabilecek durumların çoğuna aşinaydı.

İnsanların yapay güzelliğini değil, doğal güzelliğini, makyaj yaptıklarını, ruj sürdüklerini, saçlarına kabarık bir hacim yarattıklarını ya da spor salonunda tüm vücutlarıyla çalıştıklarını görebiliyordu. kas grupları. Hayır, öyle bir şey değil, o insanları oldukları gibi takdir ederdi, olmak istedikleri gibi değil. Gereksiz kozmetiklere ihtiyacı yoktu, doğallık en gerçekti, bu yüzden güzeldi. Onun en özel yanı, insanlara sundukları ya da kanıtlayacakları şeyler için değil, oldukları gibi değer vermesiydi. İnsanları her açıdan gördüğü, bakışlarını özümsediği, roman okur gibi okuduğu için bütün bunlar oldu. Tıpkı bir arının çiçeklerden polen toplayıp işleyip bala dönüştürmesi gibi o da her insanın kişiliğinin ayrıntılarını gözlemlemeye, her birinden en iyiyi almaya hevesliydi.

Aynı zamanda mütevazıydı, ne yapıp ne yapamayacağının bilincindeydi. Her şeyi tek başına yapabileceğini bir an bile düşünmemişti. Sınırlarını biliyordu. Tanıdıklarına da danışarak onların fikrini söylemesi ve olaya dair bilgiyle hareket etmesi gereken durumların olduğunu anladı.

Kendi eylemlerinin sonuçları ve bunların etrafındakileri nasıl etkileyebileceği konusunda çok iyi ve dikkatli bir değerlendirmeye sahipti.

Roald Dahl'ın kitabındaki karakterin günümüzdeki karşılığını Cecilia'dan başkası bulamadı.

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Daha güzel

Uzaktasın ve bana sahipsin

Muazzam bir güç

Her gün gülümseyerek uyanıyorum

Seninle tanışmak ne şans

Uzun süre aşka inanmadım.

Senin sevgi dolu dünyanda kalmak istiyorum

Daha önce hiç böyle aşık olmamıştım

Aldığım mutluluk

Bunu sadece seninle yaşamak istiyorum

Seninle sevmeyi öğreniyorum.

Beni görüyorsun

Bildiğimden daha güzel

beni hissettiriyorsun

Dünyanın merkezi olduğumu

Ve beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun

Tatlı sözlerle

Kalbim ona yalan söylemek istemiyor

Unutmanı istemiyor.

Senin sevgi dolu dünyanda kalmak istiyorum

Her güne gülümseyerek uyanmak

Aldığım mutluluk

Bunu sadece seninle yaşamak istiyorum

Seninle sevmeyi öğreniyorum.

Beni görüyorsun

Bildiğimden daha güzel

beni hissettiriyorsun

Dünyanın merkezi olduğumu

Ve beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun

Tatlı sözlerle

Kalbim ona yalan söylemek istemiyor

Unutmanı istemiyor.

Bazen sensiz

Yol zor

yanımda olmanı isterdim

Daima benimle.

Aldığım mutluluk

Bunu sadece seninle yaşamak istiyorum.

Beni görüyorsun

Bildiğimden daha güzel

beni hissettiriyorsun

Dünyanın merkezi olduğumu

Ve beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun, beni rahatlatıyorsun

Tatlı sözlerle

Kalbim ona yalan söylemek istemiyor

Unutmanı istemiyor.