Cel mai bun serviciu de catering în italiană
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Il miglior servizio di ristorazione
(ironicamente)
È venerdì sera, è tardi, siamo troppo pigri per cucinare. Cosa c'è di più gustoso di una pizza Quattro Stagioni? Guardiamo la tavoletta, la selezioniamo cliccando su "Aggiungi al carrello", scegliamo la salsa e una porzione di patate fritte. Detto ciò premiamo su "Effettua l'ordine", inseriamo l'indirizzo, il numero di telefono , scegliamo il metodo di pagamento. Aspettiamo sbavando, diventando sempre più affamati, guardando le foto delle bellezze che mostrano. A casa siamo emozionatissimi, invece da tempo al ristorante sono arrivati una serie di apprendisti cuochi. Non sanno cucinare, ma sono andati ad imparare da chef con decenni di esperienza. Gli errori di qualsiasi tipo vengono perdonati perché sono all'inizio e perché solo commettendo errori impareranno. Non importa quante volte commetterebbe un errore, che magari brucerebbe la padella, il piano cottura, tutta la cucina o solo la cucina e il bagno che comunicano attraverso un muro divisorio. Così riceviamo chiamate su chiamate in cui lo chef si scusa che il contenitore del vin brulè si è rotto, che la pizza è troppo cotta, che non è stata lasciata cuocere abbastanza, che il formaggio si è spalmato troppo, che non ha aggiunto pomodori e funghi , che non hanno messo le uova di quaglia (è un po' una pizza dietetica), che non hanno aggiunto la salsa tzatziki nel menu, che hanno dimenticato la dose di Pepsi Twist al limone, che i krapfen glassati al limone non erano non è fatto molto bene cioccolato e altro...
Annoiato da tante spiegazioni (non volevo nemmeno una spiegazione, volevo solo del cibo), ho detto gentilmente al rispettivo chef che avrei voluto che il cibo fosse ordinato entro le 12 di sera, avrei ordinato verso le 7 di sera. Il cuoco capì, prese gentilmente gli apprendisti per l'ala e li mandò a casa che aveva un ordine da preparare.
In questo modo, verso le 23:45, un ragazzo è arrivato in bicicletta nei pressi dell'isolato, mi chiama e mi chiede se sono a casa (dove altro potrei essere a quell'ora tarda?, al mercato?, in riva al mare sulla scogliera?, dico sul serio, dove altro potrei essere ad aspettare una pizza, congelata o bruciata, che importa?), gli ho detto che ero a casa, ma gli ho chiesto di usare l'ascensore e andare di sopra. È arrivata, ho pagato, ho preso la pizza con tutto il resto che avevo chiesto e ho aperto la scatola.
La pizza era in realtà un Happy Meal Quattro Stagioni che aveva un giocattolo incluso oltre a quello che avevo ordinato. Ha fatto un menù per bambini perché gli alunni avevano consumato tutto l'impasto per imparare a fare la pizza e quello era tutto quello che rimaneva.
La pizza era buona, dopo tutti i nervi e le preoccupazioni è valsa la pena aspettare, anche se era una porzione per bambini.
Category: Prose
All author's poems: Pisica amuzantă ![]()
Date of posting: 11 October 2023
Timp de citire: ~9 min.
Views: 1311
Other poems by the author
Melancolie de George Bacovia în portugheză
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Melancolia
Que grito, que choro no outono...
E a floresta brava cicia –
Ressoa no vazio uma corneta,
E a doina mais triste inicia.
- Não chores e não tenhas medo,
Ouve, tu, ouve bem, minha dama, –
Ouve forte, das profundezas,
A terra a uma dança nos chama...
Scoci
(mărturii ale evoluției geologice)
La Vama Veche putem vedea o frumoasă colecție de scoici chiar pe nisip,
Sună telefonul, dar eu nu particip,
Revin așadar la scoici,
Fiecare unică în felul ei,
Cu povestea ei,
Cochilii din alte epoci
Și chiar și roci,
Din cine știe ce perioade, cuaternar, cretacic,
Unele chiar au un aspect aparte, parcă au fost aduse din Pacific,
Dar cele mai multe sunt cele simple, clasice, albe cu striații,
Telefonul este pus pe vibrații,
Oricum, nici nu mă interesează,
În apa mării picioarele-mi avansează
Să mai caut și alte scoici,
Îmi fac loc printre mai mulți copii cu căței și doici,
Găsesc chiar și melci mezozoici,
Cochilie în nuanțe de portocaliu, asemeni celor de apus de soare,
Care la licitație ar fi de mare valoare,
Dar nu licitez nimic, o țin pentru mine,
Vom călători împreună oriunde, prin hoteluri, cămine,
Altele sunt în nuanțe de violet, mov, lila,
Nu putem opri acea idilă,
Să venin să mai căutăm și alte scoici, melci pleistocenici,
Când arămii, când maronii, gălbui, verde smarald, când mai rotunzi, când mai tronconici,
Marea ascunde frumuseți de neînchipuit,
Idee cu care încă nu m-am obișnuit.
Surprizele din apartamentul nou
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Bătrânica hoață în norvegiană
La un magazin de haine second-hand,
Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,
O cucoană trecută de prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,
Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,
O vede că tot stă și moșmondește,
Parcă nimic nu-i mai tihnește,
Trece pe lângă rafturile cu bluze,
Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,
Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,
Nu prea pare că se grăbește,
Mișcările sunt lente,
Nu cedează sub privirile atente
Ale șefei magazinului,
Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,
Bătrânica noastră hoață,
Nu are absolut nicio greață,
Pentru că pofta inimii o răsfață,
S-a produs o boroboață,
La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,
,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"
Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză,
Bătrâna chiar pare confuză,
Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,
Și toate cele șapte broșe,
Care din magazin erau luate,
De bătrânică erau de mult uitate,
,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"
,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."
,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"
,,Am vrut să văd ceva frumos?
,, Mă mințiți frumos?"
,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"
,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"
,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"
,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"
,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitatea mea?"
,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."
Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..
Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,
Că este o greșeală morală destul de mare.
Den gamle tyven
I en bruktbutikk,
Tatt, samlet, bla gjennom fra alle merker,
En gammel kvinne som har gått sin beste alder, for hun var rundt 70 år gammel, ser på bustiere,
Cecilias storesøster, butikkeieren, ser på kvinnen med frekke gester,
Han ser henne fortsatt sitte og surmule,
Det er som om ingenting kan roe ham ned,
Gå forbi blusestativene,
Han velger bare de med manettrykk,
Putte, putte, stappet i nettet alt han finner,
Han ser ikke ut til å ha det travelt,
Bevegelsene er sakte,
Den gir seg ikke under de våkne øynene
Av butikksjefen,
Hva hoster eselet, beundrer bildet av bulletinen,
Vår gamle tyv,
Han har absolutt ingen kvalme,
Fordi hjertets lyst overgir det,
Det ble et opprør,
På et tidspunkt spør butikksjefen henne:
"Du har tunge sekker, jeg mistenker at du har vært i andre butikker også?", men den morsomme gamle damen svarer: "Se, gjør jobben din!"
Umulig for henne å akseptere ufølsomhet som dette, hun tar det med ro, bluse for bluse,
Den gamle damen ser virkelig forvirret ut,
Han forteller henne pent at han fikk mange, mange av dem i gaver, at det nylig var navnedagen hennes, og at det er derfor hun er lastet med de posene,
Og alle de syv søljene,
Som ble tatt fra butikken,
Som en gammel kvinne var de lenge glemt,
"Har du noen forklaring på alle produktene du har med deg fra sted til sted?"
"Jeg vet ikke, jeg vet ikke engang hvordan sengen min ser ut."
"Så hvorfor kom du og handlet?"
"Ville jeg se noe vakkert?
"Lyver du pent for meg?"
"Hva betyr egentlig vakker?"
"La meg stå med dette påskuddet, for jeg kan ta meg selv alene"
"Jeg glemmer, ja, men jeg betalte for alt jeg måtte ta, jeg er ikke typen til å stjele"
"Hvis du ikke husker syv brosjer, vil du fortsatt ta hele butikken og ikke vite at du tok den"
"Hvordan er det mulig? Tviler du på min moral?"
"Hva er moralsk med verden som har glemt å være moralsk?"
Forblir med dette spørsmålet, begynner den gamle kvinnen å fjerne alt hun tok og ikke betalte for fra vesken, fra skjørtet, fra ermene, bak øredobber, under hatten.
Ok, vi håper du ikke stjeler neste gang,
At det er en ganske stor moralsk feil.
Înghețată islandeză în germană
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Isländisches Eis
(Gut, nicht gerade isländisch, aber Sie verstehen es schon, stammt aus Island)
Es ist 9 Uhr morgens, es ist noch dunkel, es ist auch normal, weil wir ganz in der Nähe des Polarkreises sind und wir gehen zum McDonald's in Reykjavík, dem einzigen, den es in Island noch gibt, nachdem ein Dekret erlassen wurde Außerdem werden Restaurants gebaut, die Fastfood verkaufen. Da es das Einzige ist, das noch übrig ist, sehen wir keinen Grund, die Gelegenheit nicht zu nutzen, also schauen wir uns an, was sie auf der Speisekarte haben, und wie es scheint, handelt es sich bei den meisten Sandwiches um Variationen desselben Themas, abwechslungsreiche Versionen davon der Burger-Filet-O-Fish. Wir bekommen zwei Gänge Filet-O-Fish, einen mit Lachs, einen mit Forelle, zwei große Portionen Pommes, weil sie auf jeder Speisekarte bei McDonald's und in jedem Land mein Favorit sind, Schokoladenmuffins und vor allem noch mehr vor allem der isländische McFlurry. Es unterscheidet sich vom Rest Europas dadurch, dass es viel kälter ist, das Klima hilft ihm auch, sich zu konservieren, es hat eine viel gleichmäßigere Textur, ist frostiger und hat einen intensiven Blauton mit Stracciatella-Stücken, die ebenfalls blau sind, wie es scheint seltsam für mich. Sie haben blaue Lebensmittelfarbe verwendet, die E407 enthält. Sie sind diejenigen, die behaupten, dass sie keine verarbeiteten Lebensmittel wollen, dass alles so natürlich wie möglich sein soll.
Wir probieren den isländischen McFlurry. Es ist gut ... nehmen wir noch einen Bissen, ... es ist unglaublich gut ... und noch etwas, vergessen wir nicht den Geschmack ... Ja, wir haben es geschafft, es ist auch der beste McFlurry, den wir je probiert haben Schade, dass es so weit weg von zu Hause ist. Allerdings denken wir, dass das McDonald's-Restaurant in Island einem bestimmten Thema folgt, bis auf die Pommes ähnelt die gesamte Speisekarte der einer Taverne am Meer, die Servietten sind ebenfalls blau mit Fisch darauf gezeichnet, die Gläser sind mit beschriftet Nachrichten wie „Bereit für ein Abenteuer auf See?“, alles ist in Blautönen im Raum gehalten. Interessanterweise finden wir McDonald's auch in Island, es unterscheidet sich stark von allen anderen, die wir bisher gesehen haben.
Weil uns das Eis vom isländischen McDonald's so gut geschmeckt hat, probieren wir andere Eissorten und Eiskugeln aus den örtlichen Gelaterias, nämlich Isbúð Vesturbæjar. Und hier gibt es viele Sortimente, aus denen wir wählen können. Wir nehmen Kakao und Pistazien. Und das sind die besten. Island, ich möchte dir gratulieren, du bist der beste Eishersteller, den ich je getroffen habe. Was Sie anbieten, ist möglicherweise zu wenig oder wird von niemandem mehr angeboten. Sie haben sich darauf spezialisiert, die Kälte in etwas Künstlerisches zu verwandeln, angenehm anzusehen, zu fühlen und zu schmecken, Synästhesie in jeder Hinsicht.
Cel mai bun serviciu de catering în germană
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Der beste Cateringservice
(ironisch gesagt)
Es ist Freitagabend, es ist spät, wir sind zu faul zum Kochen. Was wäre schmackhafter als eine Quattro Stagioni-Pizza? Wir schauen uns das Tablet an, wählen es aus, indem wir auf „In den Warenkorb“ klicken, wir wählen die Soße und eine Portion Bratkartoffeln aus. Nachdem wir das gesagt haben, klicken wir auf „Bestellung aufgeben“, wir geben die Adresse und die Telefonnummer ein , wählen wir die Zahlungsart. Wir warten sabbernd, werden immer hungriger und betrachten die Bilder der Schönheiten, die sie zur Schau stellen. Wir sind zu Hause so aufgeregt, andererseits kommen schon seit einiger Zeit eine Reihe von Kochlehrlingen ins Restaurant. Sie wissen nicht, wie man kocht, aber sie haben von Köchen mit jahrzehntelanger Erfahrung gelernt. Fehler jeglicher Art werden vergeben, weil sie am Anfang stehen und weil man nur aus Fehlern lernen kann. Es spielt überhaupt keine Rolle, wie oft er einen Fehler macht, dass er vielleicht die Pfanne, den Herd, die ganze Küche oder nur die Küche und das Badezimmer verbrennt, die durch eine Trennwand miteinander verbunden sind. So erhalten wir einen Anruf nach dem anderen, in dem sich der Koch dafür entschuldigt, dass der Behälter mit Glühwein gesprungen sei, dass die Pizza verkocht sei, dass sie nicht lange genug gebacken wurde, dass der Käse zu stark laufe und dass er keine Tomaten und Pilze hinzugefügt habe , dass er keine Wachteleier hinzugefügt hat (es ist so etwas wie eine Diätpizza), dass sie keine Tzatziki-Sauce zur Speisekarte hinzugefügt haben, dass sie die Dosis Pepsi Twist mit Zitronengeschmack vergessen haben, dass die Donuts mit Zitronenglasur nicht da waren Ist nicht sehr gut gelungen, Schokolade und andere...
Gelangweilt von so vielen Erklärungen (ich wollte nicht einmal eine Erklärung, ich wollte nur Essen), sagte ich dem jeweiligen Koch freundlich, dass ich das Essen gerne bis 12 Uhr abends bestellt hätte, ich würde gegen 19 Uhr abends bestellen. Der Koch verstand, nahm die Lehrlinge freundlich am Flügel und schickte sie nach Hause, dass er einen Auftrag zum Zubereiten hatte.
So kam gegen 23:45 Uhr ein Junge mit dem Fahrrad in der Nähe des Blocks an, ruft mich an und fragt, ob ich zu Hause bin (wo sonst könnte ich zu so später Stunde sein?, auf dem Markt?, am Meer). auf der Klippe?, ich meine im Ernst, wo sonst könnte ich nur auf eine Pizza warten, gefroren oder verbrannt, was auch immer?), sagte ich ihm, dass ich zu Hause sei, bat ihn aber, den Aufzug zu benutzen und nach oben zu gehen. Sie kam an, ich bezahlte, nahm die Pizza mit allem, was ich sonst noch wollte, und öffnete die Schachtel.
Bei der Pizza handelte es sich eigentlich um ein Quattro Stagioni Happy Meal, bei dem zusätzlich zu dem, was ich bestellt hatte, ein Spielzeug enthalten war. Er machte ein Kindermenü, weil die Schüler den ganzen Teig aufgebraucht hatten, um zu lernen, wie man Pizza macht, und das war alles, was übrig blieb.
Die Pizza war gut, das Warten hat sich nach all den Nerven und Sorgen gelohnt, auch wenn es eine Kinderportion war.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
BĂTRÂNA DE LA NUC
O poveste pentru copii și oameni mari
Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic este stâlp de gard și adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede. În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează o mănușă, tare o mai dor oasele și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii, oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și era îngrijorată de a putea să vândă măcar ceva din ,, marfa ei,, . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …
Ce noroc, zice ea, autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape de așa zisul talcioc.
Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată ,, marfa,, unei doamne care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...
- Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina, la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.
Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar la amiază îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și un fular , mai are câteva ghemuri de lână.
…………………………………………………………………………………………..
Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :
- Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.
- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.
- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.
- Chiar, ce noroc am avut cu tine!
……………………………………………………………………………………
Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul, câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.
Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..
Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori, un joc de noroc. ..
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 4. Rescrierea timpului
4. Rescrierea timpului
Se așeză pe patul din micul salon, direct peste cuvertură. O pernă suficient de groasă îi cuprinse capul ca o menghină mătăsoasă. Luă de pe masă acea carte care i-a aprins imaginația la prima sa vizită în acest salon improvizat. O deschise la întâmplare, dar mintea lui se substitui textului. Este oare dragostea embrionul nevoilor sexuale? Sau poate sexualitatea este înscrisă în natura umană ca o necesitate care nu are nimic de a face cu iubirea. Iubirea în religie este unică și înălțătoare, pe când actul sexual nu este condiționat decât de voință. Și de putere. Emile este hărăzit cu puterea propriei sexualități în timp ce Sophie a fost născută și educată pentru a-și oferi necondiționat sexualitatea celui puternic. Dar femeia ca și bărbatul sunt egali în ceea ce privește iubirea de sine, cea mai intimă nebunie de care omul poate suferi. Omul a ajuns o balanță nestatornică între dorință și iubire. În sexualitatea lui se regăsesc în egală măsură trăirile trupești și cele sufletești, adică natura, educația și religia. Dacă în echilibrul sexual al omului intervine o anomalie, cine va suferi mai mult? Natura sa sau sufletul său? Nu am ajuns oare să ne clădim perceptele morale pe ipoteze aparent corecte dar asamblate greșit? Dacă orice postulat este adevărat prin el însuși, un lanț de postulate are oare valoare de adevăr? Infirmarea unui element duce la infirmarea setului de elemente?
Oboseala întrerupse șirul întortocheat al gândurilor și somnul puse stăpânire deplină pe trupul său. Se trezi în plină forfotă. Privi în jur. Cu excepția caietului care dispăruse, toate erau la locul lor. Ieși în curte și percepu o oarecare agitație în fața camerei de gardă. Deja știa că acolo se întâmpla ceva ce îl privește direct. Ceva la care se așteptase încă din timpul nopții. Intră în rezervă. Tanti Crina era cu ochii larg deschiși, trupul imobil. Părea speriată. Ochii ei alergau cu înfrigurare de la un medic la altul. Ce putea să o facă atât de încordată, decât sentințele scurte aruncate cu dărnicie de vorbele acestora. Un medic îi testa reflexele. Concluziile erau clare, dureroase. Paralizie dreaptă a corpului.
— La ce bun!
— O să-și plângă zilele!
— Mai bine o lăsa să se ducă!
Gabriel se apropie de pat. La vederea lui, tanti Crina se strânse în propriul trup încercând parcă să se ferească de privirea sa iscoditoare.
— Doctore, trebuia să știi că resuscitarea nu se poate face oricum. Creierul ei era iremediabil afectat. Ai salvat o legumă.
— Chiar înainte de stopul cardiac, mai enunța judecăți, replică Gabriel. Resuscitarea a început în marja de timp admisă.
Din spate, un medic bine camuflat de colegi, adăugă ironic:
— Și ce judecată de mare valoare, mă rog, a enunțat nebuna?
— Greu de crezut că ați putea înțelege.
Un murmur dezaprobator sancționă pe loc răspunsul lui Gabriel.
— Vreau să fie mutată în salonul-debara.
— Nu cred că stagiarii au drept de decizie. Tanti Crina este și va rămâne în salonul meu.
— Scuze, dar este posibil ca celelalte bolnave să profite de infirmitatea ei. Nu va fi în siguranță.
Când medicul de salon se pregăti să-l contreze din nou pe Gabriel, o voce tranșă subiectul.
— Tanti Crina va fi mutată alături de Iulia!
Gabriel se întoarse mirat spre medicul șef.
— Doamna doctor, de Iulia?
— Da. Așa se numește pacienta din ceea ce numiți voi salonul-debara.
Gabriel rămase alături de tanti Crina până când somnul puse stăpânire pe trupul bolnavei. În tot acest timp, la fiecare sunet ce se strecura de afară, trupul său sălta de speranță. Va veni oare Iulia, pacienta din salon? Când liniștea era deplină, cu ochii ațintiți asupra trupului inert al Crinei, încerca să rememoreze tot ce a citit despre hipotermie.
Într-un târziu, părăsi salonul-debara și se îndreptă spre micul lui studio încă stăpânit de gânduri și îndoieli. Intrarea în cameră se făcea de pe un coridor slab luminat. Nu se gândise să încuie ușa camerei. De fapt nici nu se uitase să vadă dacă exista o cheie în broască. Butonul se ridică cu zgomot, dar lumina se lăsă așteptată. Gabriel repetă operația, dar tot fără succes. Intrase complet în cameră și simțurile lui îi spuneau că nu este singur, iar următoarele clipe confirmară.
— Morții nu plâng, lăcrimează.
— Iulia?
— Vino!
— Ce este cu lumina?
— Am desfăcut becul. Mâine îl vei pune la loc.
— De ce, Iulia? Ce ai de ascuns?
— Dar tu, Gabriel?
Gabriel se întinse în pat alături de Iulia. Îi intuia trupul dar între ei nu se produse nicio atingere. Se întreba dacă ea chiar este acolo. Era suficient doar să întindă mâna. Se și pregăti să o facă, dar ceva îl făcu să se oprească. Rămase întins pe pat, cuprins de o mare îndoială. Este Iulia acolo, sau vorbește cu propria minte care oscila între ființa sa și ființa Iuliei. Dar lumina? Becul nu se mai aprindea. Poate s-a ars.
— Știi că tanti Crina a rămas paralizată?
— Da. Știu.
— Poate am greșit. Am învățat să ocrotesc viața, dar poți învăța să lași un om să moară?
— Gabriel, ai putea iubi un nebun?
— Dacă este femeie, poate. Dar crezi că este nevoie să iubim? De ce, Iulia? De ce m-ai acceptat?
— Ai văzut vreodată o jucărie care să nu asculte de mâinile unui copil?
Zorii se revărsară peste curtea spitalului. Gabriel se trezi scăldat de transpirație, tremurând. Alături de el nu era nimeni. Se repezi spre întrerupător cu ochii ațintiți asupra becului. Lumina se aprinse făcându-l să-și ferească ochii. Închise întrerupătorul și-l privi din nou.
Pe bec era o urmă proaspătă de sânge. La raportul de gardă era din nou agitație. Asistenta râvnită de toți medicii, Iulia, părăsise spitalul. Unii spuneau că a plecat pur și simplu, alții susțineau că și-ar fi anunțat totuși demisia, sau, optimiștii, că și-ar fi luat doar concediu.
— Tu când pleci, doctore? îl luă de sus un medic pe Gabriel.
Gabriel nu răspunse. Simțea că întâlnirea lui cu Iulia nu ar fi trebuit să aibă loc. Sau nu încă. Între oameni se nasc și mor legături în momente dintre cele mai bizare. Ființa lui era prea obsedată de găsirea trecutului pentru a putea rezona la prezent. Trecerea timpului, ireversibilă pentru ființe și lucruri deopotrivă, găsea în mintea lui bucle de întoarcere atât de reale încât ar fi putut să înlăture din trăirile sale experiențe trecute, nefolositoare. Doar că avea nevoie de un reper solid în jurul căruia să-și ancoreze existența.
— Acum știu!
— Ce știi doctore? Deja știi când pleci?
De fapt vorbele sale nu se cereau răsfrânte în mințile lipsite de zvâcnirile de lumină care lui îi străfulgerau creierul activând striațiuni nedeslușite vreodată.
Se îndreptă cu pași hotărâți spre turnul roșu uitând să-și ia paltonul peste halatul alb ce îi lăsa pieptul descoperit. Pe la mijlocul drumului pielea începuse să se răzvrătească sub asaltul rafalelor de vânt neiertătoare. Dar nu mai exista cale de întoarcere căci flash-urile se cereau ancorate în zidurile purtătoare de vieți trecute. Ajuns lângă zid, se adăposti câteva clipe într-o nișă săpată de urgia naturii. Închise ochii și se lăsă pradă liniștii lăuntrice care se bucura să-i invadeze trupul. O întreagă clipă rămase suspendată în golul de trăire pe care mintea și-l asumase, fulgii de zăpadă atârnau încremeniți între ramurile copacilor și pământ, iar vuietul vântului era complet pierdut ascultării. Întreg peisajul aștepta pe luciul oglinzii ce îi invadase retina un semn al reîntoarcerii în timpul pe care mintea lui dorea să-l remodeleze. Peste luciul oglinzii se derulau frânturi de scene ordonat etichetate pe linia temporară. Una câte una se topiră, lăsând găuri negre în subconștient. Golit de întâmplări, corpul lui Gabriel parcă se împuțina lăsând halatul să atârne precum un drapel pierdut pe câmpul de luptă. În nișa eliberată de prezența trupului, vântul se năpusti cu și mai multă vigoare, vrând parcă să alunge spiritele ascunse în ridurile zidului. Încet, încet, urmele dispărură sub albul zăpezii, turnul roșu recăpătând rolul de martor nesemnificativ al vieții zbuciumate ce-și zdrobea cursul de pereții saloanelor, lăsând doar din când în când ca frânturi de nebunie să pătrundă pe aleile tăiate prin potopul de zăpadă.
În salonul-debara o tânără era aplecată peste un caiet pe care așternea rânduri nesfârșite de cuvinte. Când ajungea la capătul foii lua o gumă și, după un algoritm doar de ea cunoscut, ștergea din scris lăsând goluri care făceau textul o lectură de neînțeles. La un moment dat tresări și își încordă trupul într-o stare vizibilă de ascultare. Se apropie de fereastră. Prin perdeaua deasă de fulgi care se presărau peste curtea părăsită încerca să străpungă cu privirea spațiul până la turn. După câteva clipe părăsi fereastra și se topi dispărând într-un colț al debaralei. Din patul alăturat doi ochi îi urmăreau toate mișcările. Abia dispărută, tanti Crina se ridică din pat și se apropie la rândul ei de geam. Se îmbrăcă la repezeală și deschise ușa spre curte alergând spre turn. Pe alee o asistentă încercă să o oprească.
— Doctorul! Doctorul moare! țipă tanti Crina și se desprinse cu furie din brațele ei continuând să fugă.
Pe cărare apăru un doctor atras de zarva care se crease.
— Ce s-a întâmplat? o interogă el pe asistenta care încerca să scape din mormanul de zăpadă în care fusese împinsă.
— Tanti Crina! Doctorul!
Îi era dificil să hotărască căruia dintre evenimente să îi dea prioritate. Se mulțumi să arate cu mâna spre turnul roșu.
— Acolo! Tanti Crina! Moare!
Doctorul se întoarse înspre direcția indicată de asistentă.
— Un doctor moare!
Ocoliră turnul roșu și o găsiră pe tanti Crina rezemată de zid cu un halat alb în mână.
— Să nu mă trimiteți acasă! strigă ea foarte deslușit, apoi cu vocea stinsă și privirea pierdută în albul zilei reintră în pielea propriului personaj.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Candelabrul se lăfăia sub tavanul arcuit, fumul lumânărilor ridicându-se printre pânzele de păianjen atârnate de lanțurile masive. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut ușor să rupă vraja acestei scene redescoperind cerul liber din care curgeau valuri de fulgi. Se mulțumi doar să ridice puțin capul pentru a schimba unghiul și a-și elibera câmpul vizual de sub conul de lumină. Simțurile se redeșteptară, prima reacție a corpului îi transmise atingerea călduroasă a unei haine grele. Ar fi trebuit să-i fie frig, dar de undeva un foc viu radia o căldură moleșitoare. Reuși să se ridice și în locul candelabrului se iviră pereții de piatră. Mai mult, constată că era întins pe un divan roșiatic, iar peste cămașă purta o haină veche de blană. Încăperea era simplu mobilată cu scaune masive de lemn în jurul unei mese lungi, pe alocuri crăpată. Se ridică de pe divan și se apropie de foc. Fumul se strecura printr-o gaură laterală condusă de un curent puternic de aer, flăcările lăsând în încăpere doar senzația plăcută de căldură. Pe un jilț aflat într-un ungher ascuns privirii era așezată o ființă care părea să-l fixeze cu privirea. Luă o lumânare și se apropie. Ființa ascunsă sub o mantie neagră părea să ignore lumina care se apropia și alunga conul de întuneric care o proteja vederii sale. Nicio mișcare nu trăda neliniște sau neîncredere. Gabriel se opri la doi pași în fața jilțului și depărtă lumânarea spre lateral lăsând lumina să asigure o vizibilitate uniformă privirii sale. Capul femeii, era sigur o femeie, era acoperit de gluga pelerinei, lumina desenând o umbră în dreptul întregii fețe. Nicio mișcare a pelerinei nu trăda vreo reacție a trupului. Gabriel se retrase spre divan continuând să țintuiască cu privirea arătarea ascunsă în fața sa. Trecură câteva momente bune de așteptare, fără ca cei doi să-și vorbească.
— Cine ești?
— Pot să-ți spun cine am fost, poate și cine voi fi, dar nu cine sunt.
— Eu sunt doctorul Gabriel.
— Nu între acești pereți.
— Dar turnul roșu este într-un spital și eu sunt doctor la acest spital. Repet, numele meu este Gabriel.
— Mergi pe lângă perete spre stânga ta. Vei găsi o ușă. Deschide-o!
Gabriel se îndreptă spre stânga sa pipăind zidul cu mâna. După câțiva pași simți tocul masiv al unei uși. Coborî mâna și găsi fără greutate balamaua. O mișcare scurtă și aerul proaspăt îi izbi fața. Involuntar, închise ochii așteptându-se ca viforul să-i arunce zăpada în față. Nu simți nimic. Se lipi cu spatele de ușă. La urechi îi ajunse clipocitul liniștit al apei. Deschise ochii. În orice direcție puteai zări oglinda unei ape care curgea liniștită pe lângă picioarele sale. În afara ușii nu aveai nicio bucată de pământ pentru a trece pragul înalt de piatră. Se întoarse speriat în încăpere. Luă în mână o altă lumânare. Pe jilțul din fața sa mantia stătea la fel de nemișcată. Se apropie din nou, hotărât să descopere identitatea misterioasei femei.
— Nu face asta! O să regreți!
— Vreau adevărul.
— Care adevăr? Adevărul pornește din om. Îl găsești doar în sinele tău. Cum pot ști eu adevărul tău?
— Adevărul ar trebui să fie simplu.
— Doar natura se destăinuie în adevăruri simple. Omul, niciodată.
— Spune-mi adevărul așa cum este în sinele tău.
— În sinele meu adevărul este o pradă de război între dorință și putință. Dar tu cauți adevărul tău.
— Prezentul și viitorul nu mă interesează. Vreau adevărul despre trecut. Trecutul original, așa cum l-a trăit prima preființă care mi-a purtat sufletul.
— Și crezi că vei găsi în memoria acestor pietre o conștiință atât de îndepărtată în matca timpului?
— Sper să o găsesc mai degrabă în întâmplări, iar aceste pietre îmi sunt izvor de timp.
— Întâmplări dintr-un ospiciu de nebuni.
— Nebunii lumii sunt iubiți de Dumnezeu căci păcătuiesc cu întreaga lor ființă și nu cerșesc iertare. Trăind iadul pe pământ ar trebui ca raiul să le fie răsplată.
Gabriel întinse mâna spre glugă și o ridică. Un praf alb se strecură dinspre fața încă aflată în obscuritate orbindu-l. Îl cuprinse o stare de somnolență căreia nu i se putea împotrivi în timp ce un punct luminos îl atrăgea ca un magnet. Mai simți cum trupul i se afundă în zăpada moale. Când deschise ochii, deasupra sa rânjea tanti Crina care, ţopăind, începu să strige:
- S-a trezit doctorul!
Alături, doctorița Zamfirescu răsuflă ușurată și i se adresă pe un ton nu prea prietenos.
— Ești o pacoste, doctore. Cu prima ocazie o să-ți fac vânt de aici.
În spatele doctoriței Zamfirescu, Iulia pregătea o seringă fără ca măcar să-l privească, iar tanti Crina nu părea a fi deloc paralizată. Închise ochii și așteptă înțepătura. Acum putea crede. A rescris timpul, iar pașii lui vor putea urma calea din oglindă. Închise din nou ochii și adormi. Secvențe stranii nu conteneau să-i asalteze visurile. Tot ce trăise cu puțin timp în urmă, întâlnirea cu acea necunoscută se va transforma din realitate în vis.
Zbor
-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?
Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!
Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare...
Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire!
Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!
Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!
În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...
Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor.
Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!
La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)
În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!
Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?
Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane...
Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...
Interogatoriu
Este ora 4:32.
M-am trezit la auzul bastonului ce lovește gratiile celulei, dar nu sunt pereți, cătușe, lanțuri — în mintea-mi, care mă ține captiv.
Ca de fiecare dată, interogatorul își face prezența: noaptea, care se transformă în torționar.
Dar e tăcută — își urmează metodic ritualul binecunoscut.
Precum unui criminal, mi se aduc la cunoștință faptele, fiecare gând suprimat își așteaptă rândul să apară în lumina reflectorului.
Mă întreabă de ce-am ales tăcerea când trebuia să vorbesc, de ce am iubit fără curaj, de ce am privit cum zilele se scurg fără să le trăiesc, de ce nu mi-am urmat visele...
Mă apăr prost. Mă contrazic. Mă trădez.
Măcinat de tortura acutizantă, mărturisesc și ce n-am făcut — iau asupra mea totul, cu speranța că se va termina mai repede, că verdictul va fi, poate, mai puțin chinuitor.
Apoi, din disperare, încep să fantazez: mă văd realizat, înțeles, ascultat, provoc interes — într-o lume unde nu mai tremur când vine seara.
Dar noaptea râde. Știe că mint, că delirez.
Batjocoritoare, îmi retează aripile, visele.
Amorțit de durere, îmi pierd conștiința.
Este ora 8:36.
Respir.
Încă o noapte a trecut.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Pe Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi la aceiași fundație.
Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu
să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-
cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit o undă de simpatie.
Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special
în privire,un farmec aparte.Înalt și bine înzestrat de natură, avea ceva magic
în privire De fapt el nu prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.
S-a hotărât deci să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.
CONTINUARE
CEI ȘAPTE MOȘTENITORI
I. Ținutul celor șapte împărății
Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.
Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.
Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.
Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.
Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.
Cei șapte copii crescuseră împreună.
Primul era Cosmin.
El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.
Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.
A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.
Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.
Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.
Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.
Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.
Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.
Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.
---
II. Lecția tatălui
Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.
Era o zi liniștită.
Soarele cobora încet spre munți.
Copiii se așezară în jurul lui.
Tatăl arătă spre un stejar bătrân.
— Priviți copacul acesta.
Cosmin întrebă:
— De ce ne-ai chemat să privim un copac?
Tatăl zâmbi.
— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.
Gheorghe râse.
— Un copac nu conduce pe nimeni.
— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.
Copiii tăcură.
— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.
Apoi se uită la Cosmin.
— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.
Se uită la Gheorghe.
— Să nu confunzi respectul cu teama.
Apoi îi privi pe toți.
— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.
Nicolae întrebă:
— Atunci ce este un conducător?
Tatăl răspunse:
— Un slujitor.
Cuvântul rămase în liniștea grădinii.
---
III. Ultima noapte
Anii au trecut.
Copiii au devenit adulți.
Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.
Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.
În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.
În fața patului se afla o icoană.
O singură lumânare ardea.
Tatăl lor era foarte slăbit.
— Copiii mei...
Cei șapte s-au apropiat.
— Nu vă temeți de ziua de mâine.
Gabriela plângea.
— Tată, nu ne părăsi...
— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.
Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.
— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.
Cosmin a îngenuncheat.
— Îți promit că o voi face puternică.
Tatăl îl privi cu tristețe.
— Fă-o mai întâi dreaptă.
Apoi îl chemă pe Nicolae.
— Tu vei moșteni Regatul României.
— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.
— Nu uita să te rogi pentru ei.
Apoi veni rândul Gabrielei.
— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.
— Voi avea grijă de poporul meu.
— Și să nu uiți de cei săraci.
Ștefan primi Imperiul Francez.
Florin primi Imperiul Chinez.
Mircea primi Imperiul German.
În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.
— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.
Tatăl îl privi.
— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.
Gheorghe tăcu.
— Ți-am cerut să-l faci bun.
După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.
În palat se auziră clopotele.
Cei șapte copii deveniseră moștenitori.
Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.
Se simțeau singuri.
---
IV. Cele șapte coroane
Ziua încoronării a venit.
Mii de oameni s-au adunat.
Fiecare moștenitor și-a primit coroana.
Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.
Gheorghe zâmbea.
Nicolae se uita spre icoană.
Gabriela ținea mâinile împreunate.
Ștefan stătea drept.
Mircea era solemn.
Florin era emoționat.
Preotul care oficia slujba le spuse:
— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.
Nicolae înțelese.
Gheorghe nu.
---
V. Prima ședință
După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.
Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.
Masa era rotundă.
În mijlocul ei se afla o cruce.
Nicolae deschise ședința:
— Înainte de orice, să ne rugăm.
Gheorghe oftă.
— Iarăși rugăciuni?
Gabriela îl privi.
— De ce te deranjează?
— Pentru că avem lucruri importante de discutat.
Ștefan răspunse:
— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.
Mircea adăugă:
— Să nu uităm că suntem frați.
Cosmin zâmbi.
— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.
Nicolae îl privi.
— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.
Florin nu spuse nimic.
În acea zi, ședința se încheie fără conflict.
Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.
---
VI. Mândria lui Cosmin
În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.
Avea o armată mare.
Avea bogății.
Avea teritorii întinse.
Oamenii îl ascultau.
Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.
Într-o zi, un sfetnic îi spuse:
— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.
Cosmin zâmbi.
— Atunci mă respectă.
Sfetnicul nu răspunse.
În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.
Privi icoana.
Dar nu se rugă.
Se uită la coroana sa.
— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.
În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.
---
VII. Gheorghe și visul puterii
În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.
Își construia palate.
Își mărea armata.
Își cumpăra corăbii.
Își aduna aur.
Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:
— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?
Gheorghe răspunse:
— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.
Bătrânul zâmbi trist.
— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.
Gheorghe se înfurie.
— Pleacă!
Bătrânul plecă.
Dar cuvintele lui rămăseseră.
---
VIII. Cei patru care credeau în bine
Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.
Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.
Voiu doar să păstreze pacea.
Nicolae ajuta oamenii săraci.
Gabriela construia spitale.
Ștefan deschidea școli.
Mircea întărea legile.
Într-o zi, Gabriela spuse:
— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?
Nicolae răspunse:
— Nimic.
Ștefan completă:
— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.
Mircea aprobă.
— Asta este adevărata moștenire.
---
IX. Alegerea lui Florin
Florin observa totul.
Îl vedea pe Cosmin.
Îl vedea pe Gheorghe.
Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.
Știa că se apropie o alegere.
Într-o seară, a mers la o mănăstire.
Un călugăr bătrân îl întâmpină.
— De ce ai venit?
— Nu știu ce să fac.
— Atunci roagă-te.
Florin îngenunche.
— Doamne, arată-mi drumul.
Călugărul îi spuse:
— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.
Florin plecă.
Știa că trebuie să aleagă.
---
X. Înțelegerea secretă
Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.
— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.
— Sunt de acord.
— Ceilalți patru sunt prea slabi.
Cosmin îl privi.
— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.
Gheorghe râse.
— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.
Cosmin îl privi câteva secunde.
Apoi spuse:
— Și eu.
În acea noapte, cei doi au făcut un plan.
Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.
---
XI. Ultima încercare de pace
Nicolae află despre plan.
Nu a cerut răzbunare.
A trimis o scrisoare.
„Fraților,
Nu vrem război.
Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.
Haideți să ne întâlnim.
Haideți să ne rugăm.
Haideți să ne amintim de tatăl nostru.
Suntem frați.”
Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.
Cosmin o păstră.
În acea noapte, Cosmin nu dormi.
Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.
---
XII. Războiul
În cele din urmă, războiul începu.
Armatele se mișcară.
Orașele se închiseră.
Oamenii se temeau.
Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.
— Nu luptăm pentru ură.
Ștefan spuse:
— Nu luptăm pentru bogăție.
Mircea spuse:
— Luptăm pentru a apăra oamenii.
Gabriela se rugă pentru cei răniți.
Florin trimise provizii.
În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.
Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.
Aducea numai durere.
---
XIII. Inima lui Cosmin se schimbă
După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.
Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.
— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.
Copilul nu răspunse.
Un bătrân îi spuse:
— Au murit.
Cosmin încremeni.
Copilul îl privi.
— De ce a trebuit să se întâmple asta?
Cosmin nu găsi răspuns.
Se întoarse spre oamenii săi.
— Cine a dat ordinul?
Un soldat răspunse:
— Oamenii dumneavoastră.
Cosmin coborî capul.
În acea clipă înțelese.
Puterea lui avea un preț.
Și prețul îl plăteau alții.
---
XIV. Gheorghe în fața adevărului
Gheorghe a aflat ce se întâmplase.
Pentru prima dată, a simțit frică.
Nu de dușmani.
De propria sa conștiință.
A intrat în capela palatului.
A îngenuncheat.
— Doamne...
Nu putea continua.
Lacrimile îi curgeau pe față.
— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.
Era prima rugăciune adevărată din viața lui.
---
XV. Întâlnirea fraților
Cosmin și Gheorghe au cerut pace.
Cei șapte s-au întâlnit din nou.
De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.
Cosmin a spus:
— Am greșit.
Gheorghe:
— Și eu.
Nicolae a răspuns:
— Atunci trebuie să reparăm.
Gabriela:
— Trebuie să ajutăm oamenii.
Ștefan:
— Trebuie să reconstruim.
Mircea:
— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.
Florin:
— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.
Cosmin a întrebat:
— Ce ne-a învățat?
Florin răspunse:
— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.
---
XVI. Drumul pocăinței
Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.
Și au înțeles că era normal.
Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.
Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.
Cosmin a început să viziteze satele afectate.
A construit spitale.
A reparat biserici.
A ajutat familiile.
Gheorghe a făcut același lucru.
Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.
El nu se supăra.
— Au dreptul să fie supărați, spunea el.
— Dar mă vor ierta vreodată?
Nicolae îi răspundea:
— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.
Gheorghe a înțeles.
---
XVII. Florin își găsește drumul
Florin fusese cel mai nehotărât.
Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.
Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.
A început să lucreze împreună cu ceilalți.
A construit drumuri.
A trimis hrană.
A ajutat la reconstruirea satelor.
Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:
— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.
Nicolae zâmbi.
— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.
---
XVIII. Cele șapte lumini
După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.
Au aprins șapte lumânări.
Una pentru fiecare.
Preotul i-a privit.
— De ce șapte?
Nicolae răspunse:
— Pentru că suntem șapte frați.
Preotul zâmbi.
— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.
Cosmin își plecă fruntea.
Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.
Gabriela zâmbi.
Ștefan închise ochii.
Mircea se rugă.
Florin privea flacăra.
Cele șapte lumânări ardeau liniștit.
---
XIX. O nouă rânduială
Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.
În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:
credință, popor și pace.
Nu mai începeau cu hărți militare.
Nu mai începeau cu aur.
Nu mai începeau cu teritorii.
Începeau cu rugăciunea.
Nicolae spunea:
— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.
Gabriela:
— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.
Ștefan:
— Doamne, păzește-ne de război.
Mircea:
— Doamne, dă-ne dreptate.
Florin:
— Doamne, dă-ne înțelepciune.
Cosmin:
— Doamne, păzește-ne de mândrie.
Gheorghe:
— Doamne, învață-ne să iertăm.
---
XX. Ultimii ani
Timpul trecea.
Imperiile se schimbau.
Orașele creșteau.
Copiii deveneau adulți.
Dar cei șapte continuau să se întâlnească.
Într-o zi, erau cu toții bătrâni.
Cosmin avea părul alb.
Gheorghe mergea încet.
Nicolae ținea un baston.
Gabriela era înconjurată de nepoți.
Ștefan devenise foarte tăcut.
Mircea se ruga mai mult.
Florin scria într-un jurnal.
La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.
Crucea era în centru.
Nicolae se ridică.
— Fraților, am primit șapte imperii.
Cosmin spuse:
— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.
Gheorghe continuă:
— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.
Gabriela zâmbi.
— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.
Ștefan:
— Ci după cât bine lasă în urma lui.
Mircea:
— După câtă dreptate face.
Florin:
— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.
Cosmin privi crucea.
— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.
Gheorghe începu să plângă.
Nicolae îl îmbrățișă.
— Frate.
Gheorghe îi răspunse:
— Frate.
Și cei șapte s-au îmbrățișat.
---
XXI. Adevărata moștenire
După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.
Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.
Scria:
«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»
Sub această inscripție se afla o cruce.
Iar dedesubt erau scrise șapte nume:
Cosmin.
Nicolae.
Gabriela.
Ștefan.
Florin.
Mircea.
Gheorghe.
Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.
Era povestea inimilor lor.
Cosmin învățase că mândria poate orbi.
Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.
Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.
Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.
Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.
Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.
Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.
---
XXII. Lecția celor șapte
Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:
— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?
Călugărul a zâmbit.
— De ce întrebi?
— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.
Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.
— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.
— Atunci cine?
— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.
Copilul s-a gândit.
— Și cine a fost acela?
Călugărul a răspuns:
— Fiecare dintre ei, în felul său.
Copilul a privit cele șapte nume.
Atunci a înțeles.
Nu există om fără greșeală.
Dar există om care își recunoaște greșeala.
Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.
Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.
Nu există inimă care să nu fie rănită.
Dar există inimă care poate ierta.
---
XXIII. Mesajul celor șapte coroane
Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.
Nu ca o poveste despre războaie.
Nu ca o poveste despre bogăție.
Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.
Ci ca o poveste despre oameni.
Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.
Era responsabilitatea.
Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.
Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.
Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.
Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.
Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.
Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.
Cosmin a cucerit mândria.
Gheorghe a cucerit ura.
Florin a cucerit frica.
Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.
Mircea a cucerit asprimea.
Gabriela a cucerit nepăsarea.
Nicolae a păstrat credința.
Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:
«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»
Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.
Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.
Își aminteau de Nicolae și de credința lui.
Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.
Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.
Își aminteau de Florin și de alegerea lui.
Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.
Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.
Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.
Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.
Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.
Așa cum se întâmplase cu Cosmin.
Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.
Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.
---
SFÂRȘIT
„Cei Șapte Moștenitori”
De Cristian Diaconița
Morala poveștii:
Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.
Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.
Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.
Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.
Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.
Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.