Portal de sentimente
Nimic mai sufletește adânc
decât oglinda unei ploi,
După nori si furtuna soarele
strălucea printre culori.
Balti de apa reflectând spre
un univers paralel,
Faceau realitatea sa fie
a fanteziei carusel.
Cand mintea nu are hotare adâncul
apei nu fictiv.
Realitatea dându-mi sentimente
cu gust mai mult nociv.
Lumea de dincolo părea a eclipsa
misterul vieții prezente,
Sentimente apocaliptice înfiripandu-se
printre momente.
Melancolic era dorul de viața
de după moarte,
Linistea după furtuna era ceva
menită soartei.
Oglinda vie scursa pe asfaltul
ud si negru,
Ma seduci printr-un portal
atât de rece,sumbru.
Rece prin caldura fanteziei
unei lumi paralele,
Sentimente oglindite ce întrec
limitele normale.
Ascunse raze de soare se admirau
in taina apei oglinzii,
Peisajul rece ca prin farmece
se îmblânzii.
Căutam conturul lumii intr-un
loc fără de păcat,
Creaturi subterane ieșeau
din pământ secat.
Sufletul meu se visa intr-un
abis al melancoliei,
Sa fie ceva real sau face
parte fanteziei?
Calatorind prin timp totul s-a
rezumat in amintire!
Un lac negru strălucea când
la a nopții întâlnire,
Intunericul cerului s-a scufundat
in apa adânca,
Astrul alb al nopții dădea
acum porunca!
Esenta negrului mister strălucea
sub semi-luna,
Focul inimii s-a aprins punându-i
de nopții vina.
Privirea mea redescoperea o
planeta din univers,
Iar ceasul astronomic părea
sa bată in revers.
Apa in culori nocturne părea
a fi din alta lume,
Gândul meu fanatic ducea
misterul pana la culme.
O simpla atingere si totul era
reflexie de stele,
Un miraj al nopții printre picături
de apa goale.
Misterul adâncit in apa,
fantezie si tortura.
Răcoarea neagră a nopții
lunaticilor armura,
Miezul nopții eclipsa in liniștea
secretului,
Orice viața de fațada ce
e destinată trecutului.
Deschid portalul nopții cu o
cheie de platina,
Aura teritoriului va străluci la
a ta lumina!
Adevar ascuns la vedere printre
jocurile minții,
Sirete si nebănuite sunt
aceste cai ale sortii.
Стихи из этой категории
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
soffocamento
Valurii nemuritoare,
Iubirii uitătoare
Dar eu, tot aici...
În trecut,
Eu și tu...
Spuma mării,
Mă înghite ,încet.
Așa,cum ai înghițit tu,
Rodul iubirii noastre
Mă scufund în amintirii
Și dansuri nocturne
Îmi ajung până-n plămâni,
Nu pot să respir,
Dar, renunțând în a mă mai zbate,
Și lăsându-mi sufletul de muritor,
Să fie înghițit de frumos.
Și să mor...
Ganduri si durere
Atâta durere simt
Și mă întreb oare cât mă mai mint
Că o sa fie bine
Și că o să mă gândesc la mine
Nu înțeleg unde am greșit
Când eram bine însfârșit
Parcă simt că am obosit
Simt că timpul mi-a sosit
Stau pe geam și mă uit in gol
Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor
Din cauza unor cuvinte care dor
Nici planeta nu o mai văd color
Nu înteleg de ce mă simt așa
Când lumea era in favoarea mea
Parcă viața devine tot mai grea
Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Abisul Urei și Tristeții
Sufletul meu arde, încins în ura
Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.
Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,
Căutând o cale, căutând o rază.
Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,
Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.
Lacrimi reci îmi spală obrazul,
Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.
Ura crește ca o fiară, mă roade,
Speranța se stinge, e doar un ecou.
Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,
Și tristețea curge, un râu de cadou.
Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,
Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.
În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,
Și lumea e rece, nimic nu se cernă.
Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,
În abisul acesta, în noaptea de vis.
Poate-n durere, voi găsi un alt vad,
Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
soffocamento
Valurii nemuritoare,
Iubirii uitătoare
Dar eu, tot aici...
În trecut,
Eu și tu...
Spuma mării,
Mă înghite ,încet.
Așa,cum ai înghițit tu,
Rodul iubirii noastre
Mă scufund în amintirii
Și dansuri nocturne
Îmi ajung până-n plămâni,
Nu pot să respir,
Dar, renunțând în a mă mai zbate,
Și lăsându-mi sufletul de muritor,
Să fie înghițit de frumos.
Și să mor...
Ganduri si durere
Atâta durere simt
Și mă întreb oare cât mă mai mint
Că o sa fie bine
Și că o să mă gândesc la mine
Nu înțeleg unde am greșit
Când eram bine însfârșit
Parcă simt că am obosit
Simt că timpul mi-a sosit
Stau pe geam și mă uit in gol
Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor
Din cauza unor cuvinte care dor
Nici planeta nu o mai văd color
Nu înteleg de ce mă simt așa
Când lumea era in favoarea mea
Parcă viața devine tot mai grea
Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Другие стихотворения автора
Speranța și raza de soare
S-a oprit si timpul,s-a oprit si viața.
Uitandu-ma spre cer,
am văzut speranța !
Era ascunsa in norii albi si
razele de soare,
In același peisaj si doua
păsări călătoare.
Lumea era transparentă,
pentru o clipa am plecat.
Sufletul mi-a surâs si
la tine am visat!
Imi spuneai ca ma aștepți sa
dovedim din nou iubirea,
Intr-o lume care se hrănește
pe deplin cu durerea.
Imi amintesc de tine,
din viețile apuse!
Dorinta ce încalcă legile
fizicii impuse.
Ciudat loc de întâlnire,un loc
fără de început.
La sfârșitul lumii unde si iubirea
e in trecut!
Te-am auzit cum îmi cântai si
ma chemai sa vin,
La răsăritul soarelui de
mâna sa te țin.
Am venit întreaga in suflet dar
nu pot sa te mint,
Doar uitându-ma la tine pot
eu sa ma alint.
Trecutul irosit si bagaje fără rost,
Am sa las in urma tot răul ce a fost!
Din iad voi face rai si din
sfârșit un început!
Nu pot sa te las sa îmi fi
păcatelor pierdut.
Am sa îți șoptesc ceva ce sa
nu uiți tu vreodată,
Ma așteaptă viitorul si nu ma
voi lasă prădată.
Ne vom regăsi in astralul nopții,
unde îngerii veghează.
Si conștiința mea curată e cea
care rămâne treaza.
Si intr-o clipa am revenit
la speranța ce am zărit!
Pasarile își continuau lin zborul si
cu drag eu le-am privit.
M-am intors la drumul meu dar
cu un sentiment mult mai aparte.
Cel mai de preț dar e sa poți
sa inspiri lumea mai departe.
Numărul bestiei
Draga Satan,
Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu, Vanessa! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.
Nu mai sunt cine am fost!
In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.
Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.
Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!
Cu drag,Vanessa.
Piese de puzzle
Culeg din noapte fragmente de vise,
Realitatea se contopește
cu luminile-i stinse.
Memoria imi joaca feste si
ma agat de amintiri,
Piese de puzzle își
caută potriviri.
Alarma suna in ora
cruda si târzie,
Uit subtil de siropoasa-mi
fantezie.
Ma trezesc in iad,
imi fac si o harta!
Nu ma opun la ce îmi
rezerva soarta.
Lumina e acra si vreau
sa plec departe,
Licoarea de aseară vrea sa-mi
facă parte.
Oglinda îmi zâmbește cu
tente necrofile,
Apocalipsa e aproape dându-mi
semne subtile.
Aduc mesaje de dincolo
de toate!
Suntem înzestrați cu
întunecate arte.
Magia e lichida si curge
prin sentimente,
Gestul faureste viitoarele
momente!
Se recoltează iubirea oficial,
dramatic.
Moartea nu va fi ceva zadarnic!
Domnita suavă,demoni
ți se alătura!
Fiind prea sus nimic nu
te mai satura.
Rugaciunea e între barele viitorului,
Influenta puternica pe
timpul postului!
E ușor sa crezi si sa
nu cercetezi,
Soarta crucifixului sa o cedezi.
Arbore cu fiecare-i
creanga originala,
Pomul cu leacuri pentru
orice boala.
Se da de veste,se caută zeița!
Sa fie cu castel si tot
ce e de fiță!
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Copacul cunoștinței
Cu rădăcini adânci se înfrunta
din pământ,
Candva o sămânță,cu timpul
s-a înălțat.
Udata cu ape și ca nutrienți
îngrășământ,
Oferea oxigenul ce viața
a semănat.
S-a expus la anotimp și
luminatori cerești,
La caldura și răceala o sa
facă ofranda.
Se oglindea vremii definind
peisajele lumești,
Purtandu-le culorile,
mereu făcând parada.
Frigul iernii a acoperit copacul
in alb imaculat,
Cristale de apa înghețate-n
stele geometric.
Crengile-i goale de frunze acum
arată elaborat,
Poti sa vezi ceea ce nu vezi
și e simetric.
Cand razele de soare au strălucit
de primăvara,
Copacul a întâmpinat caldura
oferindu-i flori.
Mireasma divina se simțea
in fiecare seara,
Renasterea naturii și fericirea in culori.
In zilele-i toride vara amintea
de tropical,
Soarele strălucea printre frunzele-i
de verde crude,
Umbra copacului însă era pentru
toți ceva vital,
Oferind adăpost după ale zile-i
grele trude.
Toamna s-a dezlănțuit cu ploaie
și furtuna,
Frunzele rumenite colorând
peisajul rece.
Ceata deasa anunța a
spiritelor cununa,
Focul din șemineu și
un pahar din vinul dulce.
Odata ajuns la vremea recoltei
ne va bucura de zor!
Esenta copacului e sub forma
unui fruct lemnos.
Promisiunea cunoștinței întrece și
al soarelui dor,
Nuca fiind al sufletului remediu,
un deliciu savuros.
Viata ne va da lecții,și nu pe vreme
cu cer senin!
Momentele grele vin cu
învățături ascunse.
Ele ne vor ghida și îndruma
drumul prin destin.
Uneori binele și răul cu greu
pot fi distinse.
Speranța și raza de soare
S-a oprit si timpul,s-a oprit si viața.
Uitandu-ma spre cer,
am văzut speranța !
Era ascunsa in norii albi si
razele de soare,
In același peisaj si doua
păsări călătoare.
Lumea era transparentă,
pentru o clipa am plecat.
Sufletul mi-a surâs si
la tine am visat!
Imi spuneai ca ma aștepți sa
dovedim din nou iubirea,
Intr-o lume care se hrănește
pe deplin cu durerea.
Imi amintesc de tine,
din viețile apuse!
Dorinta ce încalcă legile
fizicii impuse.
Ciudat loc de întâlnire,un loc
fără de început.
La sfârșitul lumii unde si iubirea
e in trecut!
Te-am auzit cum îmi cântai si
ma chemai sa vin,
La răsăritul soarelui de
mâna sa te țin.
Am venit întreaga in suflet dar
nu pot sa te mint,
Doar uitându-ma la tine pot
eu sa ma alint.
Trecutul irosit si bagaje fără rost,
Am sa las in urma tot răul ce a fost!
Din iad voi face rai si din
sfârșit un început!
Nu pot sa te las sa îmi fi
păcatelor pierdut.
Am sa îți șoptesc ceva ce sa
nu uiți tu vreodată,
Ma așteaptă viitorul si nu ma
voi lasă prădată.
Ne vom regăsi in astralul nopții,
unde îngerii veghează.
Si conștiința mea curată e cea
care rămâne treaza.
Si intr-o clipa am revenit
la speranța ce am zărit!
Pasarile își continuau lin zborul si
cu drag eu le-am privit.
M-am intors la drumul meu dar
cu un sentiment mult mai aparte.
Cel mai de preț dar e sa poți
sa inspiri lumea mai departe.
Numărul bestiei
Draga Satan,
Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu, Vanessa! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.
Nu mai sunt cine am fost!
In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.
Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.
Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!
Cu drag,Vanessa.
Piese de puzzle
Culeg din noapte fragmente de vise,
Realitatea se contopește
cu luminile-i stinse.
Memoria imi joaca feste si
ma agat de amintiri,
Piese de puzzle își
caută potriviri.
Alarma suna in ora
cruda si târzie,
Uit subtil de siropoasa-mi
fantezie.
Ma trezesc in iad,
imi fac si o harta!
Nu ma opun la ce îmi
rezerva soarta.
Lumina e acra si vreau
sa plec departe,
Licoarea de aseară vrea sa-mi
facă parte.
Oglinda îmi zâmbește cu
tente necrofile,
Apocalipsa e aproape dându-mi
semne subtile.
Aduc mesaje de dincolo
de toate!
Suntem înzestrați cu
întunecate arte.
Magia e lichida si curge
prin sentimente,
Gestul faureste viitoarele
momente!
Se recoltează iubirea oficial,
dramatic.
Moartea nu va fi ceva zadarnic!
Domnita suavă,demoni
ți se alătura!
Fiind prea sus nimic nu
te mai satura.
Rugaciunea e între barele viitorului,
Influenta puternica pe
timpul postului!
E ușor sa crezi si sa
nu cercetezi,
Soarta crucifixului sa o cedezi.
Arbore cu fiecare-i
creanga originala,
Pomul cu leacuri pentru
orice boala.
Se da de veste,se caută zeița!
Sa fie cu castel si tot
ce e de fiță!
Elementum
Cum focul nu arde fără aer,
Pamantul nu da viața fără apa.
Intunericul fără lumina e eter,
Fara noapte nici zorii nu crapă!
Cum luna nu luminează fără soare,
Curcubeul nu colorează cerul
fără ploaie.
Sarea va fi cea care va da
hranei savoare,
Iar copacii poveștilor nescrise
câte o foaie.
O lume calculata perfect matematic,
Elementele parca vii se
completează in ansamblu,
In mediul lor natural se
prezintă sălbatic.
Misterioase ca și proveniența
culorii albastru.
Ascuns in suflet și văzut
doar in ceata,
Aerul ne conectează cu ceea ce
numim noi acasă.
Prin legile atracției ne ghidează
și ne învață,
In mijlocul peisajului va fi chiar
vârful nasului.
Din magma pământului sau
fulgerul cerului,
Focul este un spectacol
mistic al naturii.
Flamele-i dansând duc spre
descoperirea sinelui,
Simbol al dorinței și al
pasiunilor mărturii.
Putitatea și sălbăticia s-au incorporat
in viața verde
Natura in sine este un element viu,
misterios.
Sub semnul infinitului sământa ei
nu se va pierde.
Din pământ fertil creste
meticulos și curios.
Imaculat, puterea apei este
inimaginabil de puternica.
Purifica hidratează și reimprospateaza
tot ce atinge.
Avand propria memorie și o vasta
latura artistica
In lupta cu focul se poate încinge
sau flăcările stinge.
Magic e puțin spus și fascinant
nu e îndeajuns,
Un puzzle perfect unde imperfectul
nu e in plus!
Se definesc una pe alta și cumva
binele in rău inclus.
Prin noi planeta e in viața,suntem
al inimii ei puls!
Apocalipsa
Covor de cadavre se asterne in iad,
Doi opuși sunt imortalizați in lupta.
Incoronati domnesc si înarmați
după grad,
Prezinta ilustratie din apocalipsa rupta.
Cu sulita lunga si spate încordat,
Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!
Cu chipul ascuns in coif s-a armat.
Ridicand sub soare cunoștințele-i tezaur.
A lui oponent,nervos si cu roba de rege.
Prin învățături stramosesti,
privea cu suspiciune!
Omniprezent zărește pe cel care da lege,
Sabia-i in spate provocând înșelăciune.
Siluete de îngeri din cer se arată,
Spirite albe cu al lor aripi de divin.
Norii ridica in slavi miel cu a
lui cu soarta,
Succesul si eșecul,al durerii lui chin.
Marcat cu sânge pe albastre ape,
Cu picioru-i rupt,paste curcubeu
din soare.
In final fericit deschide a judecății mape,
Gasind secrete oculte in a vieții floare.
Patru călăreți se prezintă in
lupta masonica,
Ei vin din capătul lumii,de după sigilii.
Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,
Diavolul fiind in penumbra lunii sângerii.
Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,
E asemenea unui rege încoronat
si mândru.
Trage cu arc fără sageata-n vina!
Potcoava cerându-i săruturile tandru.
Calul roșu are sange alb albastru,
Calaretul făcând rodeo printre patimi.
Sabia din alta lume dovada ca e maestru,
Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.
Cu dinti de prădător si coada întuneric,
Calul negru pariază suflete pe verde.
Prin simbol de judecată conduce generic,
Cu chipu-i canibal,nu e dispus a pierde!
Calare pe cal palid cu oase femeiești,
Moartea tine bine de coasa-i subțire!
Vin după forme de viața nelumesti,
Aducand apocalipsa pe a lumii sortire.
Copacul cunoștinței
Cu rădăcini adânci se înfrunta
din pământ,
Candva o sămânță,cu timpul
s-a înălțat.
Udata cu ape și ca nutrienți
îngrășământ,
Oferea oxigenul ce viața
a semănat.
S-a expus la anotimp și
luminatori cerești,
La caldura și răceala o sa
facă ofranda.
Se oglindea vremii definind
peisajele lumești,
Purtandu-le culorile,
mereu făcând parada.
Frigul iernii a acoperit copacul
in alb imaculat,
Cristale de apa înghețate-n
stele geometric.
Crengile-i goale de frunze acum
arată elaborat,
Poti sa vezi ceea ce nu vezi
și e simetric.
Cand razele de soare au strălucit
de primăvara,
Copacul a întâmpinat caldura
oferindu-i flori.
Mireasma divina se simțea
in fiecare seara,
Renasterea naturii și fericirea in culori.
In zilele-i toride vara amintea
de tropical,
Soarele strălucea printre frunzele-i
de verde crude,
Umbra copacului însă era pentru
toți ceva vital,
Oferind adăpost după ale zile-i
grele trude.
Toamna s-a dezlănțuit cu ploaie
și furtuna,
Frunzele rumenite colorând
peisajul rece.
Ceata deasa anunța a
spiritelor cununa,
Focul din șemineu și
un pahar din vinul dulce.
Odata ajuns la vremea recoltei
ne va bucura de zor!
Esenta copacului e sub forma
unui fruct lemnos.
Promisiunea cunoștinței întrece și
al soarelui dor,
Nuca fiind al sufletului remediu,
un deliciu savuros.
Viata ne va da lecții,și nu pe vreme
cu cer senin!
Momentele grele vin cu
învățături ascunse.
Ele ne vor ghida și îndruma
drumul prin destin.
Uneori binele și răul cu greu
pot fi distinse.