Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină
Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină
Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.
Așa era și Lex Luthor.
În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.
Era curios.
Întreba mereu „de ce?”.
De ce se mișcă lucrurile?
De ce cad obiectele?
De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?
De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?
Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:
De ce nu mă simt iubit?
Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.
Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.
Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.
Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.
Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.
Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.
Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.
Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:
— Tată, ești mândru de mine?
Bărbatul îl privi câteva clipe.
— Ai făcut bine, răspunse el.
Atât.
Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.
Lex coborî privirea.
În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:
— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.
Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.
Anii trecură.
Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.
Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.
Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.
Unii îi erau folositori.
Alții îi erau inutili.
Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.
Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.
În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.
Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.
Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.
În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.
Pe masă se afla un ceas.
Tic.
Tac.
Tic.
Tac.
Lex se uită la el.
Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.
Se ridică și se apropie de fereastră.
Orașul era frumos.
Dar în sufletul său era întuneric.
— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.
Apoi făcu o pauză.
— Și de ce sunt atât de singur?
Întrebarea rămase fără răspuns.
În noaptea aceea, Lex nu dormi.
Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.
Își aminti de copilul care fusese.
Își aminti de dorința de a fi iubit.
Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.
Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.
Un zid foarte înalt.
Îl construise din avere.
Din orgoliu.
Din teamă.
Din neîncredere.
Din dorința de control.
Dar acum zidul devenise închisoarea lui.
A doua zi începu să caute răspunsuri.
Citi despre credință.
Citi despre creștinism.
Citi despre sfinți.
Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.
Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.
Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.
La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.
Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.
Înseamnă întoarcere.
Întoarcerea inimii către Dumnezeu.
Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.
Apoi șopti:
— Poate că asta caut.
Și porni la drum.
Drumul său îl purtă până în România.
Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.
Era o zi liniștită.
Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.
Aici nu existau clădiri uriașe.
Nu existau oameni care să alerge după bani.
Era doar liniște.
Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.
Se opri.
Privi spre turla bisericii.
Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.
În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.
Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.
Coborî din mașină.
Merse încet spre poartă.
O deschise.
Păși în curtea bisericii.
La intrare îl întâmpină un om al bisericii.
— Pace și bine ai venit!
Lex îl privi surprins.
— Bună ziua.
— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?
Lex ezită.
— Da.
Omul zâmbi.
— Atunci intră. Nu te teme.
Lex îl privi.
— Nu știți cine sunt.
— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.
Cuvintele îl tulburară.
Lex păși în biserică.
În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.
Lex nu știa toate rânduielile.
Nu știa unde să stea.
Nu știa ce să facă.
Dar știa că trebuia să rămână.
Se apropie de icoana Mântuitorului.
Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.
Își plecă fruntea.
— Doamne...
Se opri.
Vocea îi tremura.
— Dacă mă mai poți primi...
O lacrimă îi coborî pe obraz.
— Primește-mă.
În biserică era liniște.
Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.
Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.
Nu mai încerca să demonstreze nimic.
Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.
Preotul îl primi și îl ascultă.
Lex povesti despre copilăria sa.
Despre singurătate.
Despre tatăl său.
Despre dorința de a fi respectat.
Despre averea sa.
Despre mândrie.
Despre oamenii pe care îi rănise.
Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.
Când termină, preotul îi spuse:
— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”
Lex ridică ochii.
— Și dacă am greșit prea mult?
— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.
Lex rămase tăcut.
Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.
În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.
Învăța.
Se ruga.
Asculta.
Întreba.
Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.
Nu peste noapte.
Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.
Ci prin pași mici.
Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.
În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.
Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.
Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:
— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.
Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.
Casa lui deveni mai simplă.
Viața lui deveni mai liniștită.
Dar cea mai mare schimbare era în inimă.
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.
Privi icoanele și spuse:
— Vreau să las în urmă omul care am fost.
Preotul se apropie.
— Ce ai în inimă?
Lex răspunse:
— Vreau un nume nou.
— Ce nume?
Lex privi către icoana Mântuitorului.
— Alexandru.
Apoi adăugă:
— Alexandru cel Bun.
Preotul zâmbi.
— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.
Alexandru își plecă fruntea.
— Voi încerca.
— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”
Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.
Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.
Dar el nu se considera bun.
Când cineva îl lăuda, răspundea:
— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.
Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.
Un copil se apropie de el.
— Domnule Alexandru?
— Da?
— Pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— De ce ai venit tocmai aici?
Alexandru zâmbi.
— Pentru că eram pierdut.
— Și acum?
Alexandru privi către biserică.
— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.
Copilul se gândi puțin.
— Și unde este drumul?
Alexandru răspunse:
— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.
Copilul zâmbi și plecă.
Alexandru rămase singur.
Clopotul începu să bată.
O dată.
De două ori.
Apoi încă o dată.
Sunetul se răspândi peste casele satului.
Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.
În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.
Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.
Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.
Era Alexandru.
Un om care învățase să se roage.
Un om care învățase să ceară iertare.
Un om care învățase să ajute.
Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.
Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.
Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.
— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.
Se opri.
Apoi adăugă:
— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.
Apoi se ridică.
Ieși din biserică.
Deasupra satului se întindea cerul înstelat.
Alexandru privi către el și zâmbi.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.
Unele lucruri trebuiau doar trăite.
Unele taine trebuiau doar primite.
Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.
A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.
Și în ziua următoare.
Și după aceea.
Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.
Dar acum știa ce să facă.
Se oprea.
Se ruga.
Și își amintea de cuvintele preotului:
„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”
Așa trecură anii.
Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.
Copiii îl salutau.
Bătrânii îi vorbeau.
Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.
Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:
— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.
Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.
Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.
Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.
Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.
Alexandru cel Bun.
În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.
Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.
Nu mai întreba:
„Cât de puternic pot deveni?”
Ci întreba:
„Cât de mult bine pot face astăzi?”
Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.
Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.
Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.
Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:
că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.
Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.
Atunci abia a început.
A început povestea unui om care a învățat să iubească.
A unui om care a învățat să ierte.
A unui om care a învățat să fie smerit.
A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.
A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:
credința, nădejdea și iubirea.
Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.
Și fiecare bătaie părea să spună:
„Întoarce-te.”
„Nu este prea târziu.”
„Ridică-te.”
„Mergi înainte.”
Iar Alexandru cel Bun mergea.
Cu pași liniștiți.
Cu inima smerită.
Și cu Dumnezeu înaintea lui.
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița 
Дата публикации: 27 сентября
Timp de citire: ~26 min.
Просмотры: 188
Другие стихотворения автора
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 октября
Superb!!!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 октября
Iubirea este pe vecie!
Nu mă asculta, inimă
Lacrimi de dor
17 октября
Felicitări, frumoase versuri, felicitări pentru tot!
Biografie
Vladislav Varzari
16 октября
@Silvia Mihalachi, aceasta este una dintre primele mele poezii, vă mulțumesc mult
Biografie
Silvia Mihalachi
16 октября
Am citit cu o deosebită atenție , așa cum se citește o ,,Biografie ,, incrustată ,, în palmele ostenite,, și am găsit scrise ,, fapte cu cerneală...
Parfumul unui timp apus
un-pahar-de-poezie
14 октября
Mulțumesc din suflet🙏
Parfumul unui timp apus
Dora●Dor
13 октября
poezia aceasta este de o nostalgie si de o demnitate superbă!
Efectul Placebo
celina balan
10 октября
Superba.🌹🌹🌹 Fără cuvinte!👏👏👏
Parfumul unui timp apus
celina balan
10 октября
Atât de nostalgica încât te învăluie de la prima citire. Linistitoare. Felicitari❤️
-Ce m-aș face-
Victoria
9 октября
Foarte frumoasă scriere. Felicitări tinere!