Disecții

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

unii  încep cu sfârșitul poveștii

chestia asta cu viața și lumea este o mizerie

victima sărută mâna călăului  

criminalul se întoarce la locul faptei

rupându-și hainele de pe dânsul

plângând în hohote

negustorii de carne vie

merg duminica la biserică

nebunii cu grupa de sânge AB(IV)

( grupa lui Isus Cristos!)

scăpați din ospicii

împart dreptatea în justiție

nimeni nu mai este interesat de mecanica lui Hook

cu privire la deformarea sau alungirea lucrurilor

în funcție de o forță elastică K

denumită constanta lui Kafka

de absurdul voluptos al vieții în care trăim

fără nicio logică

suntem singurele ființe care merg în două picioare

împotriva legilor gravitației

și nu este în regulă

nu este în regulă nici moartea

ca singura variabilă admisă în toate disciplinele existenței

presupoziția potrivit căreia legile materiei sunt inalterabile

nu au suport în timpul existenței noastre

totul e deșertăciune

cum spune eclesiastul

prefațând începutul poveștii…

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Cu nuanțe de gri mă hrănesc

Încerc să le depășesc

Dar din minte cresc

Aceste nuanțe gri.

Mă pierd prin nuanțe 

Mereu îmi fac speranțe 

Adun restanțe

De nuanțe gri.

Imi doresc un alb imens

Sau un negru intens

Vreau să depășesc

Aceste nuanțe gri.

Aș vrea să scap de povară 

Să nu mă mai doară

Tot ce mă înconjoară 

Sunt nuanțele gri.

Voi fi la mijloc

Sau voi scăpa de joc

Alb sau negru în loc

De nuanțe gri?

Vreau ca prin magie să mă prefac în lună.
Ce zici de asta? Cum îți sună?
Poate cumva...viziunea ta asupra mea ași putea schimba!
Poate atunci mă vei plăcea...

Mă gândesc că o floare-ar fi perfectă!
Nu e dezgustătoare, ciudată sau violentă,
E liniștită, grațioasă și cuminte mereu,
Poate așa ai vrea să fiu și eu...

O carte ar fi 100% pe placul tău!
Asta ți-ai dori, nu zău?
Însă cartea o citești ușor, deschisă!
Eu doar stau in mine închisă.

Ahh, știu! Un vorbitor de limbi străine!
Ar fi mai bun decât perfect pentru tine!
Ți-ar recita cuvinte dulci nemaiauzite până te-ar cuceri,
Hah! Eu pe de altă parte, doar prin cuvinte ce le știu îți pot vorbi.

Vrei să mă transform într-un pește?
Exact! Da! El timpul niciodată nu ți-l irosește.
Un pește uită totul după ce îl vei mânca,
Poate vrei să fiu și eu așa...

Ca un șir de linii drepte aranjate organizat.
Să fiu astfel mai mult ai fi preferat?
Insă, mintea mea este mult prea încurcată!
Nu o vei putea înțelege niciodată...

Ași putea lua ce formă vrei!
Statui, copaci ori chiar și lei!
Însă totuși, te rog mult, nu mă schimba,
Cum ai vrea TU să fiu, EU nu ași vrea.

((PS: poezia asta este despre părinți, dar poate avea mai multe înțelegeri ig))

Nu mai pot iubi pe nimeni 

Ce sa știi? 

Că te-am iubit puțin mai diferit. 

Tu iartă-mă ca nu am putut să-ți fiu 

Să-mi fi... 

Iartă-mă că acum sunt mai distanta 

Rece

Nu știam că dragostea din mine va trece... 

Și-n suflet  sunt doar mici firimituri de tine, 

În schimb, am risipit lacrimi și-o mie.

Rule No 1

I broke to rule, the sacred rule to happiness 

Once i cry everything stops, once she breaks the world goes on. Its not fair how loyal she is, she gives her life for someone like me and the life i give its worthless for a soul so pure

The way she acts, the way she loves me, im her muse her everything, im hers and she is mine but she loves to see me happy but that makes her wanna cry, I guess, because she cares, she cares for me but i hate the way she fights, i hate that im the reason she cries

It says its fine and it was a long time ago, but the pain in her heart she keeps hidden and the only place it goes its her paper, mirroring her soul and thoughts. She wants to give me the world even though it means hers will also break…

I broke the rule, rule no 1…

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.