RUGĂ

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

M-am regăsit în pribegia tufei de ciulin,
Rostogolit de vânt, în ploi mărunte și amare,
Stingher, pe țărmul pustiit al mării de argint,
Cu tâmpla arsă în jăratecul din zare...

În van te-am căutat în holda de secară,
Gândindu-mă la tine, în tristă contemplare,
S-a mai trecut, fierbinte, încă o zi de vară,
Însingurat în mult prea multă așteptare...

Nu te-am găsit, pierdută poate pentru totdeauna,
Și-am plâns amar în dorul nopții grele,
Iar câtă vreme în amurg voi mai ști luna,
O să mai simt aroma ta pe piele...

Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...

Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...

Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...

Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...

Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...

#ingerulmeu

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

Sunt o corabie desprinsă de țărm

Ce caută răspunsuri printre ape străine,

Multe dintre ele scufundate în adâncuri

Ajungâng la ele doar cu gândul.

Valurile mă ridică, mă răsfață

Îmi creează doar o falsă prefață,

Furtuna îmi arată de drept marea

Mă educă, mă învață să-mi aleg calea.

Busolă, mi-e credința, ea nu îmbătrânește

Ea mă îndrumă, îmi ghidează anii vieții.

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

O viață într-o clipă

De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .

E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?

Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.