1  

Început de toamnă

- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Început de toamnă

Date of posting: 10 June

Timp de citire: ~12 min.

Views: 678

Log in and comment!

Other poems by the author

UIMIREA-I A MEA

    Uimirea-i a mea...
    Ca o pătură de nea,
    Căci anii se trec,
    Ca vinul cel sec...
    
    Şi nu mai socot,
    Întregul din tot...
    Cu măsură respir,
    Nectar de zefir...
    
    Uimirea-i a mea...
    Ca o pană de grea,
    Cu suflet uşor,
    Ca un puf de nor...
    
    Trecutele zile,
    Împlinite în file,
    Trecutele nopţi,
    Isprăvite în cărţi...
    
    Uimirea-i a mea...

    Ca un vers ce-mi părea,
    Curcubeu colorat,
    Un vis înflorat...

More ...

POSESIE...

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

More ...

CU CE-AM GREŞIT?

    Cu ce-am greşit...?
    De te-am iubit,
    Aşa cum nimeni n-a iubit vreodată... 
    Această dragoste... s-a stins... imaculată 
    Şi acum..., rătăcim din nou prin cuvinte, 
    Care nu mai pot să repare nimic,
    Nimic nu mai e ca înainte,
    Acum, avem nevoie de o hartă,
    Pentru a ne regăsi drumul înapoi,
    Spre sufletele noastre...
    Dar, e mult prea târziu oricum,
    Căci suntem condamnaţi,
    Să nu ne mai putem întoarce...

More ...

ADÂNCURI

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

More ...

NOPȚI ALBE

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

More ...

NINSOAREA ASTA, SIGUR VA CĂDEA

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

More ...

Poems in the same category

Ofamilie mare ! partea a treia!

Au urmat anii grei a războiului, seceta, foametea cumplită din Moldova,

care a făcut numeroase victime, oamenii au trecut prin mari nevoi.

Petrina,a cunosct un tânăr frumos,deștept, s-au căsătorit și a apătut pe lume 

un băiețel leit tatăl său.Era un început promițător , dar soarta a hotărât altăceva...

      Rămân doar mamă și fiu, o legătură trainică...pe viață...Daniel s-a dovedit a fi un 

copil foarte înzestrat, mândria mamei, ajutoul, suportul ei în clipe grele. De mic copil 

l-a preocupat treburile de pe lângă casă, cărțile și mersul la bibliotecă. Toate la un loc 

a făcut ca Daniel, să fie mai altfef decât copii și colegii din cartierul în care locuiau.

     Petrina a avut din oartea lui Daniel numai bucurii; premii școlare, aprecieri din 

partea profesorilor, poate puțină invidie din partea unor mameale colegilor săi.

     A venit vremea cănd, Daniel a cunoscut-o pe tănăra studentă, Liliana, foartă frumoasă

deșteaptă, modestă. Avea emoții ...mama și nora se vor place? Totul sa va limpezit când s-au cunoscut.

Nici măcar rodajul primilot ani de căsnicie, nu a lăsat urme de întrebare. Totul a mers,frumos, 

calm, blând. Liliana a avut ce învăța de la Petrina și Daniel. A venit pe lume și dorita moștenitoare,

o fetiță minunată, ce semâna cu tatăl ei, Costina. Fericirea, intrase în casa lor, pe uși și pe geamuri...

Întânlirile erau în familie erau tot mai dese, am plecat va  continua...

More ...

Începutul contează în spaniolă

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

El comienzo importa

 

El comienzo, tan duro como apasionante. Llevas en tu corazón una amplia gama de experiencias, emociones, estados de ánimo, sensaciones. Muchos de ellos tal vez estén demasiado torpemente expresados, como es ahora. Es un período de formación de habilidades, de búsqueda, de descubrimientos, de revelaciones, de aprendizaje de los errores y fracasos, momentos en los que te pruebas más, no estás convencido de querer continuar con lo que empezaste. Otras veces sabemos que comienza una nueva etapa de la vida, que buscamos ya sea para nosotros mismos o para quienes nos rodean.

Sea como fuere, el comienzo cuenta, imagínense un buen deportista, que hubiera participado en varias competiciones y no sé qué, aún así llegaría si no tuviera apoyo, si no tuviera la ¿Tuerte para encontrar el entrenador adecuado a su estilo de aprendizaje y a sus necesidades? No absolutamente no.

De la misma manera, tal vez nos imaginamos una marca, ¿habría tenido éxito, habría comprado tanta gente allí si no tuviera soporte, publicidad, promociones en no sé cuántos canales de redes sociales? No, por supuesto que no, el mundo ni siquiera sabría que existe esa marca.

El comienzo significa el desapego de lo que era antes. Se puede planificar o no planificar con antelación, depende de lo que queramos empezar. Si, por ejemplo, queremos apuntarnos a clases de ballet, sí, podemos planificar el inicio, aun así no es realmente planificable, si la instructora no regresa de la baja por maternidad en la fecha prevista. Si estamos de baja por maternidad no se puede programar el parto, no podemos elegir el mes en el que daremos a luz y mucho menos el día, la hora. Sucede momentáneamente. Entonces tanto nosotros como el niño tenemos un comienzo, un nuevo camino que recorreremos juntos. Importa cómo queremos que el niño comience su vida. Como padres, podemos elegir lo que queremos que tenga el niño. Sólo le expresamos nuestro amor enviándole dinero y paquetes de no sé qué juguete del país en el que trabajamos, pero mientras tanto ¿un desconocido cuida de nuestro hijo? No nos sorprenda que luego haya barreras, restricciones entre nosotros y el niño. La falta de cercanía con el niño y de comunicación con él repercute en su desarrollo, porque nunca se habría sentido querido por ellos. Sólo recordará a sus padres biológicos, pero no los reconocerá como padres en el verdadero sentido de la palabra.

En el polo opuesto están los padres que optan por quedarse en el país. El mañana da origen a las incertidumbres, este estrés generado por las incertidumbres, que nosotros mismos imaginamos, repercute en el niño, si no sabemos controlarnos y dejarle hacer lo que quiera. Entonces los padres se vuelven irascibles, le dicen tonterías, efectivamente tonterías, al niño, de la nada. Prestamos mucha atención al niño en la primera parte de la infancia, porque su mente es como una esponja. Absorbe todo, cada palabra, gesto, tono de voz. De mala gana se apropiará de ese comienzo. Se apoderará de estados de ánimo, pensamientos, impresiones, actitudes. Sería una pena que esto sucediera. Debe crecer maravillosamente desde todos los puntos de vista, porque sus padres lo habrían llevado por las mejores escuelas, por las mejores escuelas secundarias, por la tan soñada universidad y no sé dónde, sería en vano que Llegaría a medir 1,90, bien desarrollado, atlético y no sé cómo, si en nuestro interior encontramos una mezcla de traumas, guardados en nosotros, no realizados en el tiempo, no expresados, no curados. Por fuera se vería bien, pero por dentro se vería que ningún alma fue puesta en su crecimiento, porque definitivamente carecería de lo que sería más valioso, la compasión y la humanidad. ¿Qué familia encontrará a su vez? Qué generaciones resultarán de esa familia y así sucesivamente.

Necesita el calor del alma, al igual que el árbol, cuando lo plantamos, además de regarlo, procuramos que crezca recto y espeso, también necesita el calor del sol para desarrollarse bien en todos los sentidos.

A veces el comienzo puede significar practicar algún deporte, andar en bicicleta, aprender a cocinar nuevas recetas, etc. Pero ojo, si eliges aprender algo que no se puede aprender solo viendo videos de YouTube y listo, necesitas instructores o profesores para ese trabajo, intenta buscar una persona que al menos tenga la mínima disposición para querer. entender tu deseo de aprender esa habilidad, tu motivación intrínseca para volverte más independiente desde ese punto de vista, tus miedos, para apoyarte donde no lo logras del todo, para superar ese obstáculo juntos. De lo contrario tu también sufrirás, también te llenarás de frustraciones, de nervios que pagaste por ese curso y el instructor no tiene tiempo para ti, siempre tiene otros, siempre los prioriza en tu contra, con todo eso tú también pagaste. la misma cantidad de dinero que los favorecidos.

Al igual que en las clases escolares, existe la teoría de las inteligencias múltiples, según la cual existen 9 tipos de inteligencia. No sé por qué algunos profesores todavía piensan que sus alumnos deben ser buenos en su materia. Si elige humillarlo públicamente frente a la clase por lo poco que sabe de matemáticas, entonces sería justo que, después de esa clase, lo financie, le dé dinero para ir a sesiones de terapia, para que se cure de su miedo. de fracaso, ansiedad que provoca hemorragias nasales, náuseas, mareos, alteraciones del sueño y del ritmo cardíaco. Si no es bueno en matemáticas, no hay ningún problema, tal vez sea más expresivo, mejor en pintura, percusión, idiomas, deportes, otras materias. No sería de ninguna manera justo etiquetarlo como que no puede hacer nada, que de todos modos no sabría y no entendería, que nada se puede hacer por él y con él, que nada significará nada en la vida. y todo tipo de escenarios como este. Cada hombre es único, tiene sus propias cualidades que hay que practicar, trabajar y perfeccionar. Eso es lo que deberían hacer los padres y profesores que tienen esa idea anticuada de que si no pueden aprender matemáticas, entonces no podrán hacer nada. Por curiosidad, los egresados de la facultad de matemáticas se sienten satisfechos al terminarla, ¿cuántos realmente terminan enseñando matemáticas cuando el camino para llegar a ser lo que querían está plagado de obstáculos a cada paso, e incluso los méritos y conocimientos ya no importan? ¿Cuando de una lista de 10 criterios no cumplió solo con uno, de lo contrario los tenía todos y nunca fue aceptado? ¿Qué sentido tiene obligarlos a seguir un camino que ni siquiera aquellos que aman las matemáticas seguirían? ¡Dejemos que los niños, los estudiantes, los estudiantes de todo tipo elijan su propio camino, por mucho o poco que les convenga! No te pongas en el lugar de los demás pensando que los conoces mejor, que intuyes qué quieren, a qué aspiran. Los errores cometidos por uno mismo son mucho más fáciles de corregir que los cometidos porque otros le aconsejaron que cometiera un error.

Depende del caso, si es un niño más dócil aceptará la situación e intentará afrontarla, aunque estará deprimido, no en paz consigo mismo, lleno de ira y acumulará frustraciones ocultas. Pero si hablamos de una naturaleza que no obedece, que quiere ser independiente en sus propias decisiones y preferencias, entonces corremos el riesgo de alcanzar una tasa creciente de abandono escolar. Él consideraría que para qué ir a esa clase de información sobre compañeros, cuando de todos modos no se encuentra en nada de lo que se discute allí, nada se aplica a él y no le conviene. Por eso se recomienda que los padres comprendan a sus hijos y los apoyen en cada etapa importante de la vida.

Aunque me centré en los aspectos menos agradables, son parte de la realidad de todo comienzo, al fin y al cabo el comienzo es el más complicado. En el camino, las cosas se vuelven más simples, más fluidas, y todo se convierte en una experiencia mucho más digna de ser vivida, experimentada y sentida. Por supuesto, las personas que se encuentran en cada etapa de la vida de cualquier joven tienen sus méritos.

Entonces agradezcamos a nuestros padres que nos apoyaron en lo que pudieron, hasta cierta edad nos dieron oportunidades, ropa, accesorios, gadgets y todo eso, nos alimentaron, tanto con comida como con sentimientos positivos, que nos dieron. una pastilla, que nos vendaron las heridas después de cada caída, que aliviaron nuestra depresión cuando pensábamos que era inútil, que tuvieron la paciencia de estudiarnos, analizarnos y decirnos qué nos convenía mejor en la mayoría de las situaciones, que caminaron nos llevaron por parques, galerías de arte, heladerías y confiterías, que cultivaron algunos gustos en música y bellas artes, que nos dieron las primeras instrucciones, el primer manual de instrucciones de la vida.

Agradecemos también a los educadores, maestros y profesores, porque ellos también pasaron buena parte del tiempo con nosotros, y pueden haber vivido lo que nosotros vivimos, las emociones de los exámenes no fueron solo nuestras, también fueron de ellos. Agradecemos cada buen pensamiento, cada vez que nos dejaban salir de clase si no nos sentíamos bien, cuando nos corregían, cuando nos obligaban a no sé qué competencia, cuando nos explicaban, cuando deletreábamos, leíamos. con ellos, cuando nos enseñaron cosas nuevas, cuando cambiaron destinos, cuando dieron sentido a nuestras vidas, cuando nos ayudaron a administrar mejor nuestro tiempo, a dejar de estar tan dispersos como estábamos.

Gracias desde el fondo de nuestro corazón a todos los que nos ayudaron a evolucionar, a pasar por cambios beneficiosos y a tomarnos bajo su ala protectora.

More ...

Muza nimanui

Mi-am lasat amprenta.

Prin cuvinte,culori,colaje

Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,

Nciuna insa eu.

M-am murdarit de sentimente,

Lacrimi putrezite,

Epitete compuse

Si melodii robuste.

 

Am vazut o fata..

Frumos conturata,

Parul neted de satin

Ochii blanzi colorati subtil.

Am vazut-o si am zis:

“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”

Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,

Voi compune eu,melodii in versuri

Sau explozii colorate pe matesuri.

N-oi fi eu o muza a cuiva,

Dar am fost lumina mea,,

Cand mi-a fost viata necunoscut.

Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.

 

Voi continua sa fiu,

Muza nimanui,Caci doar asa..

Poate..

Voi crea si eu la randul meu…

Minuni.

More ...

Icoană

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

More ...

Zor

Astăzi, m-am oprit preț de o clipă din trebile mele:

- 'Neața! 'Neața! Da' unde-ai plecat așa de dimineață cu noaptea-n cap, cumetre?, zic eu cu mirare prefăcută-n glas...
- 'Neața! La târg, la târg, cumetre! Da' mătăluță, unde dai așa zor? Unde arde?, îmi primesc replica spusă cu subînțeles...
- Ei... În drum spre trebile mele!, mai zic eu prefăcându-mă ocupat...
- Atunci, zi bună și cu spor!, îmi zice gândăcelul ridicând un picioruș ca să mă sărute militărește.
- Zi bună și mătăluță!, zic eu cu uimire adevărată și mergând mai departe. 

Noroc că l-am văzut la timp și nu l-am strivit, mă gândesc eu... Am privit amuzat mersul caraghios al gândăcelului, urcând o piatră și ocolind o frunză, mergând în zig-zag... Parcă a tras o mastică de dimineață, de merge așa pe trei cărări! O ajunge la târg înspre amiezi, când toată lumea strânge și pleacă fiecare în trebile lor.

Zorii se ivesc trandafirii dindărătul întregii zări străjuite de blocuri înalte și întunecate. Păsările prind în cale-mi a sporovăi gălăgioade și vesele, iar eu, ridicând privirea și căutându-le cerul, dau cu ochii de o pereche uzată de bașcheți, cu șireturile înnodate, atârnând pe o sârmă suspendată în aer...

"Globetrotter to nowhere!", zâmbesc eu în sinea mea. Trec strada atent la mașini, sucind capul din reflex de la dreapta înspre stânga. 

"Rutto libre!". Doar umbra mea este cu mine...

More ...

Grăit-a Străfundul

1. Zburda prin cămara mea un om, care se asemăna cu o umbră, și i-am grăit acestuia: Lumea mea nu e ca a ta, inima mea nu își găsește odihna în cugetele tale, iar trupul meu ostenit s-a făcut de truda cea bună. Vântul trece neîncetat prin cercurile sale, așa cum vorbele tale se subțiază ca apa în vinul cel dulce.

2. Cercetat-am cuvintele înțelepciunii tale și mi-am silit inima ca să pătrund și știința și văzduhul, nebunia și prostia, cuvântările și visele, dar am înțeles că unde este multă înțelepciune este și multă trudă; Cel care își sporește văzduhul, va înmulți moartea!

3. Întoarce-ți ochii către stolul de păsări, căci și ele trebuie să se coboare pe pământul cel neîndestulat ca să își adune merindele, așa cum face toată suflarea și însuși omul.

4. Auzit-am de la un cercetător: „Cugetele omului nu sunt decât umbrele simțirii sale, pururea mai întunecate, mai deșarte și mai sărace decât fapta cea vie.”

5. Am văzut sub soare umbre fără de număr, iar acestea grăiau mie frământările lor încântătoare, dar moleșite.

6. Ascultați, voi umbrelor, de cuvintele mele: Iubesc această temniță, ador robia, căci ea este dătătoare de vlagă trupului meu. Viu sunt în pământ și în duh.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍