1  

Începutul contează în spaniolă

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

El comienzo importa

 

El comienzo, tan duro como apasionante. Llevas en tu corazón una amplia gama de experiencias, emociones, estados de ánimo, sensaciones. Muchos de ellos tal vez estén demasiado torpemente expresados, como es ahora. Es un período de formación de habilidades, de búsqueda, de descubrimientos, de revelaciones, de aprendizaje de los errores y fracasos, momentos en los que te pruebas más, no estás convencido de querer continuar con lo que empezaste. Otras veces sabemos que comienza una nueva etapa de la vida, que buscamos ya sea para nosotros mismos o para quienes nos rodean.

Sea como fuere, el comienzo cuenta, imagínense un buen deportista, que hubiera participado en varias competiciones y no sé qué, aún así llegaría si no tuviera apoyo, si no tuviera la ¿Tuerte para encontrar el entrenador adecuado a su estilo de aprendizaje y a sus necesidades? No absolutamente no.

De la misma manera, tal vez nos imaginamos una marca, ¿habría tenido éxito, habría comprado tanta gente allí si no tuviera soporte, publicidad, promociones en no sé cuántos canales de redes sociales? No, por supuesto que no, el mundo ni siquiera sabría que existe esa marca.

El comienzo significa el desapego de lo que era antes. Se puede planificar o no planificar con antelación, depende de lo que queramos empezar. Si, por ejemplo, queremos apuntarnos a clases de ballet, sí, podemos planificar el inicio, aun así no es realmente planificable, si la instructora no regresa de la baja por maternidad en la fecha prevista. Si estamos de baja por maternidad no se puede programar el parto, no podemos elegir el mes en el que daremos a luz y mucho menos el día, la hora. Sucede momentáneamente. Entonces tanto nosotros como el niño tenemos un comienzo, un nuevo camino que recorreremos juntos. Importa cómo queremos que el niño comience su vida. Como padres, podemos elegir lo que queremos que tenga el niño. Sólo le expresamos nuestro amor enviándole dinero y paquetes de no sé qué juguete del país en el que trabajamos, pero mientras tanto ¿un desconocido cuida de nuestro hijo? No nos sorprenda que luego haya barreras, restricciones entre nosotros y el niño. La falta de cercanía con el niño y de comunicación con él repercute en su desarrollo, porque nunca se habría sentido querido por ellos. Sólo recordará a sus padres biológicos, pero no los reconocerá como padres en el verdadero sentido de la palabra.

En el polo opuesto están los padres que optan por quedarse en el país. El mañana da origen a las incertidumbres, este estrés generado por las incertidumbres, que nosotros mismos imaginamos, repercute en el niño, si no sabemos controlarnos y dejarle hacer lo que quiera. Entonces los padres se vuelven irascibles, le dicen tonterías, efectivamente tonterías, al niño, de la nada. Prestamos mucha atención al niño en la primera parte de la infancia, porque su mente es como una esponja. Absorbe todo, cada palabra, gesto, tono de voz. De mala gana se apropiará de ese comienzo. Se apoderará de estados de ánimo, pensamientos, impresiones, actitudes. Sería una pena que esto sucediera. Debe crecer maravillosamente desde todos los puntos de vista, porque sus padres lo habrían llevado por las mejores escuelas, por las mejores escuelas secundarias, por la tan soñada universidad y no sé dónde, sería en vano que Llegaría a medir 1,90, bien desarrollado, atlético y no sé cómo, si en nuestro interior encontramos una mezcla de traumas, guardados en nosotros, no realizados en el tiempo, no expresados, no curados. Por fuera se vería bien, pero por dentro se vería que ningún alma fue puesta en su crecimiento, porque definitivamente carecería de lo que sería más valioso, la compasión y la humanidad. ¿Qué familia encontrará a su vez? Qué generaciones resultarán de esa familia y así sucesivamente.

Necesita el calor del alma, al igual que el árbol, cuando lo plantamos, además de regarlo, procuramos que crezca recto y espeso, también necesita el calor del sol para desarrollarse bien en todos los sentidos.

A veces el comienzo puede significar practicar algún deporte, andar en bicicleta, aprender a cocinar nuevas recetas, etc. Pero ojo, si eliges aprender algo que no se puede aprender solo viendo videos de YouTube y listo, necesitas instructores o profesores para ese trabajo, intenta buscar una persona que al menos tenga la mínima disposición para querer. entender tu deseo de aprender esa habilidad, tu motivación intrínseca para volverte más independiente desde ese punto de vista, tus miedos, para apoyarte donde no lo logras del todo, para superar ese obstáculo juntos. De lo contrario tu también sufrirás, también te llenarás de frustraciones, de nervios que pagaste por ese curso y el instructor no tiene tiempo para ti, siempre tiene otros, siempre los prioriza en tu contra, con todo eso tú también pagaste. la misma cantidad de dinero que los favorecidos.

Al igual que en las clases escolares, existe la teoría de las inteligencias múltiples, según la cual existen 9 tipos de inteligencia. No sé por qué algunos profesores todavía piensan que sus alumnos deben ser buenos en su materia. Si elige humillarlo públicamente frente a la clase por lo poco que sabe de matemáticas, entonces sería justo que, después de esa clase, lo financie, le dé dinero para ir a sesiones de terapia, para que se cure de su miedo. de fracaso, ansiedad que provoca hemorragias nasales, náuseas, mareos, alteraciones del sueño y del ritmo cardíaco. Si no es bueno en matemáticas, no hay ningún problema, tal vez sea más expresivo, mejor en pintura, percusión, idiomas, deportes, otras materias. No sería de ninguna manera justo etiquetarlo como que no puede hacer nada, que de todos modos no sabría y no entendería, que nada se puede hacer por él y con él, que nada significará nada en la vida. y todo tipo de escenarios como este. Cada hombre es único, tiene sus propias cualidades que hay que practicar, trabajar y perfeccionar. Eso es lo que deberían hacer los padres y profesores que tienen esa idea anticuada de que si no pueden aprender matemáticas, entonces no podrán hacer nada. Por curiosidad, los egresados de la facultad de matemáticas se sienten satisfechos al terminarla, ¿cuántos realmente terminan enseñando matemáticas cuando el camino para llegar a ser lo que querían está plagado de obstáculos a cada paso, e incluso los méritos y conocimientos ya no importan? ¿Cuando de una lista de 10 criterios no cumplió solo con uno, de lo contrario los tenía todos y nunca fue aceptado? ¿Qué sentido tiene obligarlos a seguir un camino que ni siquiera aquellos que aman las matemáticas seguirían? ¡Dejemos que los niños, los estudiantes, los estudiantes de todo tipo elijan su propio camino, por mucho o poco que les convenga! No te pongas en el lugar de los demás pensando que los conoces mejor, que intuyes qué quieren, a qué aspiran. Los errores cometidos por uno mismo son mucho más fáciles de corregir que los cometidos porque otros le aconsejaron que cometiera un error.

Depende del caso, si es un niño más dócil aceptará la situación e intentará afrontarla, aunque estará deprimido, no en paz consigo mismo, lleno de ira y acumulará frustraciones ocultas. Pero si hablamos de una naturaleza que no obedece, que quiere ser independiente en sus propias decisiones y preferencias, entonces corremos el riesgo de alcanzar una tasa creciente de abandono escolar. Él consideraría que para qué ir a esa clase de información sobre compañeros, cuando de todos modos no se encuentra en nada de lo que se discute allí, nada se aplica a él y no le conviene. Por eso se recomienda que los padres comprendan a sus hijos y los apoyen en cada etapa importante de la vida.

Aunque me centré en los aspectos menos agradables, son parte de la realidad de todo comienzo, al fin y al cabo el comienzo es el más complicado. En el camino, las cosas se vuelven más simples, más fluidas, y todo se convierte en una experiencia mucho más digna de ser vivida, experimentada y sentida. Por supuesto, las personas que se encuentran en cada etapa de la vida de cualquier joven tienen sus méritos.

Entonces agradezcamos a nuestros padres que nos apoyaron en lo que pudieron, hasta cierta edad nos dieron oportunidades, ropa, accesorios, gadgets y todo eso, nos alimentaron, tanto con comida como con sentimientos positivos, que nos dieron. una pastilla, que nos vendaron las heridas después de cada caída, que aliviaron nuestra depresión cuando pensábamos que era inútil, que tuvieron la paciencia de estudiarnos, analizarnos y decirnos qué nos convenía mejor en la mayoría de las situaciones, que caminaron nos llevaron por parques, galerías de arte, heladerías y confiterías, que cultivaron algunos gustos en música y bellas artes, que nos dieron las primeras instrucciones, el primer manual de instrucciones de la vida.

Agradecemos también a los educadores, maestros y profesores, porque ellos también pasaron buena parte del tiempo con nosotros, y pueden haber vivido lo que nosotros vivimos, las emociones de los exámenes no fueron solo nuestras, también fueron de ellos. Agradecemos cada buen pensamiento, cada vez que nos dejaban salir de clase si no nos sentíamos bien, cuando nos corregían, cuando nos obligaban a no sé qué competencia, cuando nos explicaban, cuando deletreábamos, leíamos. con ellos, cuando nos enseñaron cosas nuevas, cuando cambiaron destinos, cuando dieron sentido a nuestras vidas, cuando nos ayudaron a administrar mejor nuestro tiempo, a dejar de estar tan dispersos como estábamos.

Gracias desde el fondo de nuestro corazón a todos los que nos ayudaron a evolucionar, a pasar por cambios beneficiosos y a tomarnos bajo su ala protectora.


Category: Prose

All author's poems: Pisica amuzantă poezii.online Începutul contează în spaniolă

Date of posting: 20 October 2023

Timp de citire: ~32 min.

Views: 1271

Log in and comment!

Other poems by the author

Nu ne-am fi așteptat în germană

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

 

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

 

Damit hätten wir nicht gerechnet

 

Vor langer Zeit einen Spaziergang machen,

Sehen Sie friedliche Fußgänger, Ampeln stressen sie,

Vorsichtig überqueren sie,

Auf der Bank, im Park, mit der Nase in der Zeitung, immer wieder Neuigkeiten,

Sie gehen auf den Markt, dann ins Theater,

Es ist schon vier Uhr

Ich merke immer noch nichts,

So etwas wie ein Floh, aber das geht viel rhythmischer,

Ich gehe auch zu Freunden, sie fühlen sich wohl, lachen, scherzen,

Eine weitere Stunde vergeht und ich schlafe wirklich ein,

Sie schliefen alle im selben Wohnzimmer ein,

Zusammengedrängt, mit noch offener Tür (lassen Sie die Katze durch) entschuldigen sie sich, dass sie alle wie in einem Käfig geschlafen haben,

Geh nach Hause, die Zeit vergeht wie im Flug

Was als nächstes kommt, lässt uns Gänsehaut bekommen,

Freunde, an Freunde, die auf dem Markt gekauft haben, schreiben empört:

Ich habe sie noch nie so wütend gesehen,

„Investieren Sie auch in die Art von Shampoo, die Sie möchten,

Alles, ich will es nur benutzen,

Du hast uns mit Läusen gefüllt

Du hast uns im Stich gelassen, wir würden so etwas niemals tun,

Schäm dich,

Deine Freunde, die dir nur gute Wünsche schicken, schimpfen mit dir“

Ja, na ja... Tagesmehl, ich habe nichts,

Natürlich ist das alles nur auf psychologischer Ebene,

Sie lesen zu viel Zeitung,

Wir konnten nirgendwo hingehen, in Portugal war ich nur Praktikant,

Hören Sie nicht, wie fühlen Sie sich?

Ich habe nichts, aber lass uns trotzdem einen Test machen,

Ich kann es nicht glauben, Mädchen, sieh dich auch an???!!

Ja Mädchen, was? ... Ich kann deine Haare nicht ansehen, weil du ...

Welches Mädchen

Holen Sie sich etwas Watte,

Ich versuche sie zu fangen, sie aus dem Fenster zu werfen,

Aber es gelingt mir nicht, auch nur eines dieser Art einzufangen,

Mädchen, wir könnten eine andere Methode ausprobieren,

Aber wer weiß, dass es sich trotzdem lohnt,

Wir bleichen unsere Haare, wählen den hellsten norwegischen Blondton,

Anschließend bemalen wir es in der gewünschten Farbe,

Die Läuse merken nicht einmal, was passiert,

Weil wir fleißig sind, malen wir jeden Faden aus dem Tempel,

Ja, mein Mädchen, was würde ich ohne deine Ideen tun, die Läuse werden brennen, sie werden ersticken, wir müssen nichts tun, wir müssen nur vorsichtig sein, rigoros entwirren, dafür sorgen, dass wir alle ungebetenen Besucher irgendwohin loswerden die Haare, wandern,

Ja Mädchen, genau, was habe ich dir gesagt?

Ich weiß nicht, ich habe in der Zwischenzeit einen Film geschaut ...

Nach vielen Jahrhunderten sehen wir das Ergebnis...

Und es hätte nicht anders sein können ...

Mädchen, die Farbe haftet sehr gut auf den Haaren, ästhetisch bin ich zufrieden,

Jetzt kämme ich meine Haare, um zu sehen, was mit diesen Käfern passiert ist.

Ja, jetzt sind sie blau, grün, sie wurden auch gestrichen, was tun?

Gesicht, wir haben keine Läuse mehr, wir sind entkommen, lass uns in der Taverne feiern gehen, mit einer Limonade,

Ich hoffe, wir landen nicht wie in Portugal auf dieser Terrasse im Garten.

 

(Man könnte meinen, dass er dort die Läuse bekommt ...)

More ...

"Unforgettable" în turcă

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

 

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

 

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

 

Unutulmaz

 

Unutulmaz, sen busun

Yakın ya da uzak olsa da unutulmaz

Bana yapışan bir aşk şarkısı gibi

Senin düşüncen bana nasıl şeyler yapıyor

Daha önce hiç kimse bu kadar fazla olmamıştı

 

Her bakımdan unutulmaz

Ve sonsuza dek daha fazlası, işte böyle kalacaksın

İşte bu yüzden sevgilim, bu inanılmaz

O kadar unutulmaz biri ki

Benim de unutulmaz olduğumu düşünüyor

 

Her bakımdan unutulmaz

Ve sonsuza dek daha fazlası, işte böyle kalacaksın

İşte bu yüzden sevgilim, bu inanılmaz

O kadar unutulmaz biri ki

Benim de unutulmaz olduğumu düşünüyor.

More ...

Începutul contează în finlandeză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Alku on tärkeä

 

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

More ...

Iarna de Stela Enache în norvegiană

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

 

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

 

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

 

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

 

Vinter

--- 1 ---

Fra luften siler den forferdelige vinteren snøskyene,

Langreiste trojanere samlet i en haug på himmelen;

Flak flyr, svever i luften som en sverm av hvite sommerfugler,

Sprer frysninger på landets bleke skuldre.

 

Det snør om dagen, det snør om natten, det snør igjen om morgenen!

Med sølvkjede kler de stolte landet seg;

Den runde, bleke solen er spådd blant skyene

Som en drøm om ungdom blant årene som har gått.

 

--- R ---

Det er helt hvitt på jordene, på åsene, rundt, i det fjerne,

Som hvite spøkelser forsvinner de trengede poplene i smøret,

Og på den øde strekningen, uten spor, uten vei,

Du kan se de tapte landsbyene under de hvite røykskyene.

 

--- 2 ---

Men snøen stopper, skyene flykter, ønsket sol

Det skinner og fjerner havet av snø.

Her er en lett slede som går over dalene...

Det klirret av rangler i den muntre luften.

 

--- R ---

Det er helt hvitt på jordene, på åsene, rundt, i det fjerne,

Som hvite spøkelser forsvinner de trengede poplene i smøret,

Og på den øde strekningen, uten spor, uten vei,

Du kan se de tapte landsbyene under de hvite røykskyene.

More ...

Proiect de construcții plus câteva inepții în portugheză

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Projeto de construção mais algumas bobagens

 

Cecília e o marido planejam se mudar para uma nova casa. Eles continuaram pesquisando na Internet anúncios de agências imobiliárias. Em princípio não é complicado o que eles querem, um apartamento com três quartos, dois banheiros, uma sala, duas varandas, daqueles descobertos, que não têm paredes nem janelas (porque Cecília gosta de sentar ao sol, de se bronzear), uma cozinha, mas também um espaço de arrumação para caixas de sapatos. A maior parte das discussões começa nesse espaço de armazenamento, o marido de Cecília não concorda. Ele acha que o lugar dessas caixas poderia ser na varanda. Além disso, o espaço de armazenamento não permitia que ele ampliasse seu banheiro com uma rede. Praticamente o homem quer um banheiro em espaço aberto.

Olham em volta, à procura de ofertas, notam uma bastante vantajosa, um apartamento de três assoalhadas como queriam, mas não na zona central da cidade, mas sim algures na periferia, na zona noroeste da cidade. A localização não vai satisfazer realmente a necessidade de sol e calor da Cecília, mas o que podemos fazer, não podemos ter todos, ainda temos que abrir mão de alguns critérios de seleção que eles gostariam para a sua futura casa.

Eles vão sair por volta das 9h da quarta-feira para conversar com os construtores. Mas, logo na entrada, Cecília tem uma sensação estranha. O homem pergunta por que não seria bom ficar ali. Ela começa com uma série de razões: que fica longe do jardim de infância do menino, das aulas de piano, da prefeitura, do salão de beleza que ele frequenta, de qualquer loja onde ele pudesse fazer compras.

A tudo isso o marido dá uma resposta muito “inteligente”:,, tem transporte público”. Cecília nervosa:,, Então você não vai me ajudar a mudar de um lugar para outro?”.

O marido de Cecília novamente tem uma fala que nos faz pensar o quão fiel e dedicado ele é como marido: “Você tem licença para todas as categorias, você realmente não quer nem andar de patinete, tem táxi que você pode chamar a qualquer hora. hora do dia e da noite." Cecília é ainda mais feroz:,, Sabe de uma coisa, eu tirei minhas licenças para mim, para me mostrar que posso, qual é a minha culpa de no trânsito ter tido todos os tipos de esquisitos, como você, quem realmente quer bater em mim? Tenho medo de tantos participantes do trânsito. O marido diz a ela, com voz tímida: “Tudo bem, vou te ajudar nas viagens”.

As coisas se acalmando no momento, os dois vão conversar com os construtores. Eles lhes dão uma planta do apartamento, para que possam ver todos os detalhes arquitetônicos com mais detalhes. O marido vê o banheiro menor, que deseja transformar em espaço aberto. Cecília começa, com voz crítica e moralizadora: “Não entendo por que você precisa de um banheiro open space?” Onde você já viu esse modelo de banheiro antes? No bar?!"

O homem diz que a quer porque tem ideias inovadoras, não conservadoras, para ver as coisas unilateralmente como Cecília, para ter todas as paredes bem arrumadas, para não ficarem inclinadas a 95 graus e que a necessidade de perfeição de Cecília o congestiona, bloqueia , parece que tudo está estagnado por causa de suas preferências típicas.

Cecília cora, fica em silêncio, mas percebe as coisas. Cecília diz:,, E me parece que falta tanta coisa, eu não ficaria aqui, é um espaço vazio."

Os construtores lhe dizem: “Agora está vazio, porque não tem objetos, mal conseguimos construir as paredes, quando você mudar para cá, você vai ver que a casa vai começar a tomar forma, você vai decorar como quiser, customizar , e tudo mais."

Cecília conversa com o marido, quer convencê-lo a adiar a mudança até que o filho termine o jardim de infância porque ele é um menino muito emotivo e qualquer mudança importante pode ter um impacto desagradável no seu desempenho acadêmico.

O marido pergunta para ela:,, Mas não dá para consertar com cola?" Cecília irritada com tamanha inépcia,, Não, não dá para consertar com cola. Está arranhado, não falta um pedaço da moldura... "

O marido refletindo lá fora sobre as palavras de Cecília:,, Mulher que também não sabe o que quer, não quer cola, eu dou motivos para ela querer cola." E ele passa a fazer atos ainda mais corajosos, quebra o aquário em o porta-malas. Cecília vê tudo da varanda, manda uma mensagem para ela no telefone para comprar também um aquário novo na loja chinesa e possivelmente peixes novos no pet shop, enquanto ela se esforça para ressuscitar todos que estavam naquele aquário, colocá-los na torneira, sob jato de água e em vaso de flores.

O que fazer? O marido de Cecília deveria saber que “a pressa estraga o trabalho”.

More ...

Nu ne-am fi așteptat în maghiară

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

 

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

 

Nem számítottunk volna rá

 

Nagyon régen,

Lásd a békés gyalogosokat, a közlekedési lámpák hangsúlyozzák őket,

Óvatosan átkelnek,

A padon, a parkban, orral az újságban, újra és újra hírt adnak,

Elmennek a piacra, aztán a színházba,

Már négy óra van

Még mindig nem vesz észre semmit,

Valami olyan, mint egy bolha, de az sokkal ritmikusabban megy,

Barátokhoz is járok, jól érzik magukat, nevetnek, viccelnek,

Eltelik még egy óra, és már tényleg elbóbiskolok,

Mindannyian ugyanabban a nappaliban aludtak el,

Összebújva, nyitott ajtó mellett (engedjük be a macskát), elnézést kérnek, hogy úgy aludtak, mint egy ketrecben,

menj haza, repül az idő

Ami ezután jön, az kiráz minket,

Barátaim, azoknak, akik a piacon vásároltak, írják felháborodva,

Soha nem láttam még őket ilyen dühösnek,

"Is olyan samponba fektessen be, amilyenre csak akar,

Bármit, csak szeretném használni,

Megtöltöttél minket tetűvel

Cserben hagytál minket, soha nem csinálnánk ilyesmit,

Szégyelld magad,

A barátaid, akik csak jókívánságokat küldenek neked, szidnak"

Igen, hát... nappali liszt, nincs semmim,

Persze mindez csak pszichológiai szinten.

Túl sokat olvasnak az újságokból,

Nem volt hova vinnünk, Portugáliában csak gyakornok voltam,

Nem hallod mit érzel?

Nincs semmim, de azért csináljunk egy tesztet.

Nem hiszem el, lány, nézz te is???!!

Igen lány, mi van?...Nem nézhetem a hajad, mert te...

milyen lány

Szerezz még vattát,

Megpróbálom elkapni, kidobni az ablakon,

De még egy ilyet sem sikerül megörökítenem,

Lány, kipróbálhatnánk egy másik módszert,

De ki tudja, még mindig megéri,

Szőkítjük a hajunkat, a norvég szőke legvilágosabb árnyalatát választjuk,

Utána olyan színre festjük, amilyenre akarjuk,

A tetvek fel sem fogják, mi történik,

Mivel szorgalmasak vagyunk, minden szálat kifestünk a templomból,

Igen, kislányom, mit csinálnék az ötleteid nélkül, a tetvek megégnek, megfulladnak, nem kell semmit tennünk, csak óvatosan, szigorúan kibogozni, győződjön meg róla, hogy megszabadulunk a hívatlan látogatóktól, valahol, át a haj, vándorol,

Igen lány, pontosan mit mondtam neked?

Nem tudom, közben filmet néztem...

Hosszú évszázadok után látjuk az eredményt...

Ami nem is lehetett volna más...

Lány, nagyon jól tapadt a színe a hajhoz, esztétikailag meg vagyok elégedve,

Most megfésülöm a hajam, hogy lássam, mi történt ezekkel a rovarokkal,

Igen, most kékek, zöldek, le is festették, mit tegyek?

Arc, nincs több tetvünk, megszöktünk, menjünk ünnepelni a kocsmába, limonádéval,

Remélem, nem úgy kötünk ki, mint Portugáliában, azon a kerti teraszon.

 

(Ott hinné az ember, hogy megkapja azokat a tetveket...)

More ...

Poems in the same category

Au înflorit din nou salcâmii

"Bunicule, au înflorit din nou salcâmii..." Din păcate anul acesta, floarea lor nu va rodi în prea multă miere fiindcă a plouat, iar albinele n-or avut cum umbla salcâmii... Știu asta de la bunele meu: albinele nu pot zbura în ploaie, întrucât fiind firave, nu pot duce laolaltă și găletușele cu polen, și roua ploii pe aripi...

Parcă și aud zumzăitul nerăbdător al albinelor din prisaca bunicului:

- Bunicule, de ce unii dintre nori aleargă mai răpide decât alții?
- D-apoi, cât unii îs mai de sus decât alții... Puie-te la somn, câtă-i vremi târzie, mă!

Tac, atingând norii cu privirea... D-apoi că nu-mi ierea câtuși de puțin somn, fiind târziu de după amiezi... Taman de ce venisem cu bunicul de la prisacă unde-am verificat stupii și albinele. Erau bine cu toții, măcar de ploaie. Îl ghiceam pe bunicul cu pălăria trasă pe sprâncene, încălțat cu cizme de cauciuc galben - Doamne!, oare de unde le-o fi căpătat? - și îmbrăcat cu haina lui de ploaie lungă până-n pământ, făcută din pânză cauciucată de culoarea măslinelor verzi:

- Haidi, mai răpide, câ s-or răci plașintili lu' bune-ta, mă!, îmi dădea ghes bunicul...

Eu mergeam pitic în spatele lui luptându-mă cu vântul și ținând strâns de umbrela bunicii, mai-mai să fiu luat pe sus ca pe-un puf de păpădie și dus niciunde... Iar bunele îmi părea patriarhul albinelor, cu anteriul cel lung al hăinii lui de ploaie, și-mi venea să râd, cât era el de caraghios încălțat cu cizmele celea galbene, străduindu-se la rândul lui să steie în picioare de glodul cel cleios...

- Bunicule, da' de ce nu zboară albinele pe ploaie?
- D-apoi cum or umbla săracile di iele la floaria din salcâm, cu aripile îngreunati din ploaie și cu găletușili plini di polen? N-o sâ hie anu' aista multâ mieri din salcâm...

Ai băgat de seamă cum, după ploaie, parfumul salcâmilor aflați în floare se întețește și mai abitir, decât pe soare? Trag aer în piept, umplându-mi zgomotos plămânii cu ambrozia salcâmilor icniți în floare:

- Bunicule, trezește-te! Au înflorit din nou salcâmii...

More ...

Iubirea

Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.

Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.

Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.

Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.

Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.

Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.

Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.

Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.

Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.

Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.

Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.

După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.

Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.

 

Ana Maria Heghes

More ...

Viața și surprizele ei ! continuare.

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

                                              

                                                          

 

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 5. Oferită diavolului

 

5. Oferită diavolului

 

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.

More ...

Laguna albastră

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

More ...

Undeva, cândva...

Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...

În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...

Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...

Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...

... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...

Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...

Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...

Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...

... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde... 

Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍