Campionat de strănutat în franceză

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Tevergeefs

In de lente, terwijl de ziel trilt,

We wachten op geluk door te dromen,

En in de herfst, als de hoop sterft,

We hebben nog een wolk over,

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat nooit meer komt,

Slechts een vluchtige droom wiegen

's Nachts is de lucht altijd helder,

Wij zweven met een waanzinnig verlangen naar het paradijs,

Maar in het refrein zien we dat het nog steeds een droom was.

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk dat we altijd willen,

De komt niet meer!

We wachten allemaal tevergeefs

Geluk dat ons ontgaat

En in de ziel ziften ze bitter

Gedachten die ons misleiden,

Tevergeefs zullen we smeken,

Wij zullen tevergeefs wachten

Geluk waar we zo naar verlangen

De komt niet meer!

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Ja, engang drømte

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver

Men jeg håber, at jeg en dag bare ses

ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,

samme vej vil blive taget.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver

Men jeg håber, at jeg en dag bare ses

ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,

samme vej vil blive taget.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,

fordi du for første gang smiler tilbage.

Ja, engang drømte jeg om en solstråle,

hvor vi mødtes, et sted i rummet.

Drømmen slutter, solen sank i havet

og da jeg vågnede, fandt jeg dig ikke mere.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,

missä tapasimme, jossain avaruudessa.

En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,

koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.

En usko unelmiin, vaikka kuinka yritän

Mutta toivon, että jonain päivänä näen sinut

purppuraisen auringonnousun aikaan, kun tapaamme jälleen,

samalla tiellä mennään.

Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,

missä tapasimme, jossain avaruudessa.

En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,

koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.

En usko unelmiin, vaikka kuinka yritän

Mutta toivon, että jonain päivänä näen sinut

purppuraisen auringonnousun aikaan, kun tapaamme jälleen,

samalla tiellä mennään.

Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,

missä tapasimme, jossain avaruudessa.

En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,

koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.

Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,

missä tapasimme, jossain avaruudessa.

Unelma loppuu, aurinko laski mereen

ja kun heräsin, en löytänyt sinua enää.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

För mycket känslighet

Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.

Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .

Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!

Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"

Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.

Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.

Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.

Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.

Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).

Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Gelato islandese

(Bene, non esattamente islandese ma hai capito, preso dall'Islanda)

Sono le 9 del mattino, è ancora buio, è normale anche perché siamo vicinissimi al circolo polare artico e andiamo al McDonald's di Reykjavík, più o meno l'unico che si possa ancora trovare in Islanda, dopo che è stato emanato un decreto nel paese si stanno costruendo anche ristoranti che non vendono fast food. Dato che è l'unico rimasto, non vediamo perché non approfittare dell'occasione, quindi andiamo a vedere cosa hanno in menù e, a quanto pare, la maggior parte dei panini sono variazioni sullo stesso tema, versioni diversificate di l'hamburger: Filet-O-Fish. Riceviamo due portate di Filet-O-Fish, una al salmone, una alla trota, due abbondanti porzioni di patatine fritte, perché sono le mie preferite in ogni menu di McDonald's, di qualsiasi paese, muffin al cioccolato e, soprattutto, altro ancora soprattutto, l'islandese McFlurry. Si differenzia dal resto d'Europa perché è molto più fredda, il clima la aiuta anche a conservarsi, ha una consistenza molto più consistente, più gelida e ha una tonalità di azzurro intenso con pezzi di stracciatella anch'essi blu, che sembra strano per me. Hanno usato il colorante alimentare blu che contiene l'E407, sono loro che affermano di non volere alimenti trasformati, che vogliono che tutto sia il più naturale possibile.

Degustiamo l'islandese McFlurry. È buono... diamone un altro boccone... è incredibilmente buono... e un'altra cosa, non dimentichiamoci del gusto... sì, abbiamo capito, è anche il miglior McFlurry che abbiamo mai assaggiato peccato che sia così lontano da casa. Pensiamo però che il ristorante McDonald's in Islanda segua un certo tema, tranne le patatine fritte, tutto il menù ricorda quello di una taverna in riva al mare, anche i tovaglioli sono blu con sopra disegnato dei pesci, sui bicchieri c'è scritto messaggi come, , Pronti per un'avventura marina?", nella stanza tutto è nei toni del blu. Curiosamente troviamo anche McDonald's in Islanda, è molto diverso da tutti gli altri che abbiamo visto finora.

Dato che ci è piaciuto così tanto il gelato del McDonald's islandese, andiamo ad assaggiare altri gusti e palline di gelato delle gelaterie locali, vale a dire Isbúð Vesturbæjar. E qui hanno molti assortimenti tra cui possiamo scegliere. Prendiamo cacao e pistacchi. E questi sono i migliori. Islanda, voglio congratularmi con te, sei il miglior gelataio che abbia mai incontrato. Quello che offri, forse troppo poco o nessuno lo offre più. Ti sei specializzato nel trasformare il freddo in qualcosa di artistico, piacevole da guardare, sentire e gustare, sinestesia in ogni senso.

          Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din

sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.

Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?

Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?

Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea 

câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau

pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac 

acum cu  ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram  tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum 

gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la

asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.

          Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul  Horincea că se

clatină  când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală  până la noi acasă ,ca să nu mai 

fim nevoiți să scoatem cu greu  cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa

mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș  construi un spital micuț ,

sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii  din sat ,deoarece nu avem nici doctor  nici farmacie.

O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.

          Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !

Ce bine ar suna așa :-Fundația  Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .

Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi  îl

necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți

oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini  îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt

harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba  satul și de fericiți

ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!

          Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau

altcineva  i-am plimba pe cei cae vor să vadă  de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul  care 

curge lin la vale ,cu sălciile  plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile

aurii  de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !

          Și câte ,și câte  și câte gânduri nu-mi trec prin minte...                    

.

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

• Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
• Dar doctorii spun că nu are nimic.
• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

• Care este camera mea?
• Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

• Nu cred.
• Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
• Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

• Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

• Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

• Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

• Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.

Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?

Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.

Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități! 

Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?

Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?

Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!

Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...

Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...

Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.

Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!

(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Íslenskur ís

(allt í lagi ekki beint íslenskt en þú skilur hugmyndina, tekið frá Íslandi)

Klukkan er 9 að morgni, það er enn dimmt, það er líka eðlilegt því við erum mjög nálægt heimskautsbaugnum og förum á McDonald's í Reykjavík, um það bil eina sem enn er að finna á Íslandi, eftir að tilskipun var gefin í landið ekki til veitingahúsa sem selja skyndibita eru líka í byggingu. Þar sem það er það eina sem er eftir þá sjáum við enga ástæðu til að nýta ekki tækifærið, svo við förum að skoða hvað þeir hafa á matseðlinum og að því er virðist eru flestar samlokurnar afbrigði af sama þema, fjölbreyttar útgáfur af hamborgarinn- Filet-O-Fish. Við fáum tvo rétta af Filet-O-Fish, einn með laxi, einn með silungi, tvo stóra skammta af kartöflum, því þær eru í uppáhaldi hjá mér á hverjum matseðli á McDonald's, hvaðan sem er, súkkulaðimuffins og umfram allt, því meira mikilvægur, Icelandic McFlurry. Hann er frábrugðinn restinni af Evrópu að því leyti að hann er miklu kaldari, loftslagið hjálpar honum líka að varðveita sig, hann er mun samkvæmari í áferð, frostkenndari og hefur ákafan bláan blæ með bitum af stracciatella líka bláum, sem virðist skrítið fyrir mig. Þeir notuðu bláan matarlit sem er með E407 í samsetningu, það eru þeir sem halda því fram að þeir vilji ekki unninn mat, að þeir vilji að allt sé eins náttúrulegt og hægt er.

Við smakkum íslenskan McFlurry. Það er gott ... við skulum taka annan bita, ... það er ótrúlega gott ... og eitt enn, við skulum ekki gleyma bragðinu ... já, við fengum það, þetta er besti McFlurry sem við höfum smakkað líka slæmt að það er svo langt að heiman. Hins vegar teljum við að McDonald's veitingastaðurinn á Íslandi sé eftir ákveðnu þema, fyrir utan kartöflurnar, allur matseðillinn minnir á krá sem er staðsettur við sjóinn, servíetturnar eru líka bláar og fiskur teiknaður á, glösin eru skrifuð með skilaboð eins og, , Tilbúinn fyrir sjávarævintýri?", allt er í bláum tónum í herberginu. Athyglisvert er að við finnum líka McDonald's á Íslandi, það er mjög ólíkt öllum hinum sem við höfum séð hingað til.

Vegna þess að okkur fannst ísinn frá íslenska McDonald'snum svo góður þá förum við að smakka á öðrum bragðtegundum og ísskúfum frá gelateríunum á staðnum, nefnilega Isbúð Vesturbæjar. Og hér eru þeir með mikið úrval sem við getum valið úr. Við tökum kakó og pistasíuhnetur. Og þessir eru bestir. Ísland, ég vil óska þér til hamingju, þú ert besti ísframleiðandi sem ég hef kynnst. Það sem þú býður, kannski of fáir eða enginn býður lengur. Þú hefur sérhæft þig í að breyta kuldanum í eitthvað listrænt, notalegt að horfa á, finna og smakka, skynsemi á hátt.