Ce obiect are patru laturi,

Formă de patrat,

Nu putem spune că este chiar tridimensional, dar se pliază destul de bine pe orice suprafață,

Are mai multe întrebuințări:

Cu acest obiect putem șterge praful, ne putem șterge chipul transpirat, în el putem tuși, ne putem sufla nasul, când plângem și încercăm să ne revenim după depresie, când simțim nevoia să strănutăm în ceva și nu vrem să o stropim din cap până în picioare pe persoana de lângă noi, se poate pune și la costum la ocazii speciale sau îl putem pune lângă o vază de flori, pentru a mai adauga culoare mesei pe care stă.

De asemenea, un lucru important de precizat ar fi faptul că vine într-o varietate de modele, culori, desene, imprimeuri, unele au și texte scrise pe ele. Însă lumea care încă mai preferă stilul clasic, vintage și toate sinonimele de genul, îl are cel mai adesea într-o nuanță de bleu spălăcit, cum sunt și blugii prespălați, cu tot felul de pătrate mai mici, când de un albastru mai închis, când galben neon.

Obiectul descris nu ar putea fi decât:

Răspuns: रूमाल

Welches Objekt hat vier Seiten,

quadratische form,

Wir können nicht sagen, dass es ganz dreidimensional ist, aber es lässt sich auf jeder Oberfläche ziemlich gut falten.

Es hat mehrere Verwendungsmöglichkeiten:

Mit diesem Gegenstand können wir den Staub abwischen, wir können unser verschwitztes Gesicht abwischen, wir können hineinhusten, wir können uns die Nase putzen, wenn wir weinen und versuchen, uns von einer Depression zu erholen, wenn wir das Bedürfnis verspüren, in etwas zu niesen und uns anziehen Wenn wir die Person neben uns nicht von Kopf bis Fuß bespritzen möchten, können wir sie zu besonderen Anlässen auch auf den Anzug legen oder sie neben eine Blumenvase stellen, um dem Tisch, auf dem sie steht, Farbe zu verleihen sitzt.

Außerdem ist es wichtig zu erwähnen, dass es sie in einer Vielzahl von Designs, Farben, Mustern und Drucken gibt, auf einigen sind sogar Texte geschrieben. Aber die Welt, die immer noch den klassischen Vintage-Stil und alle Synonyme des Genres bevorzugt, hat sie am häufigsten in einem verwaschenen Blauton, ebenso wie vorgewaschene Jeans, mit allen möglichen kleineren Quadraten, manchmal in einem dunkleren Blau. wenn neongelb.

Das beschriebene Objekt könnte nur sein:

Antwort: रूमाल

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Bir anlık samimiyet

Bir anlık samimiyet

veda etmek yerine

biraz güzellik verelim

bu son saat.

biz değişmedik

bu sadece bir fikir

Tek bir kelimeyi hafife almayın

veya önemsiz bir jest.

Hayır değişmedik

bu sadece bir tesadüf

Her halükarda olurduk

ve ne hakkında konuşursak konuşalım

biz iki yabancı değiliz

Aşkım.

Bir anlık samimiyet

muhteşem bir jest olurdu

bunu kabul edecek cesaretimiz var

birbirimizi sevdiğimizi.

Bir anlık samimiyet

bizi hatırlayacaklardı

güzel yıllarımızın

bize bu son hatırlatacaktı

Bir anlık samimiyet

veda etmek yerine.

biz değişmedik

bu sadece bir fikir

Tek bir kelimeyi hafife almayın

veya önemsiz bir jest.

Hayır değişmedik

bu sadece bir tesadüf

Her halükarda olurduk

ve ne hakkında konuşursak konuşalım

biz iki yabancı değiliz

Aşkım.

Bir anlık samimiyet

muhteşem bir jest olurdu

bunu kabul edecek cesaretimiz var

hala birbirimizi sevdiğimizi

Bir anlık samimiyet

bizi hatırlayacaklardı

güzel yıllarımızın

bize bu son hatırlatacaktı

Bir anlık samimiyet

veda etmek yerine.

Bir anlık samimiyet

muhteşem bir jest olurdu

bunu kabul edecek cesaretimiz var

hala birbirimizi sevdiğimizi

Bir anlık samimiyet

bizi hatırlayacaklardı

güzel yıllarımızın

bize bu son hatırlatacaktı

Bir anlık samimiyet

veda etmek yerine.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Nostaljiyi unutun!

Kardelenlerin arasındaki kar gözyaşı

Her zaman bir amacı vardır

Geçen kışın bir yankısı bu,

Artık kayıp bir rüyayı uyandırmayan şey.

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun

geçmiş zaman,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Eski bir aşk anılar bırakır,

Ama aynı zamanda yeni aşklara da yol açar.

Güneş bazen gülümseyerek görünür.

Nostaljiyi unutun,

Onun hakkında konuşma

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Nostaljiyi unutun,

Geçmiş bir konu,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun,

Onun hakkında konuşma

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun

geçmiş zaman,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Nostaljiyi unutun!

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

A lição sobre o cubo

Um pedaço de pedra é tirado,

ele esculpe com um cinzel de sangue,

brilha com os olhos de Homero,

está raspado com raios

até que o cubo saia perfeitamente.

Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes

com a sua boca, com a boca dos outros

e principalmente com a boca da infanta.

Depois disso, um martelo é levado

e de repente um canto do cubo desmorona.

Todos, mas absolutamente todos dirão:

- Que cubo perfeito teria sido

se não tivesse um canto quebrado!

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Troppa sensibilità

La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.

Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .

Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!

In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"

Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.

Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.

Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.

La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.

La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).

Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.

Plimbându-mă așa printre mesele aglomerate

De mulțimi neîngrijorate,

Mă bucur de farmecul festivalului anual al băutorilor de bere

Pesemne, oameni care au la ei tot, chiar și unghiere,

În lung și-n lat, cât cu privirea reușesc să străbat,

Trebuie să-mi croiesc drum cu coatele ca să răzbat,

Cu o pătrime a eforturilor mele

De toate formele,

Ajung și în zone mai solitare,

Ce îmi ațâță curiozitatea foarte tare.

Trec timid de porțile zugrăvite în nuanțe fistichii,

Lucrurile pe care le văzui îmi clătiră ochii,

De la jocurile cu popice,

La care lumea se distra propice,

Până la concertele toboșarilor din cartier,

Care mai decare, cu cazier,

Îmi place și mai mult,

Iar voința mi-o ascult,

Mergând mai departe, mai departe,

Până unde miresmele o să mă poarte,

Ajung în dreptul unor uși care ascund suspine

Și zgomote de botine,

Ridicând privirea, scria "Toilette",

O încăpere a doamnelor cochete,

Îmbrăcate la patru ace,

Cu câte trei-patru cojoace,

Deci, oricât aș fi căutat, nu-mi găseam locul,

Constatarea am făcut-o după ce am alunecat cu tocul,

De 15 cm, pe gresia de o finețe rară de turcoaz presărat cu coji de semințe,

Că nu au avut răgaz să molfăie în acele temnițe,

În care s-a ținut berea special pentru eveniment,

De la care nu poți fi absent,

Bifez totul, cu multă grijă și atenție,

Să constat că s-a produs o contravenție:

Nerespectarea normelor minime de igienă și bun-simț,

Pe care, de cum intri, le resimți,

Așa că părăsesc acel colaj,

Cu aminitiri și emoții,

Pe care le reduc în cele mai mici porții.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

5. Oferită diavolului

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begyndelsen betyder noget

Begyndelsen, lige så hård som den er spændende. Du bærer i dit hjerte en bred vifte af oplevelser, følelser, stemninger, fornemmelser. Mange af dem er måske for klodset gengivet, udtrykt, er det nu. Det er en periode med færdighedsdannelse, søgning, opdagelser, åbenbaringer, læring af fejl og fiaskoer, øjeblikke, hvor du tester mere, er du ikke overbevist om, at du vil fortsætte det, du startede. Andre gange ved vi, at en ny fase af livet begynder, som vi leder efter enten os selv eller dem omkring os.

Hvorom alting er, begyndelsen tæller, forestil dig en god atlet, som ville have deltaget i forskellige konkurrencer, og jeg ved ikke hvad, ville han stadig nå dertil, hvis han ikke havde støtte, hvis han ikke havde held med at finde træneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nej, absolut ikke.

På samme måde forestiller vi os måske et mærkenavn, ville det have været en succes, ville så mange mennesker have købt derfra, hvis det ikke havde support, annoncering, kampagner på jeg ved ikke hvor mange sociale mediekanaler? Nej, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vide, at mærket eksisterede.

Begyndelsen betegner løsrivelsen fra det, der var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt i forvejen, det afhænger af, hvad vi vil starte. Hvis vi f.eks. ønsker at tilmelde os balletundervisningen, ja, så kan vi godt planlægge starten, selv da er det ikke rigtig planmæssigt, hvis instruktøren ikke kommer tilbage fra barsel inden den fastsatte dato. Hvis vi er på barsel, kan fødslen ikke planlægges, vi kan ikke vælge måneden, hvor vi skal føde, endsige dagen, tidspunktet. Det sker øjeblikkeligt. Så har både vi og barnet en begyndelse, en ny vej, som vi vil gå sammen. Det betyder noget, hvordan vi ønsker, at barnet skal starte sit liv. Som forældre kan vi vælge, hvad vi ønsker, at barnet skal have. Vi udtrykker kun vores kærlighed ved at sende ham penge og pakker med jeg ved ikke hvilket legetøj fra det land, vi arbejder i, men imens tager en fremmed sig af vores barn? Lad os ikke blive overrasket senere over, at der vil være barrierer, begrænsninger mellem os og barnet. Den manglende nærhed til barnet og kommunikationen med det har betydning for dets udvikling, for han ville aldrig have følt sig ønsket af dem. Han vil kun huske sine biologiske forældre, men han vil ikke genkende dem som forældre i ordets sande betydning.

På den modsatte pol er der de forældre, der vælger at blive i landet. I morgen afføder usikkerheder, denne stress genereret af de usikkerheder, som vi selv forestiller os, smitter af på barnet, hvis vi ikke ved, hvordan vi skal kontrollere os selv og lade dem gøre, hvad de vil. Så bliver forældrene rasende, taler sludder, faktisk sludder, til barnet, ud af det blå. Vi er meget opmærksomme på barnet i den første del af spædbarnet, fordi deres sind er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gestus, tonefald. Uvilligt vil han tilegne sig den begyndelse. Det vil tage overhånd, stemninger, tanker, indtryk, holdninger. Det ville være en skam, hvis dette skete. Han skal vokse op smukt fra alle synspunkter, for hans forældre ville have taget ham gennem de bedste skoler, gennem de bedste gymnasier, det meget drømte om college og jeg ved ikke hvor, det ville være forgæves han ville nå højden på 1,90, veludviklet, atletisk og jeg ved ikke hvordan, hvis vi indeni finder en blanding af traumer, holdt i os selv, ikke realiseret i tide, ikke udtrykt, ikke helbredt. Udadtil ville det se godt ud, men indeni ville det ses, at ingen sjæl blev sat ind i dens vækst, fordi den helt sikkert ville mangle det, der ville være mest værdifuldt, medfølelse og menneskelighed. Hvilken familie finder han til gengæld? Hvilke generationer vil følge af den familie og så videre.

Det har brug for sjælens varme, ligesom træet, når vi planter det, udover at vande det, sørger vi for, at det vokser lige og tykt, det har også brug for solens varme for at udvikle sig godt på alle måder.

Nogle gange kan begyndelsen betyde, at man begynder at dyrke sport, cykle, lære at lave nye opskrifter og så videre. Vær dog forsigtig, hvis du vælger at lære noget, der ikke kan læres bare ved at se YouTube-videoer, og det er det, du har brug for instruktører eller lærere til det job, prøv at lede efter en person, der i det mindste har den minimale vilje til at ville forstå dit ønske om at lære den færdighed, din indre motivation til at blive mere uafhængig fra det synspunkt, din frygt, for at støtte dig, hvor du ikke helt formår, at overvinde den forhindring sammen. Ellers vil du også lide, du vil også blive fyldt med frustrationer, nerver over at du har betalt for det kursus og instruktøren har ikke tid til dig, han har altid andre, han prioriterer dem altid over for dig, med alt det du også har betalt det samme beløb som de begunstigede.

Såvel som i skoleklasser er der teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken der er 9 typer af intelligens. Jeg ved ikke, hvorfor nogle lærere stadig mener, at deres elever skal være gode til deres fag. Hvis han vælger at ydmyge ham offentligt foran klassen for, hvor lidt matematik han kan, så ville det være rimeligt for ham, efter den time, at finansiere ham, give ham penge til at gå til terapisessioner, for at helbrede fra hans frygt svigt, angst, der fører til næseblod, kvalme, svimmelhed, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god til matematik, er det absolut ikke noget problem, måske er han mere udtryksfuld, bedre til at male, slagtøj, sprog, sport, andre fag. Det ville på ingen måde være rimeligt at mærke ham, at han ikke kan noget, at han ikke ville vide og alligevel ikke ville forstå, at der ikke kan gøres noget for ham og med ham, at intet bliver til noget i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mand er unik, han har sine egne kvaliteter, som skal øves, arbejdes på, finpudses. Det er hvad forældre og lærere, der har denne forældede tankegang om, at hvis han ikke kan lære matematik, så kan han ikke gøre noget. Af nysgerrighed føler kandidaterne fra det matematiske fakultet sig tilfredse efter at have afsluttet det, hvor mange ender egentlig med at undervise i matematik, når vejen til at blive det, de ønskede, er fyldt med forhindringer ved hvert skridt, og selv meritter og viden ikke længere betyder noget? Da han var ude af en liste med 10 kriterier, matchede han ikke kun ét, ellers havde han dem alle, og han blev aldrig accepteret? Hvilken mening giver det at tvinge dem til at følge en vej, som selv dem, der elsker matematik, ikke ville følge? Lad børn, lærende, lærende af alle slags vælge deres egen vej, uanset hvor meget eller lidt det passer dem! Sæt ikke dig selv i andres sted og tro, at du kender dem bedre, at du forstår, hvad de vil have, hvad de stræber efter. Fejl lavet på egen hånd er meget nemmere at rette end dem, der er lavet, fordi andre rådede dig til at lave en fejl.

Det afhænger, hvis han er et mere medgørligt barn, vil han acceptere situationen og forsøge at håndtere den, selvom han vil være deprimeret, ikke i fred med sig selv, fuld af vrede og akkumulere skjulte frustrationer. Men hvis vi taler om en natur, der ikke adlyder, som ønsker at være selvstændig i sine egne beslutninger og præferencer, så risikerer vi at nå et stigende antal skolefrafald. Han ville overveje, hvorfor gå til den makker-info klasse, når han alligevel ikke findes i noget, der bliver diskuteret der, intet gælder for ham og passer ham ikke. Derfor anbefales det, at forældre forstår deres børn og støtter dem i alle større stadier af livet.

Selvom jeg fokuserede på mindre behagelige aspekter, er de en del af virkeligheden i enhver begyndelse, trods alt er begyndelsen den mest komplicerede. Undervejs bliver tingene enklere, mere flydende, og alt bliver en oplevelse, der er meget mere værdig til at blive udlevet, oplevet og følt. Selvfølgelig har de mennesker, man støder på på alle stadier af ethvert ungt menneskes liv, deres fordele.

Så lad os takke vores forældre som støttede os så meget de kunne, op til en vis alder gav de os muligheder, tøj, tilbehør, gadgets og alt det der, de fodrede os, både med mad og og med positive følelser, som de gav os en pille, at de forbandt vores sår efter hvert fald, at de lettede vores depression, når vi syntes det var nytteløst, at de havde tålmodigheden til at studere os, analysere os og fortælle os, hvad der ville passe os bedre i de fleste situationer, at de gik. os gennem parker, til kunstgallerier, gelaterier og konditorier, at de dyrkede nogle smag i musik og kunst, at de gav os de første instruktioner, livets første brugsanvisning.

Vi takker også pædagogerne, lærerne og professorerne, for de tilbragte også en god del af tiden hos os, og de har måske oplevet det, vi oplevede, følelserne ved eksamen var ikke kun vores, de var også deres. Vi sætter pris på enhver god tanke, hver gang de lod os forlade undervisningen, hvis vi ikke havde det godt, når de rettede os, når de tvang os til at jeg ved ikke hvilken konkurrence, når de forklarede os, hvornår vi stavede, læste med dem, når de lærte os nye ting, når de ændrede skæbner, når de bragte mening til vores liv, når de hjalp os med at styre vores tid bedre, at holde op med at være så spredt som vi var.

Tak fra bunden af vores hjerter til alle, der hjalp os med at udvikle os, gå gennem gavnlige forandringer, tog os underderes beskyttende vinge.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Sorvete islandês

(bom, não exatamente islandês, mas essa é a ideia, tirada da Islândia)

São 9 da manhã, ainda está escuro, também é normal porque estamos muito perto do Círculo Polar Ártico e vamos ao McDonald's de Reykjavík, praticamente o único que ainda se encontra na Islândia, depois de ter sido dado um decreto em o país também está sendo construído para não restaurantes que vendem fast food. Como é o único que sobrou, não vemos razão para não aproveitar a oportunidade, então vamos ver o que eles têm no cardápio e pelo que parece, a maioria dos sanduíches são variações do mesmo tema, versões diversificadas de o hambúrguer-Filet-O-Fish. Temos dois pratos de Filet-O-Fish, um com salmão, outro com truta, duas porções grandes de batata frita, porque são as minhas preferidas em todos os cardápios do McDonald's, de qualquer país, muffin de chocolate e, principalmente, o mais mais importante ainda, o islandês McFlurry. Diferencia-se do resto da Europa por ser muito mais frio, o clima também ajuda a preservar-se, é muito mais consistente na textura, mais gelado e tem um tom intenso de azul com pedaços de stracciatella também azul, que parece estranho para mim. Usaram corante alimentar azul que tem E407 na sua composição, são eles que afirmam que não querem alimentos processados, que querem que tudo seja o mais natural possível.

Provamos o McFlurry islandês. É bom... vamos dar outra mordida,... é incrivelmente bom... e mais uma coisa, não vamos esquecer o sabor... sim, conseguimos, é o melhor McFlurry que já provamos também é uma pena que esteja tão longe de casa. No entanto, pensamos que o restaurante McDonald's na Islândia segue um determinado tema, excepto as batatas fritas, todo o menu lembra o de uma taberna situada à beira-mar, os guardanapos também são azuis com peixes desenhados, os copos estão escritos com mensagens como, Pronto para uma aventura marítima?", tudo está em tons de azul na sala. Curiosamente, também encontramos o McDonald's na Islândia, é muito diferente de todos os outros que vimos até agora.

Porque gostamos tanto dos gelados do McDonald's islandês, vamos provar outros sabores e bolas de gelados das gelaterias locais, nomeadamente a Isbúð Vesturbæjar. E aqui eles têm muitos sortimentos para escolher. Tomamos cacau e pistache. E estes são os melhores. Islândia, quero parabenizá-lo, você é o melhor sorveteiro que já conheci. O que você oferece, talvez poucos ou ninguém ofereça mais. Você se especializou em transformar o frio em algo artístico, agradável de ver, sentir e saborear, sinestesia em todos os sentidos.

Iarna fusese grea, dar de-acum, in primavara, se mai incalzise un pic,destul de mult cit sa pot lucra, dimineata, la masina, un fel de revizie la iesirea din iarna, cind mai curatam cu o perie de sirma ce rugina mai aparuse pe dedesubt.Nu erau mai mult de douazeci de minute de cind ma chinuiam cu peria, inghesuit sub partea cea mai joasa, spre scut, cind a venit primul semn, intii ca o ciupitura,ca o intepatura, ca o crampa…nu era ceva neobisnuit, ma mai duruse stomacul si inainte dar acum durerea era mult mai vie si mult mai acuta…m-am tras de sub masina si m-am dus in casa,gindind sa stau putin in pat pina imi trece si sa-mi vad mai apoi de treaba…dar n-a fost chiar asa, acea piscatura, acea crampa, acea arsura, isi revendica existenta, ca si cum si-ar fi cerut dreptul la viata si se dezvolta fara oprire, navalind peste mine ca un taur care pina atunci fusese tinut in cusca de niste porti grele si care, de-o data, se putea napusti in arena si putea lua in coarne si in copite pe oricine gasea in cale…dar n-a fost doar durerea, altfel asa adinca, miinile mi s-au racit si parca mii de ace ma intepau in timp ce parea ca pot respira tot mai greu sub un fel de frison…atunci mi-am zis ca ceva nu-i in regula… cheama salvarea, am strigat ,spre usa…mergi la adela(vecina care avea telefonul folosit de toata strada) si da telefon.

N-a venit repede si n-a fost usoara asteptarea, taurul,pe care-l banuiam c-ar fi  negru si fioros ,nu s-a oprit deloc din goana salbatica, ba mai mult, din cind in cind mai dadea cu cornul in mantinela ,doar asa ,sa se stie cine-i la putere si ce poate face…salvarea a venit cam dupa vreo jumatate de ora, poate un pic mai mult,tocmai in vremea in care taurul se oprise cu un corn in stomacul meu si cu o copita pe piept.

Abdomen de lemn,a spus asistenta,in timp ce ma palpa fara prea multe menajamente…trebuie dus la spital.

Masina salvarii, care trebuia sa ma duca la spitalul aflat cam la 6 km, era o dacia break in care pacientul statea intins pe o targa pusa cumva in portbagaj si pe care m-am putut tiri cam cu ultimele mele puteri,exact asa cum ma aflam, scos de sub masina , plin de praf si rugina, uns pe miini cu ulei si benzina,aproape descult,  intr-o salopeta zdrentuita.

Poate ca-ar fi trebuit sa ma simt de-acum, cumva, un pic mai usurat, dar n-a fost deloc cazul….masina aia, saraca, nu cred ca mai avea vreun gram de cauciuc in tampoane sau vreo picatura de ulei in amortizoare   asa  ca orice pietricica mai mare de-o mazare declansa un fel de explozie suplimetara in locul in care taurul negru isi infinsese cornul, iar acei nenumarati, de-acum, kilometri pina la spital erau , aproape jumatate, pe un drum de pietris…pina la urma , inca viu, am scos-o la capat si am ajuns, aproape sleit, in parcarea spitalului, unde trebuia sa asteptam preluarea la evaluare care a mai insemnat o alta jumatate de ora de durere chinuitoare.

Evaluarea a fost destul de rapida…cum poti sa vii asa murdar la spital…cum o sa te opereze domnul doctor….spalati-l si barbieriti-l ca sa-l poata deschide…posibil ulcer perforat…

Am fost dezbracat, superficial spalat, complet barbierit de la piept in jos,  imbracat cu un fel de pajama cam cu doua-trei, numere mai mici de parca eram la plaja in bermude si-am fost asezat intr-un scaun pe roti unde mi-au   montata o perfuzie, o punguta din plastic agatata de-un fel de stilp al scaunului, timp in care taurul negru nu doar ca devenise mai fioros, devenise un taur Sicilian cu coarnele in flacari, asa  ca de-acum parea c-o sa vad, in cele din urma, fundul de piatra al putului durerii…ei, dara capatul de jos al durerii nu-I chiar asa la-ndemina,pare ca mereu se poate cobori mai adinc, imi ziceam in timp ce eram impins cu scaunul pe roti spre sala de operatie ,pe un coridor foarte lung,  straniu de pustiu…  

Avem nevoie de scaun,a spus asistenta…stai tu, asa, in picioare, pina te cheama inauntru, imediat ce termina de pregatit sala de operatie…tine tu flaconul de perfuzie…asa…cu mina sus…lasat singur,imbracat cu niste pantaloni ca de plaja , pina la genunchi,aproape…cu mina ridicata, tinind flaconul perfuziei,rezemat de zid, in timp ce taurul Sicilian incerca sa ma convinga ca asta-i fundul de piatra al durerii si ca daca ai rabdat pin-acum e destul, lasa-te-n jos, renunta, asta a fost tot…aproape ca eram convins, incepusem sa ma las ,usor, in jos ,dupa un timp pe care nu-l pot masura acum in secunde ci doar in pale de foc, cind usa s-a deschis si cineva a spus…intra si urca-te pe masa…

Era o camera asa alba, luminoasa, cu o multime de oameni albi, cu masti si manusi si un fel de masa care parea de inox, cu un fel de jgeab lateral de-o parte, pe care, dupa ce am fost asezat pe masa, mi-au intins mina dreapta.

Numara cu voce tare pina la zece…a spus o voce de dincolo de-o masca…

Hm…ce timpenii mai spui…tu nu vezi ca am un corn, ca un tirbuson, in mate, care pare inrosit in foc si tu imi spui sa numar pina la zece ?

Da m-am supus…

Unu…chiar nu vezi cita treaba am sa-mi suport durerea ?

Doi…hm…ce cred ei ca pot obtine cu asta…cu numaratul…

Trei …ce-a facut taurul…cumva s-a descaltat…pare ca si-a perdut copita…

Patru …pare c-a plecat..a ramas doar o gaura-n stomacul meu care pulseaza si arde…

Cinci…asa cum s-asterne racoarea, ca o alinare, aproape nefiresc de blinda

Sase…nu pare ca vreun nerv de-al meu ar mai putea fi in conflict cu altul ci doar intr-o pace deplina

A saptea masura n-a mai fost, doar binele absolut sub forma unui val alb laptos care a acoperit totul…

A opta secunda e greu de crezut c-ar fi putut cuprinde,   poate doar foarte inghesuit, toate orele oarbe care-au trecut  pina  cind ,ca un fel de geamandura m-am ridicat din adincurile calde ale renuntarii in taisul acut al lumii, inapoi in corpul meu torturat, asa c-am sarit peste ea, direct in noapte…

Era de-acum o vreme adinc infipta-n intuneric,puteam vedea o jumatate de fereasta neagra,liniste, doar niste piuieli electonice,intins intr-un pat, cu o penumbra in care puteam ,totusi, vedea cite ceva, niste luminite pilpiiitoare, in timp ce simtul concretului incepea sa se trezeasca.

Taurul plecase, surprinzator, nu mai era nici un fel de durere acuta, imediata, asta pina cind am fost constient ca eram legat de miini, cu un fel de fese din tifon de marginea patului…cum ieseau din mine ,manunchi, o gramada de furtunase, vreo trei din burta, unul din nas, cite unul in fiecare brat, si altele mai greu de vazut, dar care m-aratau ca un fel de arici plesuv.Am incercat sa rup una din legaturi, mai mult cu mina dreapta,m-am chinuit destul de mult pina cind sa inteleg un lucru simplu, taurul plecase, dar ramasese in urma, ca un fel de luptator japonez uitat pe-o insula, un fel de cusca de fier,un fel de corset care, pe linga abdomenul de lemn   inca   manifest,imi strivea pieptul ,in asa fel ca abia puteam respira.Asta a fost mostenirea taurului,chinul cumplit de sub corsetul de fier si lupta pentru fiecare gura de aer,iar acest chin mi-a spus foarte limpede…poti sa faci orice vrei, poti visa orice, numai nu te razvrati…stai linistit si respira rar ,  numara fiecare respiratie, pentru ca , deocamdata ,asta-i tot ce ai.

Desi ar mai fi fost si setea coplesitoare  care-a venit, insa, insotita cu imaginea ingrijoratoare ca de-acum as fi un fel de burduf insailat care-ar putea pierde apa pe la cusaturi.Asa c-am adaugat,alaturi rasuflarii strivite, de data asta voluntar si infrinarea dorintei desertice de apa, cel putin o vreme, pin-am socotit ca m-am lipit,destul, la loc.

Asta-i tot ce-am avut si tot ce-am facut aproape trei zile ,atent la fiecare respiratie masurata, cu grija pentru fiecare numarare si mai ales, fara razvratiri, doar interupt de caleretul de vagoane care , in urma electrocutarii ,suferise mai multe amputari severe si care isi manifesta suferinta foarte sonor, pina cind si el  a tacut.

Trecind vremea si fiind inca in viata am fost mutat intr-un salon, un salon cu zece paturi,  unde-am capatat al doilea pat de la fereastra ,din care puteam vedea virful unui copac asezat peste cerul gol.

Si o asistenta tinara, draguta, care-a-ncerat sa s-arate utila de la bun inceput, de cum au aranjat paturile.

Cumva, cred c-a vrut sa regleze debitul perfuziei, care se face dintr-un fel de robinet, dar n-a mai inconjurta patul, perfuzia fiind pe partea opusa, asa ca s-a intins peste  pat, peste mine , intr-un mod,probabil, inconstient de intim.

Si-atunci mi s-a miscat  , n-a fost doar o banuiala , n-a fost ca atunci cind George Costanza a fost la masaj si i s-a parut…a fost o certitudine, chiar dupa trei zile la reanimare si daca n-as fi avut mina legata de pat as fi incercat , cumva,sa ascund fapta asta,in timp ce suna in gindul meu  un fel de voce raspicata…ei, mahma, s-arata treaba ca esti departe de-a fi mort…ia-ti patul tau si umbla…

Zilele in salon ar fi putut fi mai putine, dar nu ar fi fost in rind cu osinda,asa c-am fost binecuvintat si c-o pneumonie nosocomiala,ca un fel bir,de plata tacuta data unui spital de stat, de-au mai tinut aproape aceste miini calde si gingase care-au avut grija de mine inca vreo saptamina, facindu-mi injectii cu antibiotic de vreo trei ori pe zi, in timp ce-ncercam sa-nvat sa merg din nou.

Dar pina la urma am scos-o iara la capat si-am fost tras afara….

Semnele verii s-aratau de-acum cu putere,chiar daca ea era inca departe, cum stateam asa, asezat pe-o banca, la poarta  spitalului, externat in aceleasi haine cu care lucrasem cind am fost internat,asteptind masina care sa ma duca acasa,sub un tei ne-nflorit inca deplin,dar care tot cobora un fel de parfum, cu o cicatrce ca un fel de fermoar urias, lung de-o palma si  inca c-o mica gaura, inca nevindecata, de unde scosesera ei ultimul furtunas si care pulsa continuu cu un fel de durere care de-acum parea doar o gluma si gindul insistent ca dac-ar fi fost in puterea mea, privind la aceste zece zile din urma, as fi ales in mod sigur ,o alta cale,un alt mod de-a ma lasa de fumat