Acele de la pălărie
Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.
Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.
Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.
Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.
Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.
Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.
Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.
Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.
Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.
Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?
Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.
Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.
Dacă unii râd mereu de cei din jur,
De ei înșiși și-au bătut joc destul.
Și-n modul de a se exprima fudul,
Generații întregi îi vor condamna dur.
Un caracter prin educație și cultură se obține.
Category: Prose
All author's poems: Cornelia Buzatu ![]()
Date of posting: 2 December 2023
Comments: 1
Timp de citire: ~3 min.
Views: 6677
Other poems by the author
Dorul împlinirii
Mi-e dor de freamătul mării,
Și-mi este dor de primii zori
Ce-nobilează tonusul chemării
De a alerga în câmpul cu flori.
Mi-e dor de mângâierea caldă
A ta, ca și a razelor de soare.
Iubirea-mi să fie ca o scaldă
În susur încântător ca de izvoare.
Sunt multe, vechile-mi dorințe,
Ce tot se-așează între noi,
Și ne îndreaptă spre suferințe
Ce le-ntâlnim numai noi doi.
Ce mi-aș dori să vii la mine
Suferințele să mi le alungi,
Iar eu cu pas grăbit spre tine
Să vin cu sărutări îndelungi.
Așa cum sub un clar de lună
Pescarul și-a găsit al său zăvod,
Așa și dragostea cea stăvilită
Să își deschidă drumul slobod.
Bradul
Pe culmile munților-s păduri
Cu falnici brazi înalți și verzi,
Ce tot anul întreg tu îi vezi
Înmugurind și dând lăstuni.
Miracol este acest conifer.
Că viața-i frumoasă, eternă
Și chiar fructul lui ce atîrnă,
Conul de brad este staminifer.
Spirala solzilor săi lemnoși
Respectă șirul lui Fibonacci
Ca forma petalelor și armonici
În categoria copacilor rășinoși.
Căzute pe bogatul pământ fertil
Și culese la începutul toamnei,
Solzii de brad încuvințați tainei
Semințele-i dau rod neavând pistil.
Veșnic verde cu miros îmbătător
Păzește mândru, prosper natura
Păstrându-i nuanța și coloratura
Oferind ființelor un dar încântător.
Fluviul gândului
Gândurile-mi adunate fir cu fir
Ce în versuri doresc să le răsfir,
Au muza cu care să mă luminez
Inspirația ca stihul să-l încununez.
Din vuietul suspinelor sufletești
Pe care vrei, speri să-l liniștești,
Îl acoperi cu gândul tău celest
Și ascuns în fiecare nobil gest.
Grâul să se cultive în nord-est,
Bujorii să-nflorească în sud-est
Pomii să rodească în nord-vest
Și grădinile bogate în sud-vest.
Fluviul cu marea să se-mpreune
Cu voință de-a fi pace-n regiune.
Munți și ape de străbuni vegheate
Care-n țară de Dumnezeu-s create.
Lumina orizontului din depărtare
Să fie ca o undă vie de-ndreptare
A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,
Și care au o formă conflictuală amplă.
Să lăsăm fluviul gândului bun să fie
Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,
Cu care să putem mereu reaminti
Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.
În vizită, la Montreal
O zi de august ca toate celelalte
Dar pentru mine una cu emoții înalte.
O bucurie m-a întâmpinat la aerogară
Stare ce n-o aveam în clipa imaginară.
Ajunsă din nou pe meleaguri canadiene
Am primit un mare buchet de flori perene.
Îmbujorată fiind ca naționala frunză de arțar,
Ferice ca un tânăr luând examenul de stagiar.
Apoi spre casa prietenilor ne-am îndreptat
Și, Bine ai venit la Montreal! din suflet mi-au urat.
Iar în grădină, pe cerul înstelat, în noapte
Haloul lunar, feerie parcă îmi spunea în șoapte.
Oglindindu-se în apa cristalină din piscină
Sensibile și pure sentimente au prins rădăcină.
Prietenii dragi, în suflet, s-au format ca o idilă
Transpuse prin condei, au înobilat o albă filă.
Cu versurile, iute, create și scrise pe hârtie
Gândurilor, spre somn trimis-am dulce solie,
Ca visul în noapte să fie un tablou memorabil
Și-n zori să mă trezesc cu un tonus remarcabil.
#My Angel
Why I want to be so calm
When I read a biblical psalm?
The feeling that an angel
By my side is not a stranger.
His halo guards me and freshen
And directs me from the heaven,
It gives me the strength to hope
Like the flower opening its lobe.
In my dream it appears as a blessing
Intertwines my thought with refreshing,
It lights up my mind and heart
Following them according to a chart.
My being flooded with feelings
He can have with me some dealings,
But I feel ennobled and protected
As if I were to heaven connected.
Barza și broasca
Printre trestia din plaur
Ce cu luciul ei de aur
Se întinde ca o salbă,
S-a oprit o barză albă.
Aplecându-și ciocu-n jos
Chiar se pare, cu folos.
Căci în iarba verde, deasă,
S-a ascuns broasca râioasă,
Înștiințată prea târziu
De suratele-i din râu,
Că o barză stând pe-o rână,
Se uita la ea cu râvnă.
Într-un fel se tot gândea
Oare barza n-o trecea
Peste trupul ei călcând
Fără să-i prindă de gând?
Sau poate cu ciocu-i mare,
Făr' să facă zarvă tare,
O va lua într-o secundă
Fără chiar să stea la pândă?
Dară berzei pare-se,
Tot așa uitându-se,
Îi veni milă deodată
De broasca cea îndurerată,
Și zărind berzele-n zbor
Că treceau peste un nor
Îndreptându-se grăbite
Către țărmurile-nsorite,
Aripile și le-ntinse,
Cu picioarele împinse
Iarba verde de mătase,
Și gândi broasca s-o lase,
Zburând sus și tot mai sus
Ca un soare neapus.
Iară broasca cea-ngâmfată
Se mândri către-o surată:
-Ai văzut că barza zboru-i
Și l-a luat s-ajungă stolu-i?
-De frică ca să nu fie
Măncată de noi de vie,
Zise cealaltă surată
Fudulă ca și-astălaltă.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
EL
AȘ VREA…-- Dorințe din frânturi de gânduri.,,V,,
Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.
Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.
Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.
Aș vrea o rochie nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..
Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în frumusețea inelului cu perlă.
Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.
Aș vrea multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul, șugubăț cu lesa să se joace.
Aș vrea o corabie mare să-mi construiesc, mult mai mare, să iau toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.
Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .
MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI
PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR
Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.
Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.
Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.
În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.
El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.
Acolo învățase să citească.
Acolo învățase să se roage.
Acolo studiase Sfânta Scriptură.
Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:
— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.
Mihail studiase ani întregi.
Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.
Cunoscuse viețile Apostolilor.
Cunoscuse istoria primilor creștini.
Cunoscuse mărturiile martirilor.
Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.
Nu pentru a-i urî pe oameni.
Ci pentru a înțelege întrebările lor.
Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.
Candela tremura.
Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.
Mihail își plecă fruntea.
— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.
Apoi adăugă:
— Și păzește-mă de mândrie.
Din acea noapte începu marea sa călătorie.
---
PARTEA I
DRUMUL
CAPITOLUL I — PLECAREA
În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.
Își puse Evanghelia în traistă.
Luă crucea de lemn primită de la Andronic.
Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.
— Unde vei merge?
— Până unde mă va purta Dumnezeu.
— Și ce vei face?
— Voi vorbi despre Hristos.
Andronic îl privi lung.
— Ai grijă.
— De ce?
— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.
— Nu mă tem.
— Să nu spui asta.
Mihail îl privi nedumerit.
— De ce?
— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”
Mihail zâmbi.
— Atunci asta voi spune.
Bătrânul îl binecuvântă.
Clopotul bătu.
Porțile mănăstirii se deschiseră.
Mihail porni.
---
CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE
După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.
Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.
În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.
Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.
Un bătrân îl întrebă:
— Cine ești?
— Un creștin.
— Și ce cauți aici?
— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.
— Crezi că religia ta este adevărată?
Mihail răspunse:
— Da.
Mulțimea începu să murmure.
— Atunci dovedește!
Mihail deschise Evanghelia.
— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.
Astfel începu prima mare confruntare.
---
CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ
Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.
Învățații îl întrebau.
El răspundea.
Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.
Când considera că o idee este greșită, o argumenta.
— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.
Un filosof îl provocă:
— Și dacă descoperi că ai greșit?
Mihail răspunse:
— Atunci voi fi primul care va recunoaște.
Sala amuți.
Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.
— Atunci nu ești un fanatic.
Mihail zâmbi.
— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.
---
CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII
În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.
Citea.
Asculta.
Întreba.
Apoi compara.
În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.
El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.
Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.
Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.
Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:
— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?
Mihail privi spre cetate.
— Nu știu ce va face istoria.
— Dar tu ce vrei?
Mihail răspunse:
— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.
— Și cum o vei distruge?
Mihail ridică Evanghelia.
— Prin lumină.
---
CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI
În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.
Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.
Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.
În mijlocul sălii se afla un tron gol.
Pe peretele din spatele lui era scris:
„Cine cunoaște adevărul?”
Mihail păși înăuntru.
Primul învățat întrebă:
— Ești sigur că ai dreptate?
— Sunt convins de credința mea.
— Și noi suntem convinși de ale noastre.
— Atunci să cercetăm.
De dimineață până seara, întrebările se succedară.
Dumnezeu.
Omul.
Păcatul.
Moartea.
Mântuirea.
Rugăciunea.
Viața veșnică.
Hristos.
Crucea.
Învierea.
Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.
Nu ridica vocea.
Nu insulta.
Nu râdea.
Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.
La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:
— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.
Mihail răspunse:
— Nici nu am venit pentru asta.
— Atunci ce ai vrut să distrugi?
Mihail închise Evanghelia.
— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.
---
CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE
După dezbatere, Mihail plecă din cetate.
Se urcă pe o corabie.
În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.
Cerul se întunecă.
Valurile loviră corabia.
Un catarg se rupse.
Marinarii strigau.
Mihail îi ajută.
Un tânăr marinar căzu pe punte.
Mihail îl ridică.
— Ține-te bine!
— Vom muri!
— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.
Toți munciră.
În cele din urmă, furtuna trecu.
Când soarele răsări, marea devenise liniștită.
Căpitanul se apropie.
— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.
— Da.
— Atunci de ce a îngăduit furtuna?
Mihail privi marea.
— Nu știu.
— Și totuși crezi?
— Da.
— De ce?
Mihail răspunse:
— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.
---
CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI
În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.
Erau puțini.
Aveau o biserică mică.
Clopotul era vechi.
Icoanele erau simple.
Dar oamenii se rugau.
Preotul cetății îi spuse:
— Suntem puțini.
Mihail răspunse:
— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.
— Și dacă vântul o stinge?
— O aprindem din nou.
Mihail rămase acolo câteva săptămâni.
Îi învăță pe copii din Scriptură.
Vorbi oamenilor despre Evanghelie.
Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.
— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.
---
CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ
Într-o noapte, Mihail rămase singur.
Se uită la toate manuscrisele sale.
Își aminti de toate dezbaterile.
De toate drumurile.
De toate victoriile.
Și atunci o întrebare îl lovi:
„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”
Mihail închise ochii.
Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.
Era propria lui mândrie.
Îngenunche.
— Doamne, păzește-mă de mine însumi.
Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.
Nu era făcută să lovească oameni.
Era făcută să taie mândria.
---
CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ
Anii trecură.
Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.
În fiecare cetate apărea aceeași poveste:
un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.
Nu toate cetățile îl ascultau.
Nu toți îl credeau.
Uneori era alungat.
Alteori era primit.
Uneori câștiga dezbateri.
Alteori era învins într-un argument.
Dar continua.
Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.
Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.
Mii de oameni umplură piața.
Mihail urcă pe trepte.
În mâna sa avea Evanghelia.
În spatele lui se ridica o cruce.
Un conducător al cetății întrebă:
— De ce ai venit?
Mihail răspunse:
— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.
— Și ce ai învățat după atâția ani?
Mihail privi mulțimea.
— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”
Apoi ridică Evanghelia.
— Eu am găsit răspunsul în Hristos.
Piața deveni tăcută.
— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.
Un vânt puternic trecu prin piață.
Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.
---
CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA
După acea zi, oamenii începură să cerceteze.
Unii descoperiră creștinismul.
Alții rămaseră în tradițiile lor.
Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.
Nu prin foc.
Nu prin sabie.
Ci prin întrebări.
Prin cărți.
Prin dezbateri.
Prin rugăciune.
Prin convertiri sincere.
Mihail privea toate acestea și spunea:
— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.
Un tânăr îl întrebă:
— Atunci cine a biruit?
Mihail privi spre cruce.
— Hristos.
---
EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI
Mihail îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Pașii îi erau mai lenți.
Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.
Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.
Bătrânul Andronic nu mai era.
Mormântul său se afla lângă biserică.
Mihail se opri înaintea lui.
— Părinte, m-am întors.
Vântul mișcă frunzele.
Mihail zâmbi.
Apoi intră în biserică.
În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.
— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.
Tăcu.
Clopotul începu să bată.
Un sunet adânc se răspândi peste munți.
Mihail privi crucea.
În acea clipă își aminti toate drumurile.
Marea.
Furtunile.
Cetățile.
Dezbaterile.
Prietenii.
Adversarii.
Oamenii care îl ascultaseră.
Oamenii care îl respinseseră.
Și înțelese ceva.
Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.
Câștigase o luptă împotriva fricii sale.
Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.
Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.
Nu fusese distrugerea oamenilor.
Nu fusese cucerirea cetăților.
Fusese lumina aprinsă în suflete.
Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:
HRISTOS.
De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.
Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.
Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.
Sabia lui nu fusese făcută din fier.
Era Cuvântul.
Scutul lui era credința.
Armura lui era rugăciunea.
Puterea lui era adevărul.
Iar legea lui era:
„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”
Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.
Dar crucea rămânea.
Evanghelia rămânea.
Credința creștină rămânea.
Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:
Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
Băiatul meu
Să simți că e ultima zi, și să nu poți face nimic, e o altfel de durere.
Să-ți vezi fericirea plecând spre răsăritul soarelui, știind că e ultima clipă, te destramă.
Să știi că e ultima dată când vezi acei ochi, te sfâșie.
Așa era și băiatul meu, cu al lui zâmbet rar, care nu a mai avut vreme în a mea viață... Parcă tot ce am trăit a fost un vis, din care nu am avut curajul să mă trezesc. Pe oriunde mergeam, glasuri surâdeau. La pas, timpul repede zbura. Liniștea ploii, sunetul pădurii amorțite și glasul lui, defineau fericirea. Era tot ceea ce aveam nevoie. Ceea ce nu aveam. Liniște. Parcă a fost acolo dintotdeauna, fără să-l întâlnesc. Iar când ochii noștri s-au întâlnit, pentru prima dată, în razele soarelui, am știut că el e. Era același om, din toate timpurile mele. Omul pe care l-am căutat de o viață. Omul care m-a vizitat, odată, demult în al meu vis. Omul pe care m-am rugat să-l întâlnesc cu atâta speranță...
Și acum? Toate amintirile ce au fost? Fusesem în locuri comune, cât mai aproape, dar ne-am pierdut. Fericirea. Puteam merge oriunde, nu simțeam că timpul zboară. Puteam să aștept, știam că va veni.
Știam că odată va veni ziua când ne vom lua rămas bun. În care doar unul va duce bagajul amintirilor eterne în spate, și pentru o viață. Demonii m-au invadat, ai unei vechi iubiri, pe care n-am curajul să o sting.
Cine era străinul de la masă? Străinul din așternuturi? Străinul din dreapta ta sau străinul al cărui glas îți răsuna în vis? Străinul pe care ți-ai dorit atât de mult să-l întâlnești, să-l ai și să te bucuri de el în astă viață?
Curând am înțeles că timpul nu așteaptă, și ceea ce nu trăim la timp, oricât de mult am vrea, nu trăim niciodată.
Așa a fost și băiatul meu, doar o zi trecătoare de vară. Pe care n-am avut curajul să o trăiesc, știind că era ultima dată.
Armăsarul
Într-o zi vine acasă taică-miu cu o veste grozavă: în orașul nostru, la casa de cultură, va performa orchestra radioteleviziunii, condusă de maestrul dirijor George V., pianistă fiind Ilinca D.. Era spre final de stagiune, iar orchestra va interpreta concertul pentru pian și orchestră numărul 1 de Ceaikovsky.
Pentru orășelul nostru muncitoresc, să cânte o orchestră la casa de cultură, chiar era un eveniment unic, extraordinar, că la noi, cam odată la două săptămâni, în foișorul parcului cânta o fanfară obosită de vreme, cam asta era toată mișcarea muzicală în urbe, și cum ne-cum, taică-miu făcusese rost de două bilete:
-Dacă vreți, puteți merge voi doi. Eu nu sunt meloman, așa că...
Aveam vreo paișpe ani și nu mai fusesem niciodată la vreun concert de muzică clasică, așa că am rupt pielea de pe maică-mea să mergem și noi doi la concert! Trebuia să mergem, să am și eu parte de o asemenea experiență, dar maică-mea avea îndoieli: că-i trebuie ținută, vizita la coafor costă, eu n-avem cravată, și nici costum, nu te poți duce îmbrăcat oricum, etc...
Am început să mă milogesc și în disperare de cauză să caut soluții: uite, poți îmbrăca costumașul pe care l-ai purtat astă toamnă la cununia civilă a lui X, iar eu pot împrumuta o cravată de la tata, cum care, cea bleu cu dungi albe și ancore bleumarin marinărești, cât despre costum, pot să găsesc un sacou de împrumut de la vreun prieten sau vecin de-o vârstă cu mine, nu-ți face griji pentru coafor, nu se poate să lipsim, când o să mai avem noi parte de așa ceva?
Într-un final, am izbutit:
-Of! Mergem, numai taci, că-mi dai dureri de cap!, ai tu noroc că-i sâmbăta după-amiază! Și oricum vroiam să merg, că și Coca și-a luat bilete pentru ea și finul, așa că...
Am început să țopăi de bucurie, sporind și mai mult migrena maică-mii. Pe vremea aceea ascultam la radio muzică clasică, - că în rest nu prea aveai ce s-auzi -, dar chiar erau câteva emisiuni care, fără prea multe pretenții, difuzau înregistrări ale unor concerte celebre sau interpreți cunoscuți. Astfel, am ascultat Bach, Mozart, Beethoven, Chopin sau alți clasici precum Liszt sau Rahmaninov... deci cunoșteam concertul pentru pian și orchestră numărul 1 al lui Ceaikovsky, dar să-l asculți și vedea live, era cu totul altceva...
Desigur că am făcut rost și de un sacou bărbătesc, de la un prieten vecin cu noi, îl purtase doar o singură dată la o nuntă și era făcut dintr-un reiat bleumarin ce se asorta de minune cu brăcinarii mei de stofă neagră, dar în schimb puțea teribil a naftalină, de a trebuit să-l țin pe balcon vrei două zile ca să scot mirosul din el!
Apoi, a sosit și mult așteptata sâmbătă! Toată lumea bună din oraș, se afla la țol festiv în foaierul casei de cultură, iar mie-mi bătea inima cu putere, eram din cale-afară de emoționat, fusesem instruit cu..., mai degrabă ce-avem voie să fac, decât să nu fac, trebuia doar să respir, să vorbesc numai întrebat. Doamne ferește!, să mă apuce să aplaud aiurea, să dea naiba să mă faci de râs că dracii te găsește!
Așa că stăteam cuminte, la locul meu, învăluit în fum dens de țigară și rumoare de fond, aproape că nu vedeam și nu auzeam nimic în jurul meu, doar scrumul de țigară scuturat din când în când de câte vreun domn important la scrumiera de aluminiu, lângă care avusesem nefericirea să ne găsim un loc în această mare de oameni prea parfumați și îmbrăcați fistichiu...
Dar, iată, luminile clipesc, iar lumea se îndreaptă către intrări, ordonată, disciplinată și sporovăind veselă, bună seara, bună seara, biletul dumneavoastră vă rog, rândul șaptesprezece, locurile cinci și șase, da, da, sunt pe mijloc, în zece minute se ridică cortina, vizionare plăcută...
Ne-am ocupat locurile, iar eu aveam palmele reci și umede de transpirație, inima îmi bătea cu putere, gata-gata să-mi iasă afară din piept, și nu puteam să-mi iau ochii de la cortina grea, de catifea groasă, grena, care încă mai ascundea scena, de unde auzeam cum artiștii muzicieni își acordau ușor instrumentele...
Deodată, cortina se ridică ușor dezvăluind întreaga orchestră și în aplauzele frenetice, dinspre dreapta, intră maestrul dirijor îmbrăcat la frac cu papion de satin și mănuși albe! Evident că am aplaudat și eu, dar cu oarecare întârziere față de restul lumii, - știm noi de ce!, - maestrul se ridică pe podiumul lui, și întinzând mâna dreaptă, invită să intre pe scenă pianista care avea să performeze concertul numărul 1 al lui Ceaikovsky!
Țin minte și acum, că era o femeie nu prea înaltă, slăbuță, cu părul șaten strâns într-un coc la spate și era îmbrăcată într-o rochie lungă până la pământ, de culoare galben-pai, cu mâneci semi-transparente, largi ca niște aripi, cusute cu o puzderie de paiete de aceeași culoare galbenă; se așeză cu grație la pian, și îi trimise maestrului o privire plină de înțeles: este gata...
Luminile se sting, se face liniște, cineva din sală tușește reținut, iar scena devine o insulă scăldată de lumină într-o mare de întuneric...
Primele acorduri se aud ademenite de bagheta magica a dirijorului, precum niște cai andaluzi care năvălesc înspre noi răsărind dinspre o margine de pădure întunecată, tropotul lor fiind nestăvilit chiar sub bagheta maestrului, aproape scăpați din control...
Brusc, pianul precum un armăsar negru lucios, mândru, preia conducerea hergheliei, potolind colbul, viorile suspină duios fiind umbra prelungită a pianului, iar mie-mi părea că mâinile pianistei au devenit, iată, aripi scânteietoare, întocmai ca o pasăre gata să zboare deodată cu timpanele care tunau înfundat undeva în spate, vestind furtuna care se amestecă atât de minunat în coamele învolburate...
Ca la un semn, armăsarul dimpreună cu herghelia se opresc brusc stârnind colbul unor flaute, care, în șoaptă, ne grăiesc despre amurgul care oricum va opri ploaia și caii deopotrivă, luna se ridică mândră și palidă ca o regină în sunetele triumfale ale trompetelor, iar armăsarul cel negru, neastâmpărat, o pornește din nou la galop, mai repede, tot mai repede... Pianista cu ochii închiși ascultă și ea tropotul sacadat și jucăuș care îmi amplifică emoțiile, mă simt strivit în fotoliul de pluș de toată această scenă impunătoare, de îngemănarea această minunată între instrumente, de aceste sunete care se împlinesc într-un iureș când în crescendo, când în allegro non troppo, un ritm grăbit, dar nu iute până la fugă...
Apoi urmează focul calm al răsăritului, caii s-au liniștit și stau strânși laolaltă, din coamele lor se ridică aburi străvezii, au trecut cu bine furtuna, viorile suspină duios iar flautele încep să plângă încet, doar murgul cel negru nechează puternic pentru ultima dată tulburând liniștea dimineții, răpus de primele raze de soare... Pasărea cea galbenă părea că și-a luat zborul și ea...
Luminile se aprind, iar spectatorii izbucnesc frenetic în aplauze care au durat minute în șir, toată lumea aplaudă ridicată în picioare, din când în când se aude care un bravo! entuziast, iar maestrul dirijor împreună cu pianista se înclină în fața noastră triumfali, primind elogiul sub forma unor coșuri mari, pline cu garoafe roșii ca sângele...
-Ti-a plăcut? De ce-ți sclipesc ochii așa? Ai pățit ceva?, întreabă impacientată mama.
-N-am nimica! Doar că... armăsarul a murit!
-Ce armăsar, mă! Ai febră?... îmi pune ea mâna iute pe frunte...
Copleșit, răspund cu glas stins:
-N-am nimica!, doar că încă-l mai văd galopând, acolo, pe scenă...
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Comments 1
Silvia Mihalachi