Meditation

Astăzi ai împlinit o nouă vârstă.

Optzecișicinci de ani frumoși,

Sărbătoriți cu dragostea noastră

Și toți îi întâmpinăm bucuroși.

Invitații-s în alai la aniversare.

Au sosit pe rând și oaspeți.

Soarele cu lumină ca o revărsare

Putere și căldură să le capeți.

Fluturi și flori strânse-n buchete

Copiii le-adună ca să le ofere.

Urări magice spuse sub baghete

Voia bună, veselia să-ți transfere.

O cutie legată-n fundă de cadou

Aduce clipele strânse-n amintiri,

Și-s ilustrate toate într-un tablou

Privindu-l l-am descris în povestiri.

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

Ce zi frumoasă de toamnă!

Nuanțe de galben-roșiatic,

Maroniul frunzelor stă s-adoarmă

Și crează momentul romantic.

Copacii încearcă să mențină

Bucuria și căldura zilelor de vară.

Dar totul se transformă în rutină

Și așteaptă iarna ca pe-o povară.

Păsările în zbor, zgomotoase,

Duc al lor cântec și trilul duios,

Pe meleaguri mai călduroase

Înfruntând un drum anevoios.

Tiptilii pași ce cutreieră aleile

Prin foșnetul de frunze moarte,

Găsesc în toamnă plăcerile

Unui gând ce se pierde-n noapte.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

Ne bucurăm de lucruri mici,

Fără să știm ce ne așteaptă..

Dorim să pășim spre viitor,

Dar vedem urme din trecut

Ce nu își doresc să piară.

Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,

Dar așteptăm ca răul să se schimbe,

Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.

Un război de prisos ne așteaptă după colț,

Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,

Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.

Dar când soarele apare

Cu ale sale raze calde,

Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.

Măcar o clipă, un minut,

Să îi spunem răului un simplu,

Rămas bun.

Necrologul meu sa fie tăcerea,

Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.

Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,

E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.

Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.

Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente 

Compun al nostru eu.

Un adevărul incomplet nu este un adevăr,

Nimeni nu știe gândurile noastre toate..

Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere 

Și un buchet de flori de camp,de albastrele..

Cand se-arata luna plina,

Totul cade-n-tr-o liniste deplina,

O liniste absurd de galagioasa,

Dar calma.

Noaptea este deprimantul moment cand moartea multora este vestita.

Am ramas doar eu,

Singur pe lume, hoinarind strazile precum un derbedeu,

Si ma gandesc: ,,ce sens mai are?"

Viata pentru mine nu are nici macar o strigare,

Sunt lasat fara-ndrumare.

Sunt doar un visator,

Si noaptea mi-a pecetluit destinul,

Iar in toata splendoarea sa,

M-a ales pe mine sa-i fiu purtator.

Oh noapte..., de ce eu,

De ce m-ai ales pe mine?

De ce ai ales ca eu sa fiu unul ca si tine?

Sa te reprezint, precum flacara care iti da lumina, 

In aceasta lume, care ti se intuneca oriunde te duci...

Iar eu trebuie sa te ghidez.

Chiar si-asa, tu-mi arati, defapt calea,

Si ma lasi sa ma exprim,

Intr-o lume plina de fagaduieli false, oh lumea...

Tu ma lasi sa ma descarc sub aliura ta intunecata.

Oh noaptea..., sunt doar un hoinar,

In lumea ta fara culoare,

Lipsita de lumina si asta ma doare,

Caci nu pot fi cu tine, pentru totdeauna, sa-ti luminez drumul.

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu puteam să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!