34  

Început de toamnă

- Bre, sâ ti duci în casa mare și dă-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online Început de toamnă

Data postării: 10 iunie

Timp de citire: ~12 min.

Vizualizări: 436

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

PESTE TINE

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

Mai mult...

ȘI IATĂ

    Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut, 
    şi au căzut în mine, ca nişte ecouri, 
    stârnind adormite, albe maree 
    ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
    
    Şi iată că, fără ruşine, 
    inima mea e smulsă afară, 
    să vadă lumea cu ochii miraţi 
    rănile din care se scurge lumina, 
    că sângele meu, nu mai e sânge,
    că-n venele mele, curge aur topit, 
    că-nsetate buzele mele, 
    oțet, au sorbit...

    Şi-am murit
    dorind câmpul cu florile 
    ...umbra pleoapelor mele 
    sub care adastă cerul cu stelele...
    şi toate visele mele,
    -n care, marea-mi susură valurile…

Mai mult...

GÂND DE MOARTE...

    Ciudate reptile, inerte,
    ca liniile groase, 
    târăsc pe cerul încins, 
    vântul ce-nclină copacii, 
    tăcerea trosneşte în noapte, 
    în zgomot teribil ca oasele sparte...
    
    Apa curge din frunze, 
    şi-agită burlanuri, 
    lumina e moartă,
    pământul slinos, 
    vrea să mă-nghită, 
    bastard ticălos...
    
    În genunchi mă târăsc, 
    cu greu, tot mai greu, 
    noroiul e ud, şi-l simt peste tot,
    îmi curge pe piele, 
    negru, cleios...
    
    Iubito cândva, ai să calci
    peste mine; când piatră voi fi...
    cu sufletul spart, tăiat în felii.
    Dar nu te opri, ci mergi mai departe,
    căci tu m-ai pierdut în gânduri deşarte,
    închis în tăcerea-mi surată, etern blestemat,
    în picioare de tine şi alţii călcat...

Mai mult...

ASEDIU

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

Mai mult...

TE VOI UITA

    Te voi uita, încet - iubind, cu disperare,
    Strivind în ochi a lunii rază călătoare,
    Rătăcind prin cenușa gândului de ieri,
    Azi vei renaște subtil, în blânde adieri...
    
    Mă vei uita, cu egală și dreaptă măsură,
    Așa cum ai trecut de-a sărutării mele arsură,
    Și de voi rătăci îndărătul pleoapelor tale,
    Am să mă pierd în lacrimi amare și totale...
    
    Și-apoi, eliberați de a noastră făptură,
    Ne-om pierde din nou între iubire și ură,
    Regăsindu-ne printre frunze uscate și jar,
    Printre cuvinte și gesturi făcute-n zadar…
    
    Și de ne-om aminti, într-un final, unul de altul,
    Tot împreună vom face, cu bucurie, "saltul",
    Ne-om căuta și-om găsi iubirea noastră,
    Zburând către înalt, precum o pasăre măiastră...
    
    (Partea a IV-a, Ciclul „Căutări”)

Mai mult...

SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUMI

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Proiect de construcții plus câteva inepții în spaniolă

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

 

Proyecto de construcción más algunas tonterías

 

Cecilia y su marido planean mudarse a una nueva casa. Siguieron buscando en Internet anuncios de agencias inmobiliarias. En principio no es complicado lo que quieren, un departamento de tres habitaciones, dos baños, sala, dos balcones, de los descubiertos, que no tenga paredes ni ventanas (porque a Cecilia le gusta sentarse al sol, broncearse). una cocina, pero también un espacio para guardar cajas de zapatos. La mayoría de las discusiones parten de ese espacio de almacenamiento, el marido de Cecilia no está de acuerdo. Piensa que el lugar de esas cajas podría ser justo en el balcón. Además, el espacio de almacenamiento no le permitiría ampliar su baño con una hamaca. Prácticamente el hombre quiere un baño con espacios abiertos.

Miran a su alrededor, buscan ofertas, notan una bastante ventajosa, un departamento de tres habitaciones como querían, pero no en la zona central de la ciudad, sino en algún lugar de las afueras, en el noroeste de la ciudad. La ubicación no satisfará realmente las necesidades de sol y calor de Cecilia, pero qué podemos hacer, no podemos tenerlos todos, todavía tenemos que renunciar a algunos de los criterios de selección que les hubiera gustado para su futura casa.

Irán alrededor de las 9 de la mañana del miércoles para hablar con los constructores. Pero, desde la entrada, Cecilia tiene una sensación extraña. El hombre le pregunta por qué no sería bueno quedarse allí. Comienza con una serie de razones: que está lejos de la guardería del niño, de sus clases de piano, del ayuntamiento, del salón de belleza que frecuenta, de cualquier tienda de este tipo donde pueda hacer sus compras.

A todo esto, el marido da una respuesta muy "inteligente": "Hay transporte público". Cecilia nerviosa: "Entonces, ¿no me vas a ayudar a moverme de un lugar a otro?".

El marido de Cecilia vuelve a tener una frase que nos hace preguntarnos cuán fiel y dedicado es como esposo: "Tienes permiso para todas las categorías, realmente ni siquiera quieres andar en scooter, hay taxis a los que puedes llamar en cualquier hora del día y de la noche." Cecilia es aún más feroz:,, Sabes una cosa, me saqué mis licencias para mí, para demostrarme que puedo, cuál es mi culpa que en el tráfico he tenido todo tipo de bichos raros, ¿Quién, como tú, realmente quiere chocar contra mí? Tengo miedo de tantos participantes del tráfico". El marido le dice, con voz tímida: "Está bien, te ayudo con los viajes".

Las cosas se calman por el momento y los dos van a hablar con los constructores. Les entregan un plano del apartamento, para que puedan ver todos los detalles arquitectónicos con más detalle. El marido ve el baño más pequeño y quiere convertirlo en un espacio abierto. Cecilia comienza, con voz crítica y moralizadora: "¿No entiendo por qué necesitas un baño abierto?". ¿Dónde has visto antes este modelo de baño? ¡¡¿En la taberna?!!"

El hombre dice que la quiere porque tiene ideas innovadoras, no conservadoras, ver las cosas unilateralmente como Cecilia, tener todas las paredes bien arregladas, una que no esté inclinada a 95 grados y que la necesidad de perfección de Cecilia lo congestiona, bloquea. Siente que todo está estancado debido a sus preferencias típicas.

Cecilia se sonroja, guarda silencio, pero nota cosas. Cecilia dice: "Y me parece que faltan tantas cosas que no me quedaría aquí, es un espacio vacío."

Los constructores le dicen: "Ahora está vacía, porque no hay objetos, apenas logramos construir las paredes, cuando te mudes aquí verás que la casa comenzará a tomar forma, la decorarás como quieras, la personalizarás". , y todo eso."

Cecilia habla con su marido, quiere convencerlo de posponer la mudanza hasta que su hijo termine el jardín de infantes porque es un niño muy emocional y cualquier cambio importante podría tener un impacto desagradable en su rendimiento académico.

El marido no está de acuerdo, rechaza la propuesta de Cecilia y promete a los constructores que se mudará tan pronto como el apartamento esté construido, amueblado y enlucido. Sin embargo, acepta que el espacio para guardar las cajas de zapatos esté en el baño abierto.

Cecilia cede, ve que de todos modos no tiene con quién hablar, tiene una última petición antes de mudarse del apartamento de sus abuelos, a saber: tener cuidado con los 20 cuadros de sus abuelos, no perderlos, donarlos. No les romperá la estructura cuando los saque del coche y los lleve al apartamento. Promete que tendrá cuidado, que no los dejará caer, no los rayará, no tocará la barandilla, etc.

El día de la mudanza llega, un viernes, ni siquiera ha recogido al niño de la guardería, no tiene brújula en el bolso, ni mapas, ni la aplicación "Mapas" instalada en su teléfono, tiene que adivinar dónde el nuevo hogar lo es, si le va bien en casa, si no, duerme en la calle.

Los cuadros de Cecilia, los pobres, están en el baúl junto a dos botellas de agua de Aqua Carpatica, una bolsa llena de cajas de Cremșnit, otra bolsa con ocho paquetes de harina, un acuario, no sé cuántas cajas de servilletas, trapos. y todo eso.

Mientras los carga, tiene cuidado en cada paso que da, pero como tiene cinco en una mano y cinco en la otra, raya el marco de un cuadro que sostiene en su mano derecha. Cecilia no sospecha lo sucedido hasta que su marido lo clava contra la pared. Cecilia con su visión ágil, ojo de águila que detecta hasta el más mínimo defecto a +1,75 dioptría, ve el arañazo. Le dice al hombre: "Mañana quiero que vayas a la tienda china en el pequeño mercado y compres un marco nuevo pero dorado como este". ¡No puedo mirar este cuadro, lo has arruinado con tu descuido!" Y realmente, ¿qué fortuna fue esa? Era sólo un cuadro de gatos peludos.

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido reflexiona afuera sobre las palabras de Cecilia: "Una mujer que tampoco sabe lo que quiere, no quiere pegamento, yo le doy razones para querer pegamento." Y continúa con acciones aún más valientes, rompe el acuario. el baúl. Cecilia ve todo desde el balcón, le envía un mensaje por teléfono para que también compre un acuario nuevo en la tienda china y posiblemente peces nuevos en la tienda de mascotas, mientras lucha por reanimar a todos los que estaban en ese acuario, ponerlos. del grifo, bajo el chorro de agua y en un jarrón de flores.

¿Qué hacer? El marido de Cecilia debería haber sabido que "las prisas arruinan el trabajo".

Mai mult...

Capri

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

 

Mai mult...

Cat de usor e ?!

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

Mai mult...

Pește preistoric în portugheză

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Peixe pré-histórico

 

Uma equipa de investigadores e exploradores espaciais australianos aventurou-se a participar numa missão da qual nunca tinham ouvido falar, nomeadamente fazer uma viagem no novo foguetão Kepler 170. O foguetão é na verdade um protótipo, ainda em fase de testes de desenvolvimento, mas foram prometeram que seriam recompensados por sua bravura se retornassem em segurança à Terra.

Assumindo os riscos a que estão expostos, percebendo que poderão não voltar a ver a luz do dia, aceitaram o desafio, levaram tudo o que precisavam, receberam dois tipos de equipamentos (um para quando estiverem no foguete e outro para quando estiver lua e eles terão que ir para a superfície da lua de Júpiter, Europa). A sua missão visa explorar e analisar o corpo celeste Europa, sobre o qual se ouviram mais teorias, mas nada de concreto em essência. O mistério é tanto maior que lhe foi dado este nome “Europa”, um nome muito genérico, porque existe o continente da Europa e a formação da Europa FM, mas vejo algo de familiar neste nome, não sugere de alguma forma a ideia de que poderia prometer a existência de formas de vida, sejam elas até microorganismos?E se for verdade, então: Como seria um dia na Europa?, Quantas horas tem um dia lá?, Qual seria a temperatura média? , O céu lá tem alguma cor específica, como vemos na Terra?, Eles têm estações ou é inverno eterno?, Dado que é um planeta aquoso, há vazante e fluxo?

Nossos bravos pesquisadores nos darão respostas a todas as perguntas. A torre de controle garante que todas as verificações necessárias sejam feitas para decolar e os motores ligarem, as hélices girarem cada vez mais rápido, elas serão desligadas. Eles atravessam todas as camadas da atmosfera do planeta Terra, tremem o máximo que podem, não conseguem mais manter os olhos abertos e saíram da atmosfera. Agora o foguetão continua a avançar em direcção à Europa, mas a um ritmo mais lento, como se estivesse a flutuar, que é o que realmente faz.

Para resumir o seu percurso, direi que passado um mês chegaram à Europa, mês em que sobreviveram apenas com atum em lata, cápsulas que substituem as refeições diárias, estão desidratados e a sua densidade óssea diminuiu. Faz um mês que não tomam banho, mas o sucesso exige sacrifícios.

Eles chegaram, saíram do foguete, caminharam na superfície do oceano congelado de Europa. O perigo de escorregar e torcer o tornozelo não é como na pista de gelo, porque a gravidade não é como na Terra, toco a superfície com os pés de vez em quando, não sempre, é mais uma caminhada de salto. Com um laser que derrete, ferve, liquefaz qualquer tipo de material, eles abriram um buraco na superfície de Europa para extrair amostras, evidências de vida, o que quer que seja. Uma haste elétrica é então inserida nesse orifício. Ao detectar criaturas, lançará uma rede na qual as capturará. Nem mesmo um quarto de hora se passou no tempo da Terra sem que eles já tivessem capturado alguma coisa. Qual é o sentido de ficar preso se ele não consegue sair daquele buraco porque é muito pequeno? Os exploradores ampliam o buraco com o laser. Eles retiraram um animal grande do tamanho das baleias encalhadas que estão nos noticiários. Coloquei ele numa incubadora do tamanho dele e levo ele no foguete.

Ele parece bastante entorpecido, já morrendo por ter sido retirado de seu habitat natural.

Um dos pesquisadores faz um atlas sobre a anatomia dos animais marinhos da Europa. Olha aquele peixe, parece uma dourada combinada com um bagre. A boca é bastante interessante, o nariz é quadrado e tem bigode.

No início, eles pensaram que era uma espécie rara do reino Felinae Purcicae natāre, mas depois que o picaram para obter sangue, o resultado do teste de DNA foi chocante, para dizer o mínimo.

Os pesquisadores mantinham em cativeiro um felino oceânico congelado, especificamente o Nebelung de água doce. Ele foi um dos poucos Nebelungos subaquáticos (bastante antigos, ao que parece) que realmente vivem nas águas paradas da lua Europa. Era cinza como os gatos Nebelungos da Terra. Tem formato de peixe, mas segundo o atlas seria felino. Portanto, não pode ser outra coisa senão uma foca se tiver características tanto de gato quanto de peixe.

Mai mult...

O poveste c-un pescar

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

Mai mult...

CASĂ DE VARĂ! -URMARE-

Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine  cimentuită ,cu geam mare spre alee .

Asevărat  că  era  mult  de lucru .Fără ajutorul  familiei mele nu m-aș fi descurcat .

Ce  visam  noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt

timp căsuța să arate ca nouă  cu poartă și garduri  cu pomi  înfloriți cu grădină pe rod ,

cu flori  ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite

mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă

locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .

     Am apă ,am curent  electric-plăcii solare-,am apa Siretului  aproape ,unde arunc undițele

când am timp .În clipele de odihnă ,meditez  sub umbrar ascultând  zgomotul naturii : fulgerile ,

trăsnetele  ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul  frunzelor răvășite de vânt ,zborul

păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă  dar cum s-o guști de la etajul  patru ?

     Până la sfârșitul  lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă

ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale  în geam ,pun lacătul  pe ușă

cu regret  și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor  de ea ,o mai vizitez ,o găsesc  acoperită de

zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte  tristă .!       

 

                                                                           SFÂRȘIT

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍