Nimeni nu știe cât de mult te-am iubit,
Total, dedicat, cu-adâncă și simplă ardoare,
Ascuns în cuvinte meșteșugite-am zămislit,
Un gând firav, în ciuda vremii călătoare...

Tu nu mai știi, și ai uitat de vremurile-n care,
Mă sfâșiam cumplit de piele-n rănile-adânci,
Să fiu în calea ta precum o stea strălucitoare,
Un val nepieritor pe țărmul zdrențuit de stânci...

Dar, iată, vine-o vreme-n care trupul te trădează,
Și-acum tânjesc la dulce și finală evadare,
Ajuns ca un copac rănit, ce aur sângerează,
În mii de lacrimi vii, de sevă lucitoare...

Însă doar eu, și codrii - frați - deopotrivă, știm,
Cum e să arzi de dor în miezul ființei tale,
Cum e să te înalți și să te înfrângi sublim,
Lumina s-o desfaci în gemene petale...

Și-acum mă plec în fața ta cu greutate,
C-am luminat ca fulgerul în negură furtună,
Ca zidul cel mai 'nalt și vechi dintr-o cetate,
M-ai frânt precum iubirile născute din minciună...

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

    Într-un calm desăvârşit,
    Fără nici un fel de zgomot,
    Prima piesă a căzut...
    Şi-n căderea sa,
    Universuri s-au mişcat,
    Colorând ecouri…
    
    Undele-au clipit sub stele, 
    Stelele-au murit şi ele, 
    Univers nemăsurat,
    A rămas întunecat,
    Fără sori, fără comete, 
    Fără lumi, fără planete...

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...

7. Păpușile vii

Gabriel se îndreptă spre camera de gardă fără să îi mai arunce vreo vorbă Iuliei. Aceasta rămase tăcută câteva clipe în ușa clădirii din care tocmai ieșiseră amândoi, privind lung în urma doctorului. Apoi se îndreptă spre poarta spitalului. Doctorul intră în camera de gardă și începu să caute înfrigurat printre dosarele bolnavelor. Era hotărât să nu mai amâne întâlnirea cu cealaltă Iulie, bolnava din salonul-debara. În sfârșit găsi dosarul căutat și începu să-l parcurgă forțându-se să nu sară peste rândurile care nu păreau relevante. De fapt întregul dosar conținea doar două file pe care le citi și reciti încercând să înțeleagă de ce nu era înscris un diagnostic și nicio schemă de tratament. Dosarul era întocmit chiar de asistenta șefă, Doamna. Doamna notase pe prima filă întâmplarea din acea zi ploioasă de noiembrie când o găsise pe Iulia abandonată la poarta spitalului, iar pe a doua filă erau descrise deviațiile de comportament constatate tot de ea cu ocazia internării. Niciun medic nu părea să o fi consultat. Sau cel puțin din dosar nu rezulta acest fapt. În dosar nu era nicio referire la mâinile bandajate. Își aduse aminte că și Iulia avea un bandaj la mâna stângă, dar încercă să alunge din mintea sa această potrivire care se adăuga la potrivirea de nume și, după cum spusese chiar Iulia, la asemănarea fizică. Puse dosarul la locul lui și se îndreptă spre studioul pe care-l ocupa. În drum spre pavilionul central se gândi dacă nu cumva o va găsi pe Iulia în camera lui, așteptându-l. Deschise ușa și duse mâna spre întrerupător. Îl încercă o clipă de îndoială, apoi ridică comutatorul. Camera era goală. Se dezbrăcă de halat și își puse un trening gros peste care îmbrăcă paltonul. Era hotărât, dacă va fi nevoie, să o aștepte pe Iulia până ce aceasta va apărea în salonul-debara. Era o noapte nefiresc de senină, cuprinsă de o liniște profundă cum rar se întâmplă pe valea Oltului în plină iarnă. Ridică privirea. Lumina becurilor arunca asupra cerului un gri în care strălucirea stelelor pălea vizibil. Părăsi poteca săpată în zăpadă către un colț neluminat al curții. Ridică din nou ochii. Un strat negru profund pornea din fața lui spre înalturi până la bolta presărată cu lumini puternic strălucitoare care aruncau în jurul lor un albastru abia perceptibil. Închise câteva clipe ochii parcă pentru a-i feri de această geometrie de lumini, apoi îi deschise din nou încercând să izoleze în puzderia de stele semnele constelațiilor cunoscute. Stelele mai luminoase erau înconjurate din belșug de nori de praf strălucitor din care plecau dâre de lumină spre orizont pierzându-se în întuneric. Privirea îi era furată de aceste dâre de lumină a căror existență fugară năștea urme de compasiune. Se pomeni vorbind de unul singur.

— Ce poate fi mai tragic decât să vezi în aceeași secundă nașterea și moartea?

Atunci când vorbim cu noi înșine, într-o noapte sticloasă de iarnă, nu aștepți să primești replica cerului, deși ar fi binevenită. O pală de vânt se porni din senin și concertul ramurilor din arborii înghețați se revitaliză acoperind scârțăitul zăpezii sub pașii unei umbre care se apropia din spatele lui. Fulgi mari începură să cadă de pe crengile în mișcare stropind hainele celor doi cu pete de alb. Gabriel întoarse capul. În fața lui, fata părea o zână culeasă în anii prunciei din cărțile de basme. Ochii aproape căutau coperțile de pe care zâna albă tocmai s-a desprins pentru a deveni o statuie de gheață menită să-i taie calea.

— În secunda de care vorbești, pe pământ au dispărut zece generații de oameni.

— Da, probabil în urmă cu sute de ani.

— Ochii tăi întorc în univers lumina pe care o primesc de la aceste stele îndepărtate și peste alte sute de ani altcineva privind aceeași stea îți va putea citi gândul de acum.

— Dacă am putea descifra informațiile care dăinuiesc în lumina stelelor ne-am putea afla strămoșii. Am putea recepta gândurile din privirile lor.

— Cu sute de ani în urmă, chiar aici unde stai tu, a căzut un soldat. Ultima privire a îndreptat-o spre cer. Pe ochii tăi poate cade acum gândul lui. Doctore, poți să-i simți ființa? Poți să-i înțelegi gândul?

— Privirea lui este suferință.

— Întoarce-te în timp. Lasă-te în voia timpului. Lasă lumina să-ți inunde mintea.

— Îi caut sufletul. Trupul meu poate primi sufletul său rătăcitor.

Din înaltul cerului fără de sfârșit, dintre milioanele de raze care fulgerau pământul o rază singură găsi calea deschisă spre mintea lui Gabriel.

— Simți? adăugă ea fără pic de inflexiune în glas.

— Era rănit?

— Brațul lui sângera.

— Cineva puternic l-a ridicat și l-a ascuns. Nu a murit?

— Nu a murit.

— Repetă mereu un nume.

— Spune, doctore! Spune!

— „Iulia”! Da! Spune mereu „Iulia”! Cine este acest soldat?

— Baronul Aaron von Pieler. Un soldat austriac rănit în luptele cu turcii chiar aici.

Nori plumburii coborâră dinspre munți peste valea Oltului mușcând cu nesaț din strălucirea cerului. Pete mari de negură se presărau peste zăpadă murdărind albul strălucitor. Gabriel își desprinse privirea din înaltul cerului și se întoarse. În jurul lui întreg spațiul părea o gaură de întuneric. Ochiul înregistră fugar o imagine marginală, părând că o umbră înconjurată de un nimb alb se topea în negrul unei nebuloase ce înghițea luciul zăpezii.

Se îndreptă spre primul con de lumină din curte după care urmă drumul care ducea spre salonul-debara. La fel ca în prima seară, ușa se balansa purtată de vântul care se întețise simțitor. Cu spatele la ușă, o tânără era așezată la masă părând că citește liniștită o carte. Din pragul ușii, Gabriel încercă să-și facă simțită prezența.

— Domnișoara Iulia?

Tânăra se întoarse și aruncă o privire rece spre vizitatorul nocturn.

— Da. Sunt Iulia. Ce doriți?

— Sunt doctorul Gabriel. De azi sunteți pacienta mea.

— Atunci veniți mâine doctore. În halat alb, așa cum umblă doctorii.

Doctorul Gabriel nu reacționă în niciun fel la cuvintele Iuliei. Pătrunse în încăpere și întinse mâna spre cartea Iuliei. Brusc Iulia aruncă cartea și dintr-un salt se ghemui într-un colț întunecat al debaralei, după care strigătele ei dezlânate străpunseră noaptea. Gabriel rămase nemișcat câteva clipe încercând să găsească o soluție pentru a liniști pacienta. Din spatele lui apăru brusc, agitându-şi bastonul, tanti Crina.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Se apropie de Iulia și o cuprinse în brațe. O duse spre pat. Gabriel mai reuși să observe tremuratul puternic al fetei înainte de a se retrage în curte spre nu a înrăutăți lucrurile.

Focul arunca umbre schimbătoare pe pereții camerei. Lumânările pâlpâiau născând dâre de fum care luau și ele calea spre deschizătura aflată deasupra căminului. Cele două femei stăteau pe canapeaua veche privind spre flăcările jucăușe. Două ființe stăpâne peste misterul acestui loc se retrăgeau deseori aici pentru a-și alina suferințele.

— Nu-ți fie teamă. Nimeni nu te va mai răni.

— Bărbații sunt copii răi. Ei nu știu să se joace cu păpușile. Nu văd că suntem păpuși vii?

— Sunt și bărbați care ar vrea să te iubească.

— Crezi? Dar ei ne rănesc când ne iubesc.

— Uită bărbații aceia. Nu toți sunt la fel.

— Mi-au ars brațul, dar mai tare m-a durut iubirea lor.

— Gabriel este altfel. O să vezi. El poate iubi cu sufletul.

— Crezi că poate iubi o femeie ca mine?

— Închipuie-ţi că tu ești eu și eu sunt tu.

 Cele două femei schimbară locurile pentru a da mai multă credibilitate acestei substituiri de persoane. Dialogul continua, două voci aproape identice schimbau cuvintele cu nonșalanța pe care ți-o poate oferi doar un suflet deschis, sincer. Substituirea fizică și de spirit odată înfăptuită, vorbele curgeau în același ton liniștitor.

— Ai făcut dragoste cu Gabriel?

— Da!

— Și nu te-a lovit? Nu i-a chemat și pe ceilalți?

— Nu. A fost chiar plăcut. M-am simțit ca o păpușă vie în mâinile lui.

— Crezi că ar putea să mă iubească și pe mine?

— Știu că te iubește. Primește-l în brațele tale și te vei convinge singură. După ce am făcut dragoste am fost în camera lui. Nu s-a atins de mine. M-a lăsat să-l iubesc în somn așa cum mi-a plăcut mie.

— Poate așa aș putea iubi și eu pe cineva. În somn. Mai povestește-mi. Spune­mi despre Iulia și despre baron. Ei s-au iubit oare aici, pe această canapea?

— Am caietul la mine.

— Atunci citește. Așa-i că avea și ea o cruce pe braț?

Una dintre femei se ridică și se îndreptă spre jilțul de lângă foc ținând un caiet în mână, iar cealaltă, înfășurată în haina de blană, se așeză chiar la picioarele ei cuibărindu-și spatele în poala primitoare. Două personaje ale aceleiași ființe pictate pe aceeași pânză își căutau chipurile în lumina vie a focului. Ochii, de un albastru clar, primeau săgețile de scânteieri născute din furia lemnelor lovite de flăcări. Un zâmbet de fericire se instală pe chipul celei ce aștepta ca întreaga-i ființă să se contopească cu Iulia din povestea baronului. Un foșnet de pagini, întoarse una câte una, îi provocară fiori de căldură pe întreg spatele, corpul întreg primind ca pe un preludiu căutarea poveștii ce îi va mistui întreaga energie dornică de a se revărsa în iubire. Vorbele umplură camera acompaniate de muzica focului.

Tovarășii mei de arme, amețiți de băutură, aprinseră torțe și începuseră să mă caute. Se împiedicau de leșurile ce încă sângerau pe zăpada murdară și înjurau cu năduf făcându-i pe toți turcii păgâni. În acel moment, cuvântul „păgân” mă făcu pentru prima dată să mă rușinez. Am ascultat de atâtea ori predicile preoților noștri stigmatizând ființe lăsate de Dumnezeu, sau nu, nu de Dumnezeul meu, ci de Dumnezeul lor. Odată cu venirea dimineții păgânii întru Domnu’ vor fi aruncați în apele Oltului în vreme ce creștinii vor avea parte de îmbrățișarea primitoare a pământului stropit cu rugăciunile preotului. Dar acum cuvântul „păgân” nu mai avea pentru mine nicio semnificație religioasă. Simțeam moartea din jurul meu ca pe propria-mi moarte și știam că în moarte nu există credincioși sau necredincioși. Există doar tăcere. O tăcere infinită ce aparține obiectelor așa cum arătau sutele de cadavre presărate peste tot. Obiecte nefolositoare care nu ar mai fi trebuit să trezească în mintea omului decât compasiune și dorința de iertare. În ochii văduviți de privire al fiecărui trup, sigur se strecurase o ultimă imagine de trăire înfrumusețată de un chip drag. Dacă aș putea citi acea ultimă sclipire a ochilor înainte ca întunericul să absoarbă scânteierea gândului, mintea mea ar fi putut călători în spațiu și în timp explorând lumi necunoscute. Torțele se apropiau amenințător de locul în care mă găseam împreună cu cei doi săteni. Simțeam că venirea soldaților putea fi un pericol pentru cei doi și nu înțelegeam calmul cu care continuau să privească spre torțele de lumină ce înaintau haotic spre noi. Bărbatul continua să-mi adreseze îndemnuri prin care să mă facă să-i părăsesc, dar eu continuam să mângâi fața tinerei femei cu frica de a nu lăsa grimasa de nebunie să-i alunge frumusețea chipului. Într-un târziu bărbatul îndepărtă câteva crengi ale unui stufăriș și o gaură neagră se căscă în fața noastră. Mă traseră înăuntru. Fata mă ținea strâns de mână conducându-mă. Vocile soldaților se pierdură acoperite de vuietul apei ce părea că se zbate undeva deasupra noastră. Eram într-un tunel și după un drum nu prea lung aerul împrospătat de umezeala râului îmi umplu plăcut plămânii. O scânteie și, una câte una, lumânările din candelabru se aprinseră alungând întunericul. Apoi un izvor de flăcări se ivi într-un cămin săpat parcă într-o stâncă ce închidea camera pe o parte. Eram din nou în locul în care fusesem adus când căzusem rănit. Acum înțelegeam de ce fata plecase cu mine în prag de seară. Știa că nu se va întoarce la casa de la marginea pădurii, că va înnopta din nou în această peșteră. Eram convins că este o peșteră ascunsă pe malul Oltului. Ceea ce sigur nu știa femeia era că bărbatul acesta străin pe care se pregătise să-l înapoieze tovarășilor lui, își va goli sufletul de trecut și de un posibil viitor pentru a se hrăni cu zâmbetul ei fermecător chiar dacă va fi doar pentru o noapte. Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.

— Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Lumânările își risipiră puterile, ceara curgând abundent pe pardoseala din piatră, iar întunericul începu să cucerească întregul spațiu. Când bărbatul ne-a trezit, eram îmbrățișați. Nu știu dacă ne-am iubit în acea noapte, dar știu că femeia avea în ochi strălucirea fericirii. Am ieșit pe furiș din ascunzătoare. În fața noastră, un spectacol oribil ar fi îngrozit pe oricine, dar se pare că sentimentele dispar cu desăvârșire la oamenii cuprinși de frenezia propriilor furii. Cadavrele erau golite de sânge în găleți care erau apoi revărsate peste zidul turnului care începu să întoarcă roșiatic razele prietenoase ale soarelui de dimineață.

Femeia se opri din citit. Locul vorbelor fu repede înlocuit de respirația regulată a tinerei ce-și rezemase capul în poalele sale. O cuprinse ușor și o așeză din nou pe divan, învelind-o cu haina de blană. Luă caietul și dispăru în întunericul tunelului.

        -Nici  mie nu-um place ce se întâmplă azi în cluburi. Am apucat și eu perioada când se

mergea în discoteci , la  baluri ,unde tineretul se distra , de obicei sâmbăta seara .Astea a ră-

mas doar amintiri.Tehnologia a făcut salturi uriașe , parcă iadul și-a deschis porțile și toate re-

lele  au zburat în lume.Poate că pământul nu era pregătit să suporte atâta  omenire ?...

        Se fac războaie ,se pierd vieți,se moare de foame pe glob,dar numărul locuitorilor explo-

dează .Poate de aceia mai apare câte un COVIT -19.Oare cum va arăta lumea peste o  100 de

ani ?...Dar peste o 1000?...

        -Eu sunt mulțumită cu epoca în care am trăit, spune mama.Evenimentele  importante  petre-

cute în lume nu mi-a afectat viața.Am prins o perioadă de liniște și pace, țara s-a dezvoltat,iar con-

dițile de viață s-au îmbnătățit mult pentru oamenii amărâți .Dezvoltarea indrustiei a făcut ca țăranul

să devină muncitor  la oraș.S-au ridicat cartiere de locuințe ca ciupercile,iar ,școlile cu internat  gra-

tuit au pregătit cadrele necesare  pentru indrustia ce înflorea.Salariații nu mai locuiau în case cu

chirii insalubre; aveau apartamente noi,cu bucătării,băi și apă caldă cum nu mai văzuse niciodată.

Găseai  înțelegere și rezolvarea tuturor  problemelor ce se iviau. Dreptatea era literă de lege.

        -Sună bine,dar nu era greu?...

        -A fost o perioadă grea de refacere a țării,care rămăsese cu răni adânci după război.Se muncea

cu entuziasm și dăruire ,mai ales tineretul pleca pe șantiere făcând muncă voluntară a fi muncitor aclo

era o mândrie .Muncind pe șantiere au învățat o meserie ,o calificare care  i-a folosit apoi în viață.

Se uitase de cuvinte ca:slugă, argat, sclav, rob, cerșetor,  excroc , hoț și altele.Cum atunci s a putut  și

acum ,românii noștri, mai ales tineretul ,sunt sclavi în țări străine.....Au rămas satele goale,copii au rămas

ai nimănui iar toate relele ,sunt luate de bune

        -Ce vrei să spui ,mama?

        -Sunt multe de spus,dar n-ai cui!...Tinerii de azi nu au nici un viitor.Le plâng de milă....se pierd mulți

pe drum...Sunt atâtea tentații nesănătoase,locuri de muncă prost plătite,condiții de muncă neadecvate

Pleacă și ei peste hotare,fac cele mai grele munci și capătă vicii noi,dintre care cea mai distrugătoare este

consumul de droguri ,pentru care nu este tratament.Fetele tinere  trăiesc cea mai întunecată perioadă din

viața lor: pornografia și prostituția aduc venituri  imense celor ce patronează astfel de afaceri.

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

PROLOG

Cartea care nu trebuia deschisă

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

Drumul era îngust și aproape uitat.

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

Cerul se întuneca.

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

Cristian mergea în frunte.

Nu vorbea.

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

Crucea era simplă, fără podoabe.

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

Darius venea după el.

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

În ea se afla un manuscris.

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

Ultimul era Luca.

El vorbea cel mai puțin.

Privea cerul.

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

Cristian continuă să meargă.

— Nu știu.

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

— Știu.

— Atunci unde mergem?

Cristian se opri.

Ceilalți trei se opriră și ei.

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

— Nu știu, repetă Cristian.

Darius îl privi nedumerit.

— Atunci de ce continuăm?

Cristian ridică ochii spre cer.

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

Andrei strânse crucea.

— Atunci cine l-a ales?

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

Luca zâmbi ușor.

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

Cei patru priviră într-acolo.

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

Nu știau cine o construise.

Nu știau de când exista.

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

Au urcat.

Ușa era întredeschisă.

Andrei împinse încet.

Un scârțâit lung răsună în interior.

În biserică era întuneric.

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

Flacăra ei tremura.

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

Darius se apropie.

Coperta era neagră.

Nu avea titlu.

Nu avea numele unui autor.

Nu avea nicio podoabă.

Doar o cruce.

Darius întinse mâna.

— Nu o deschide, spuse Luca.

Darius se opri.

— De ce?

Luca privea icoana.

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

Darius zâmbi.

— Este doar o carte.

Cristian se apropie.

Privi coperta.

Apoi privi crucea.

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

Andrei îl opri.

— Cristian...

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

Ridică încet coperta.

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

Flacăra se înălță.

Pereții bisericii tremurară.

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

Și, într-o clipă, totul dispăru.

Biserica.

Masa.

Icoanele.

Pereții.

Pământul.

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

Iar cartea rămase deschisă.

---

I

Povestea magului călător în stele

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

Dar nu era cerul pe care îl știau.

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

Aerul era rece.

Pământul strălucea sub lumina lunii.

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

În mâna dreaptă ținea un toiag.

Când ajunse lângă ei, se opri.

— Cine sunteți?

Cristian răspunse:

— Călători.

Bătrânul îi privi cu atenție.

— Toți oamenii sunt călători.

— Și dumneata?

— Eu sunt un om care a căutat.

— Ce ai căutat?

Bătrânul ridică privirea către stele.

— Răspunsul.

— Și l-ai găsit?

Bătrânul zâmbi.

— Am găsit multe răspunsuri.

— Atunci de ce pari trist?

Bătrânul se sprijini în toiag.

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

Cei patru tăcură.

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

— Și ai cunoscut-o?

— Nu.

— De ce?

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

Cristian se apropie.

— Care?

Bătrânul îl privi drept în ochi.

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

Stelele păreau că ard mai puternic.

Luca șopti:

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

Bătrânul îl privi cu blândețe.

— Ai înțeles.

Atunci cerul începu să se schimbe.

Stelele se îndepărtară.

Dealurile dispărură.

În fața lor se deschise un drum luminos.

— Mergeți, spuse bătrânul.

— Unde?

— Spre următoarea întrebare.

Și dispăru.

---

II

Gemenii

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

Un zid mare o despărțea în două lumi.

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

Aveau palate, armate și bogății.

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

În cetate trăiau doi frați gemeni.

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

Primul spunea:

— Omul trebuie să fie puternic.

Celălalt răspundea:

— Omul trebuie să fie drept.

Primul spunea:

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

Al doilea răspundea:

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

Cristian îi privi mult timp.

— Care dintre voi are dreptate?

Cei doi se uitară unul la altul.

În cele din urmă, al doilea spuse:

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

Andrei făcu semnul crucii.

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

O lumină trecu peste el.

Oamenii puterii se opriră.

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

Este făcută din mândrie.

---

III

Decebal

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

Erau munți înalți și întunecați.

Piatra era rece.

Vântul cobora din creste.

În depărtare se vedea o cetate.

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

Deasupra cetății se afla un rege.

Decebal.

Privea în depărtare.

Nu părea speriat.

Dar nici triumfător.

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

Cristian se apropie.

— Ce cauți aici?

Decebal îl privi.

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

— Și ce va rămâne?

Regele se uită către munți.

— Nu zidurile.

— Atunci ce?

— Memoria.

Darius întrebă:

— Și dacă memoria se pierde?

Decebal tăcu.

Vântul trecu peste cetate.

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

Este și despre cei care vin.

---

IV

Mureșanu

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

Unii voiau libertate pentru putere.

Alții pentru avere.

Unii voiau libertatea de a face orice.

Un poet stătea singur și scria.

Cristian se apropie.

— Ce cauți în cuvinte?

Poetul ridică privirea.

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

— Și l-ai găsit?

— Încă nu.

— Atunci de ce continui?

Poetul zâmbi.

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

— Poate că adevărul nu este o idee.

Poetul îl privi.

— Atunci ce este?

Luca răspunse:

— O Persoană.

Poetul tăcu.

Clopotul bisericii începu să bată.

Iar ecoul lui coborî peste vale.

---

V

Memento mori

Noaptea veni brusc.

În fața lor apăru o cetate uriașă.

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

Oamenii alergau după bogăție.

Alții după faimă.

Alții după putere.

Un împărat își ridica un palat.

Un copil se juca pe stradă.

Un bătrân își făcea rugăciunea.

Apoi timpul trecu.

Palatul se prăbuși.

Statuile se sfărâmară.

Piața se umplu de iarbă.

Numele împăratului se uitară.

Generațiile trecură.

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

Micuță.

Săracă.

Cu o cruce simplă.

Andrei o privi.

— De ce ea a rămas?

Cristian răspunse:

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

Darius șopti:

— Memento mori.

Luca adăugă:

— Amintește-ți că ești muritor.

Cristian privi crucea.

— Dar creștinul își amintește și altceva.

— Ce?

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

---

VI

Cei trei viteji

Într-o vale întâlniră trei războinici.

Primul era puternic.

Al doilea era inteligent.

Al treilea era curajos.

Toți trei voiau să fie conducători.

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

Călugărul îi privi.

— Cel care știe să slujească.

Cei trei râseră.

— Noi suntem viteji!

— Atunci dovediți-o.

Călugărul le întinse o găleată.

— Duceți apă unui bătrân.

Cei trei se priviră.

Niciunul nu voia.

Atunci călugărul zâmbi.

— Iată cât valorează vitejia voastră.

Cristian înțelese.

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

Uneori se vede în smerenie.

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

---

VII

Țiganiada

După munți veni o lume cu totul diferită.

Era zgomotoasă.

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

Darius începu să râdă.

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

Andrei îl privi.

— De ce?

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

Cristian zâmbi.

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

Un al treilea voia să conducă lumea.

Luca îi privi și spuse:

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

---

VIII

Horiade

Călătoria deveni grea.

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

Acolo nu mai era loc pentru glume.

Era nedreptate.

Era sărăcie.

Era revoltă.

Cristian văzu chipurile oamenilor.

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

Andrei îl aprobă.

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

Un bătrân se apropie.

— Dar ce poate face un singur om?

Cristian răspunse:

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

— Și dacă nu este suficient?

— Atunci mai facem un pas.

— Și dacă nici acela nu este suficient?

— Mai facem unul.

— Până când?

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

---

IX

Mitologice

În acea noapte, Cristian visă.

Văzu zeități, eroi și împărați.

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

Unii prin putere.

Alții prin frumusețe.

Alții prin glorie.

Cristian întrebă:

— De ce vă temeți?

Nimeni nu răspunse.

Apoi toate chipurile dispărură.

Rămase un singur bătrân.

— Tu cine ești?

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

— Atunci cum?

Bătrânul arătă spre o lumină.

Cristian o privi.

Era lumina unei candele.

— Prin Dumnezeu.

Cristian se trezi.

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

Andrei dormea.

Darius dormea.

Luca privea focul.

— Ai visat? întrebă Luca.

Cristian încuviință.

— Da.

— Ce ai văzut?

Cristian privi flacăra.

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

Luca nu răspunse.

Doar făcu semnul crucii.

---

X

Întâlnirea

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

Fiecare purta ceva.

Cristian avea manuscrisul.

Andrei avea crucea.

Darius avea cartea.

Luca avea lumânarea.

— Ce am învățat? întrebă Darius.

Cristian răspunse:

— Că trecutul este mare.

Andrei adăugă:

— Că omul este slab.

Luca continuă:

— Că timpul trece.

Darius întrebă:

— Și atunci ce rămâne?

Cristian ridică încet crucea.

— Dumnezeu.

Vântul trecu peste vale.

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

---

XI

Călătoria spre Bizanț

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

Cupolele străluceau.

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

Icoanele păreau că privesc lumea.

Clopotele răsunau peste cetate.

Era o lume bizantină.

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

Cei patru intrară.

Deasupra lor se înălțau cupolele.

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

Hristos Pantocrator privea către ei.

Nu era o privire de condamnare.

Era o privire care vedea tot.

Binele.

Răul.

Frica.

Mândria.

Speranța.

Căderea.

Ridicarea.

Cristian îngenunche.

Ceilalți trei făcură la fel.

Și atunci înțeleseră.

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

Nu fusese despre războaie.

Nu fusese despre împărați.

Nu fusese despre glorie.

Fusese despre suflet.

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

---

XII

Cartea

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

Darius îl deschise.

Acum paginile nu mai erau goale.

Erau pline.

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

Cu povestea lor.

Cristian citi:

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

Andrei continuă:

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

Darius:

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

Luca:

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

Cartea se închise singură.

În aceeași clipă, candela se aprinse.

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

---

EPILOG

Calea

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

Cerul era limpede.

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

Luca aprinse lumânarea.

Andrei ridică crucea.

Darius luă manuscrisul.

Cristian privi înainte.

— Și acum?

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

— Unde?

— În lumea noastră.

Cristian zâmbi.

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

Darius întrebă:

— De ce?

Cristian privi spre răsărit.

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

Porniră.

În urma lor rămase biserica.

Înaintea lor se întindea lumea.

O lume care încă avea războaie.

O lume care încă avea mândrie.

O lume care încă avea nedreptate.

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

Un om putea ierta.

Un om putea ajuta.

Un om putea ridica pe cel căzut.

Un om putea spune:

„Doamne, luminează-mi calea.”

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

Nu povestea împăraților.

Nu povestea cuceritorilor.

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

Cristian se opri o clipă.

Privi spre biserica îndepărtată.

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

Apoi făcu semnul crucii.

— Să mergem.

Cei patru continuară drumul.

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

Nu știau ce oameni vor întâlni.

Nu știau câte încercări îi așteptau.

Dar știau un lucru.

Nu mai mergeau singuri.

Deasupra lor, soarele răsărea.

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

Drumul Crucii prin veacuri.

Sfârșit.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.