Zor

    Într-un calm desăvârşit,
    Fără nici un fel de zgomot,
    Prima piesă a căzut...
    Şi-n căderea sa,
    Universuri s-au mişcat,
    Colorând ecouri…
    
    Undele-au clipit sub stele, 
    Stelele-au murit şi ele, 
    Univers nemăsurat,
    A rămas întunecat,
    Fără sori, fără comete, 
    Fără lumi, fără planete...

    N-a fost drept, şi nici cinstit, 
    când schimb de inimi am făcut, 
    şi-acum în pieptul meu s-aude sist străin, 
    dezacordat şi cabalin...
    
    Dar ţie ce-ţi mai pasă-acum

    tu eşti cu altul: 
    iubind, te-ai înnoit cu trupul meu, 
    cu ochii mei, cu buzele mele,

    cu visele mele, cu gândurile mele...

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Mă risipesc încet, încet, din viața ta,
În umbre înșelate de lumină pe perete,
Căci nu mai sunt de mult în calea ta,
Un prag de ocolit sub falsele regrete...

Mă șterg acum din gânduri și din fapte,
Lăsând în urmă-mi praful zilelor de ieri,
C-așa sunt unele iubiri târzii, necoapte:
Se frâng în ramuri, de netăcutele tăceri...

Iar la plecare voi lua cu mine-ntreaga lume,
Pe care-am construit-o cu atâta trudă,
Pășind atent cu fiecare pas să nu las urme,
Pe marea sufletului tău ce mi-a fost crudă...

Și oglindit în roua răsăritului de soare,
Am să mă-ntreb ferit de orice vină,
Îți voi lipsi vreo clipă, vei suferi tu oare,
Sau din tristețea mea tu ai cernut lumină?

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Yeni dairede sürprizler

Yeni daireye taşındıktan, daha doğrusu tüm eşyalarını yanına aldıktan sonra Cecilia, giderek daha fazla doğal olmayan şeyler keşfetmeye başladı. Örneğin mobilya parçalarını hareket ettiriyordu ve bir noktada duvarda bir gıcırtı duydu. Meraklanan Cecilia tırnağıyla duvara hafifçe vurdu, bir anda sıva döküldü ve duvarda güzel bir delik ortaya çıktı. Bu nedenle çalışkan ve kendini adamış inşaatçılarımız delikleri şeffaf bantla kaplıyor ve üzerine badana uyguluyorlar. En hafif tabirle garip olur, bunun sadece dünyanın gözüyle yapılan bir iş olduğunu da söylemeliyiz. Deprem falan olursa bu duvarları ne yapacağız? Apartmandan kaçamadan kiracıların üzerine düşüyorlar.

Sonra kıyafetleri banyoya götürmek istedi, banyoda başka ne bulabilirdi: duble çizburgerli sandviç, bir aydır orada unutulmuştu ama neredeyse mükemmel durumdaydı. Artık yenilebilir olmasının imkanı yok ama inanılmaz derecede güzel görünüyor. Cordon bleu'dan ambalajlar, Hornbach'tan elmalı turta, Avusturya jambonu (inşaatçılar için en lezzetli jambon), Martinel sosisleri de var, görünüşe göre insanlar yedikleri yemekte Alman kalitesini tercih ediyorlar, bu sadece bir gözlem.

Ama bu şantiye mühendisleri biraz uykusuz çünkü mekanik kalemlerini, defterlerini unutmuşlar, evde kaç tane kalem var bilmiyorum. Cecilia'ya yakışıyor, notlarını dört ve iki olarak vermek ona çok iyi gelecek, çünkü kalbinin izin verdiği tek şey bu. Sınavlarından yedi almayı başaran kişi gerçekten biraz İngilizce biliyor. Ancak bunun zor olacağını düşünmüyor; çabanın her iki yönden de gelmesi gerektiğine inanıyor; sadece biri vermekten, diğeri almaktan değil. Ayrıca öğrenmeyi çok iyi kolaylaştırdığına inanıyor ancak bu yeteneğinden biraz emin değil, çocukların testlerini okuyarak kendini ikna etmek istiyor. Soğuk görünüyor ama içinde sıcak, hassas, hatta çocuksu bir kalp gizli. Çocuk olmayı çok arzuladığı için üzülmüyor, hatta oturma odasındaki masayı, dedesinin evindeki eski masayı görünce gülüyor. Oğlunun 2-3 yaşlarında olduğu zamandan beri ne kadar karalanmış, boya kalemleriyle, renkli kalemlerle, sulu boyalarla çizilmiş. Paketini açtığında geçmiş yıllara ait boyama kitaplarını görüyor; resimlerdeki her karakteri, her evi, her detayı ne kadar beceriksiz ama bir o kadar da sevimli bir şekilde renklendirdiğini, bu süreçte ne kadar iyi renklendirdiğini görüyor. Yaklaşık 5 yıl önce büyüdüğünde aldığı mesajların yer aldığı kartları da atmıyor. Tamamlaması gereken cümleler vardı: "Bir çiçeğim olsa ona verirdim...", Anneme teşekkür edecek olsam bunu yapardım çünkü.." gibi kısa metinler vardı. şükran, teyzemden gelen bir Noel hediyesi.

Güzel anılar ama apartmandaki sürprizler bitmiyor, devam ediyor. Cecilia üzerine her bastığında parke zemin gıcırdıyor. Benzer müzik notalarında kapılar da açıldığında gıcırdıyor. Çekmeceler, yatak odalarındaki tek komodin olan komodinden düşüyor. Çocuk odası hakkında ne söyleyebiliriz? Oyuncaklarını sakladıkları tüm kutular üst üste çarpmış durumda ve hava da tarif edilemeyecek kadar soğuk. Tüm odalarda sıcaklık ortalamadır, sadece oğlunun odasında dayanılmaz derecede soğuktur. Pencere çift camlıydı, ancak iyi sabitlenmemişti, ayrıca bir ısı yalıtım katmanı da eksikti.

Cecilia uyardı, sürekli sinüs enfeksiyonlarına yakalanan ve kendisine benzediği için sık sık burnuyla uğraşmak zorunda kalan oğluyla ne yapacak? Uyumak da dahil olmak üzere her zaman giymesi için kapüşonlu bir bornoz sipariş etti.

Tavan lambası aynı zamanda disko ışığı da veriyor, çünkü her zaman yanıp sönüyor, yazı yazarken, okurken veya ayak tırnaklarını keserken biraz can sıkıcı oluyor ama bir oda lambası olarak şimdilik bu kadar iyi. Gelecekte daha soğuk ışıklı bir avize satın alacak çünkü kiraz rengi bir üniforması var ve kirazın sarı ışıkta görünüşünden hoşlanmıyor. Öte yandan moru seviyor ve eğer ışık maviyse üniforma mor görünecek, ki bunu büyüleyici buluyordu, alıştığı üniformadan çok daha ilginç, görsel olarak hoş bir üniforma olurdu. uzun yıllar.

Cecilia'yı daireye taşıyana kadar daraltıcıların yapmayı başardıkları her şeyi özetlersek, pek çok sürpriz vardı; her odanın zemininde çamur, yemek artıkları, unutulmuş eşyalar vardı ama burası yaşanabilir bir daire, yeterince sıcak, bazı odalarda televizyon, buzdolabı, internet çalışıyor ve çalışmaya devam edeceklerini umuyoruz, bitmedi, kasım ayında rüzgar estiği için her şey bozuluyor ve bunu bozduran kiracılar suçlu çünkü kablolar eskidir, ısıya duyarlıdır, bizi utandıran, anlamsız, hayatımızı zorlaştıran bir sürü teknik detaydır ve paranın tamamını ödedikleri sürece her şeye erişebilmek önemli olacaktır. fiyat yarım ya da çeyrek değil. Çocuk neden lisans ödevini sabah ikiye kadar bitirmedi diye kötü notlar alsın, neden buzdolabındaki yiyecekleri bozsun ki, elektrik sabit olmadığı için, buzdolabındaki yiyecekler alınıyor ve kokuyor, buzdolabı neden bozuluyor? Çocuk onu yiyor ve sonra okuldan ya da içinde bulunduğu durumda kendini gösteremeyeceği meditasyonlardan muafiyete mi ihtiyaç duyuyor? Neden bu saatleri telafi etmek zorunda olsun ki? Bunu bilerek mi kaçırdılar? Başkalarının ondan yapmasını beklediği şeyi kasıtlı olarak mı yapmadı, yoksa hiçbir yolu yok muydu? Evet, kimin diğerlerini yargılamaya çalıştığını bize söyleseniz iyi olur. Günümüzde sahip olmamak, başaramamakla eşdeğerdir.

Durumları gerçekten anlayabilen, oturup analiz edebilen çok az kişi var. Yoksullar, her şeyde, sahip olanlarla aynı şansa sahip olmalıdır. Bu bir engel haline gelmemelidir. Biyolojiye kabul vermek istiyorsa ve interneti başarısız olursa, özel bilimsel çalışmalara nasıl başvurabilir? Ebeveynler çocuğun bilgi ve tatmin ihtiyacını karşılamalıdır. Ebeveynler dikkat etsin, sorun bu değil. Sorun, her şeyin nasıl kurulacağını kimin bu kadar iyi bildiğiyle başlıyor. Cecilia, eğer çocuğunun geleceğini önemsiyorsan, onu (özür dileyen, kendini suçlayan) bazı mazeretlerden, kimsenin sindiremeyeceği "çok basit" açıklamalardan ve yıllar sonra bunu yapmak zorunda kalacağı açıklamalardan mahrum bırak. Ona bir iyilik yapın ve onu daha fazla olanaklara sahip bir şehre taşıyın, bir noktada pişman olacağı durumlara takılıp kalmasına izin vermeyin.

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

   Si-n mintea ei e un trafic cumplit de amintiri far' de regrete, acompaniate de melodiile Indie-rock difuzate de castile alea mici. E o tanara frumoasa, de 21 ani- fara 5 luni.

     La mijlocul albumului, gasi o scrisoare. Era scrisoarea lui, scrisa pe foi galbene, cu patratele. Ea tinea in mana aceasta hartie, tremura si o acoperi cu scumpele ei lacrimi.

    El, un tip indragostit nebuneste de ochii ei caprui-verzui, a carui melodie preferata sunt bataile inimii ei, izolat intr-o cameruta a unui bloc situat la periferia orasului, reciteste fiecare pereche de cuvinte din scrisorile ei in care-si marturisea cu sinceritate dragostea fata de el: venin dulce in sange. Sub piesa lor preferata, in mitea lui se derulau toate evenimentele multicolore, iar in timpanele lui rasuna iarasi, ecoul glasului ei dulce ce ii soptea necontenit "Ti amo, mio tesoro" . Adora privirea ei dulce, scurta, atat cat sa reuseasca sa inteleaga cat de mult el inseamna pentru ea. Adora momentele cand ea  alerga pe lungile poteci, abia atingand baltoacele abia inghetate, iar el o ajungea din urma, ii prinse mana, si o stranse stransss... stransss la pieptul lui, si-i acoperi cu sarutari fierbinti buzele roz- palid, cand ca 2 copilasi mici numarau perechile de fulgi ce cadeau peste ei, ea ii asculta ingandurata respiratia.

Au trait o poveste de dragoste nemaipomenita in care el si ea iubeau orbeste... o poveste ce s-a intiparit in mintea amandurora si credeau in dragostea adevarata involuntar.

    Astazi, ii despart mii de kilometri, insa ii mai uneste acea dragoste care le-au schimbat totalmente viata. Fiecare isi va vedea de drumul sau si nu se vor mai indragosti niciodata. Traiau o minunata poveste de dragoste incat nimeni nu a crezut ca o astfel de iubire poate avea si un sfarsit.

Articolul 601 — Dreptul la viață

(1) Viața omului are o valoare fundamentală.

(2) Fiecare persoană trebuie tratată cu demnitate și respect.

(3) Nimeni nu trebuie să fie ucis în mod ilegal.

Articolul 602 — Respectarea demnității umane

(1) Fiecare om are demnitate indiferent de credință, origine, avere, statut sau opinii.

(2) Demnitatea persoanei trebuie respectată în familie, Biserică, școală, muncă și societate.

(3) Umilirea și degradarea intenționată a unei persoane sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

Articolul 603 — Interzicerea omorului

(1) Porunca „Să nu ucizi” constituie un principiu moral fundamental al acestei Constituții.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane prin răzbunare, ură sau interes personal.

(3) Viața trebuie protejată prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 604 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul nu trebuie să își rezolve conflictele prin lovire, agresare sau răzbunare.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 605 — Violența domestică

(1) Bătaia, amenințarea, intimidarea și abuzul în familie sunt condamnate.

(2) Soțul nu are dreptul să își lovească soția, iar soția nu are dreptul să își lovească soțul.

(3) Copiii, părinții și celelalte persoane din familie trebuie protejate împotriva abuzului.

Articolul 606 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie supusă torturii sau tratamentelor degradante.

(3) Credința religioasă nu poate fi invocată pentru justificarea torturii.

Articolul 607 — Interzicerea cruzimii

(1) Cruzimea intenționată față de oameni este condamnată.

(2) Creștinul este chemat să manifeste milă și compasiune.

(3) Suferința unei persoane nu trebuie folosită ca spectacol sau instrument de răzbunare.

Articolul 608 — Interzicerea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Nedreptatea trebuie sesizată autorităților competente.

(3) Răzbunarea nu reprezintă dreptate.

Articolul 609 — Ura

(1) Ura față de o persoană nu trebuie transformată în violență.

(2) Creștinul este chemat să combată ura prin adevăr, rugăciune, răbdare și responsabilitate.

(3) Iertarea este încurajată, fără a elimina dreptul victimei la protecție și dreptate.

Articolul 610 — Mânia

(1) Mânia trebuie controlată.

(2) Furia nu justifică lovirea, amenințarea sau uciderea unei persoane.

(3) În timpul unui conflict, retragerea și calmarea situației sunt preferabile violenței.

Articolul 611 — Amenințările

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea, bătaia sau distrugerea bunurilor.

(2) Amenințările grave trebuie tratate cu seriozitate.

(3) Persoana amenințată are dreptul să solicite protecție.

Articolul 612 — Protecția persoanei vulnerabile

(1) Copiii, vârstnicii și persoanele aflate în situații de vulnerabilitate trebuie protejate.

(2) Vulnerabilitatea nu poate fi exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor aflați în nevoie.

Articolul 613 — Interzicerea sclaviei

(1) Nicio persoană nu trebuie tratată ca proprietatea altei persoane.

(2) Libertatea și demnitatea umană trebuie respectate.

(3) Exploatarea unei persoane prin constrângere este condamnată.

Articolul 614 — Interzicerea traficului de persoane

(1) Traficul de persoane este incompatibil cu demnitatea umană.

(2) Exploatarea persoanelor vulnerabile trebuie combătută.

(3) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine victimele.

Articolul 615 — Exploatarea sexuală

(1) Exploatarea sexuală a unei persoane este condamnată.

(2) Nicio persoană nu trebuie constrânsă să participe la acte sexuale împotriva voinței sale.

(3) Minorii trebuie protejați în mod special împotriva exploatării sexuale.

Articolul 616 — Prostituția și exploatarea

(1) Prezenta Constituție condamnă exploatarea, constrângerea și traficul sexual.

(2) Persoana vulnerabilă nu trebuie tratată cu ură sau dispreț.

(3) Comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin persoanelor care doresc să iasă din situații de exploatare.

Articolul 617 — Respectarea persoanei

(1) Fiecare om trebuie tratat ca persoană, nu ca obiect.

(2) Nicio persoană nu poate fi redusă la statutul său social, economic sau religios.

(3) Respectul aproapelui reprezintă o obligație morală fundamentală.

Articolul 618 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Comunitatea trebuie să evite învinovățirea victimei.

(3) Victima trebuie încurajată să solicite ajutorul corespunzător.

Articolul 619 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care semnalează abuzuri trebuie tratate cu responsabilitate.

(2) Intimidarea martorilor este incompatibilă cu principiile dreptății.

(3) Problemele juridice privind protecția martorilor se soluționează potrivit legii.

Articolul 620 — Dreptatea

(1) Creștinul este chemat să urmărească dreptatea.

(2) Dreptatea nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(3) Nimeni nu trebuie condamnat pe baza unor acuzații neverificate.

Articolul 621 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană acuzată de o faptă nu trebuie considerată vinovată înainte de stabilirea vinovăției potrivit legii.

(2) Comunitățile religioase trebuie să evite condamnările bazate doar pe zvonuri.

(3) Adevărul trebuie căutat cu responsabilitate.

Articolul 622 — Mărturisirea și responsabilitatea

(1) Creștinul este încurajat să își recunoască greșelile.

(2) Pocăința presupune asumarea responsabilității și dorința de îndreptare.

(3) Pocăința nu trebuie folosită pentru a ascunde sau continua abuzul.

Articolul 623 — Îndreptarea

(1) Persoana care a greșit este chemată să se îndrepte.

(2) Îndreptarea presupune schimbarea comportamentului.

(3) Atunci când există victime, repararea răului trebuie urmărită în limitele legii și posibilităților.

Articolul 624 — Iubirea și dreptatea

(1) Iubirea creștină trebuie să fie unită cu dreptatea.

(2) A iubi o persoană nu înseamnă a ascunde răul pe care îl face.

(3) Protejarea celui vulnerabil este o formă de responsabilitate față de aproapele.

Articolul 625 — Principiul sacru al vieții și demnității

(1) Viața și demnitatea fiecărei persoane trebuie respectate.

(2) Omorul, tortura, violența, răzbunarea, sclavia, exploatarea și abuzul sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

(3) Creștinul este chemat să fie făcător de pace, apărător al celui vulnerabil și slujitor al aproapelui.