Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...


Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!


Category: Prose

All author's poems: Adrian poezii.online Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...

Date of posting: 17 November 2019

Timp de citire: ~5 min.

Views: 2830

Log in and comment!

Other poems by the author

un noiembrie

amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine

More ...

Poems in the same category

Liniște

Pătrund cu oarecare teamă și emoție în suflet, în semi-întunericul răcoros al bisericii. Ecoul pașilor mei mă însoțește pelerin, iar lumina difuză îmi este umbră — prelungire a propriei mele ființe... Tac. Pentru că, dacă aș rosti chiar și cea mai mică șoaptă, mi s-ar părea o impietate, un păcat — ar fi ca și cum aș deranja cumva tăcerea așternută de secole. Nu se aude nici măcar vreo adiere de cânt religios.

Și undeva, înlăuntrul meu, simt cum înmugurește un sentiment de liniște și pace. Atmosfera nu este una apăsătoare, dimpotrivă. Simt pace, iar sufletul îmi este ușor ca un zmeu de hârtie, gata-gata să se ridice și mai mult în văzduh, scăpat de sfoara care-l ține...

Lumina capătă nuanțe stranii, lucirile marmurei parcă au prins viață, iar trupul imens al bisericii îmi seamănă acum cu trupul unei balene uriașe, care m-a înghițit cu totul... Chiar și sub această impresie copleșitoare nu simt teamă, ci mai degrabă siguranță… Și îmi stăpânesc cu greu imboldul de a atinge pereții reci — gestul orbului care își pipăie cu mâinile drumul, rămâne frânt în aer…

Pășesc mai departe, îmbătat de frumusețea locului. Cu-adevărat, ceva sublim se simte în atmosferă, cumva palpabil prin însăși bogăția ornamentelor, săpate în marmură, porfir și lapis-lazuli. Calc cu oarecare teamă pe mozaicul marmorat, ca și cum n-aș vrea să tulbur râurile încremenite de veacuri în piatră. Aproape că simt cum iedera mozaicului prinde viață și mi se înfășoară pe picioare, și am senzația că voi cădea secerat, incapabil să mai fac vreo mișcare...

Mă târăsc, literalmente, mânat de dorința ascunsă de a pătrunde cât mai adânc în inima bisericii și a-i descoperi secretele... Ceva din interiorul meu mă îndeamnă să pun iar un pas înaintea celuilalt și pășesc, mânat de o curiozitate nestăvilită... știind că truda de a „săpa” după secrete îmi va fi pe deplin răsplătită...

Deodată, lumina devine difuză și cenușie, dându-mi impresia că mă aflu pe un alt tărâm, îndepărtat de cotidian și de tumultul acestuia. Inima-mi pare să sară din închisoarea coastelor, tâmplele-mi zvâcnesc, iar fiecare fibră a corpului meu, trăiește anticiparea...

Răcoarea îmi străbate ființa ca un curent ce se propagă prin tot trupul și îmi dau seama că sunt aproape. Da. Am ajuns. Iată. În fața mea se desfășoară o scenă atemporală, care, prin sentimentul acut de tristețe transmis privitorului, relevă, de fapt, tragedia umană în toată plenitudinea ei.

Încerc un val de emoții pe care îmi este greu să-l descriu în cuvinte: tristețe, durere fără seamăn, prăbușire interioară, resemnare, calm, liniște, seninătate, divin... Este durerea încercată de o mamă care își strânge la piept trupul neînsuflețit al fiului său. O durere care nu poate fi descrisă în cuvinte... și nici măcar simțită cu adevărat...

Privirea golită de lacrimi a mamei ce cade peste trupul neînsuflețit trece dincolo de acesta, privind parcă spre un viitor incert, care nu mai există. Timpul s-a oprit în loc, iar secundele stau gata să dea năvală, stăvilite în privirea stinsă a mamei — incapabilă de a mai vărsa vreo lacrimă.

Nu sunt lacrimi. Sau, mai bine zis, nu mai sunt lacrimi, căci acestea s-au secat, prăbușindu-se odată cu sufletul frânt al mamei, de clipa supremă a trecerii către neant a fiului său. Și totuși, simt forța, promisiunea lăuntrică de a continua, puterea de a transcende momentul, garanția că secundele atemporale vor curge, cumva, din nou, în drumul lor către infinit.

Trupul inert, fără viață, are o lumină lăuntrică, ciudată, ca și cum n-ar sta prăbușit în brațele mamei, ca și cum ar levita, ca și cum ar mai sta o clipă, un moment, înainte de a-și găsi drumul către văzduh... Totuși, sentimentul conectării este unul puternic — încă se mai simte legătura dintre mamă și fiu, care n-a putut fi distrusă de momentul părăsirii trupului de către suflet... Este ca și cum cei doi comunică dincolo de moarte, ignorând moartea...

Fundalul ruginiu îmi sugerează o rană încă deschisă, o rană înecată în sânge, o rană în interiorul căreia se desfășoară în tăcere această scenă, o rană de lumină ce emite, cumva, optimism — garanția faptului ce trebuia oricum împlinit...

Există durere, dar o durere blândă, duioasă — o durere care nu mai are cum să degenereze în răzvrătire, în ură; o durere din care se naște iubirea... O durere care îți învăluie inima într-un sentiment de acceptare deplină, necondiționată...

Undeva, în spate, lucirile unei cruci din marmură luminează discret, ca și cum n-ar vrea să tulbure întreaga scenă. Întreg ansamblul sugerează și generează un sentiment de respect profund față de această durere — un sentiment de evlavie, de smerenie, de cucernicie, izvorând miraculos sub privirile mute de admirație ale privitorului.

N-ai cum să nu te-nchini. Pentru că, odată ce ai văzut această scenă, odată ce ți-ai simțit răsuflarea tăiată de această tăcere divină, simți cum genunchii ți se prăbușesc neputincioși, starea de umilință fiind una firească.

De oriunde ai privi, indiferent de unghiul ales, te frapează grandoarea scenei și parcă simți atingerea divină a aripilor de îngeri... Chiar dacă nu-i vezi, știi cumva că îngerii sunt acolo... supraveghind totul cu grație, discret...

La un moment dat, liniștea copleșește și simți nevoia de lumină brută, care să taie acest semi-întuneric devenit brusc atotcuprinzător. Pelerinul se poate retrage în liniște, la fel cum a venit, pios și cu sufletul mai înălțat de splendoarea ansamblului...

O ultimă privire va întipări pentru totdeauna, pe colțul ochiului meu, o frântură dintr-o durere devenită universală... Ajuns către lumină, îmi dau seama că timpul a trecut cu repeziciune și mă simt asaltat de un șuvoi năvalnic de întrebări lăuntrice: poate fi surprins divinul în marmura șlefuită? Cum se poate ca jocul dintre umbre și lumini să creeze o atmosferă sacră? Cum poate fi descrisă o asemenea durere în tăișurile blânde ale marmurei?

Mă întorc către ușa bisericii cu sufletul ușurat: cu-adevărat, această experiență epifanică îmi va marca pentru totdeauna sufletul. Și mai remarc cu uimire că artistul și-a atins, încă o dată, scopul cu mine: mă simt cumva și mai religios decât înainte de a intra în această biserică. Același sentiment a fost, probabil, încercat și de miile, poate sutele de mii de pelerini care s-au perindat prin această biserică de-a lungul veacurilor. Și ce mi se pare cel mai extraordinar este faptul că această „convertire” a sufletului către religios se face cu blândețe — acceptarea divinității fiind una totală, fără echivoc.

Pietà.

More ...

Hainele mele...

Mai știi sentimentul acela, încercat în copilărie sau adolescență, când iubești o haină, din care nu mai ieși, purtând-o tot timpul, dar care la un moment dat îți rămâne mică? 

Apoi, într-o zi, cu regret, o lepezi căutând una nouă, mai potrivită, și care să se ridice cât de cât la înălțimea celei pierdute? Iar când o găsești, căldura aceea care-ți înconjoară inima, acel unic sentiment că vei fi iarăși complet, că ai ajuns acasă, - fiind vremelnic plecat din tine - ca și cum spiritul tău și-a găsit din nou cochilia potrivită, fiindcă cea veche, obosită, decolorată și fisurată nu mai era de-ajuns, nu mai era încăpătoare... 

Ai crescut mare...

Am rezonat cu multe lucruri văzute în lungul vieții mele... De la tablouri celebre admirate în muzee răcoroase, statui pomenite în cataloage de specialitate ca fiind importante pentru omenire, biserici sau palate minunat făurite, până la lucruri mici, frugale, care îmi umplu viața de zi cu zi: un ceas, un zâmbet oferit pe furiș, un sărut, o șuviță de păr arămiu...

Acum deschid larg ușa dulapului meu ca să văd toate hainele mele din trecut, cele care mi-au rămas mici, fiindcă nu le-am aruncat, ci le-am păstrat cu grijă, să-mi amintesc din când în când cine-am fost, cum am fost... Hainele mele frumoase, luminoase, calde, confortabile...

Oglinda în care mă admir acum, poate că și-a mai pierdut din strălucire, parcă imaginea nu mai e așa de clară, sau poate că mi-a slăbit mie vederea... nu e clar, dar nici nu mai contează: unele haine ale mele din trecut încă îmi vin bine. Sunt tot eu, doar că puțin mai îngăduitor, ca haina asta de acum care îmi vine atât de bine...

- Bună seara... Vă mulțumesc că m-ați purtat până aici.

- Și noi îți mulțumim că ai avut grijă de noi. Ai crescut frumos...

More ...

Pește preistoric

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

More ...

Îngheață islandeză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

More ...

Ceas rezistent la apă în olandeză

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Waterbestendig horloge

 

Het is een mooie vroege ochtend in januari, we zijn op een van de meest prestigieuze technische hogescholen in de provincie Suceava, waar onze vooraanstaande lerares Engels, Cecilia (we kennen haar achternaam niet) in de badkamer is. Concreet in de lerarenbadkamer, in de vrouwenafdeling. Het is een moeilijke start van de dag nadat er vier tot vijf alarmen aan de telefoon zijn gezet, één om 12.30 uur, een andere om 2.40 uur, nog twee voor haar zoon en nog één om 4.50 uur in de ochtend. De eerste twee moesten antibiotica slikken, nadat hij een infectie had gehad met Staphylococcus aureus en ik weet niet hoeveel andere stammen van nosocomiale en gram-positieve bacteriën zijn zoon hem van de kleuterschool had meegebracht. station en neem de bus naar de middelbare school (voor degenen die het niet weten: Cecilia is een forens met 15 jaar ervaring in transport). Normaal gesproken had Cecilia verlof kunnen vragen totdat ze zich beter begon te voelen, te herstellen, energieker te worden, maar je kent haar, je weet hoe ze is. Ze wil alleen maar Olympiërs, ze wil dat alles wat ze doet zinvol is, ze houdt van het vak dat ze onderwijst en niet alleen dat, ze wil het onderwijs in dit vak hervormen, ze heeft zelfs de neiging om een revolutie teweeg te brengen en het lesgeven te verbeteren totdat... het tot het niveau van de kunst. Hij heeft ervoor gekozen om over te werken in de staat waarin hij zich bevindt, omdat hij weet dat de Olympiade dit jaar wordt gehouden op de middelbare school waar hij lesgeeft. Vanochtend had Cecilia echter niet echt tijd om voor zichzelf te zorgen en daarom moest ze voor de eerste keer naar het toilet. Door de condens is al haar mascara uitgesmeerd, gelukkig veegt ze het overtollige weg met een paar vochtige doekjes. Dan begint hij bij de droge zijn neus te snuiten, en het arme ding blaast, dat de leraren in de aangrenzende hutten ook plezier hebben. Het regent opmerkingen als: "Weet je Cecilia, ik heb een grasmaaier die ik gebruik om de jungle rond het huis te maaien en hij maakt precies dezelfde geluiden." Beste collega-leraren, toon empathie en stop met lachen om het probleem van Cecilia, dat het geen grap is met de microben die circuleren, waarin ze blijven verschijnen, als paddenstoelen na de regen. Ik heb de indruk dat het einde van de wereld eraan komt, maar dit is de realiteit, ik ben ecologische onevenwichtigheden, vervuiling en bacteriën verschenen. En de opwarming van de aarde helpt hen te gedijen... Hoe dan ook... Cecilia steekt net zoveel passie in het snuiten van haar neus als in al het andere, ze heeft me niet geholpen met een paar boeken die ik 10.000 jaar geleden nodig had? Natuurlijk wel, maar ik wil zeggen dat je bij haar thuis niet eens de kleur van de muren en het pleisterwerk kunt zien, of dat ze, als ze schilderijen heeft, boeken tot aan de kroonluchter heeft. En zo ziet bijna elke kamer in het appartement eruit. Ik begreep al snel dat ze gepassioneerd is over wat ze doet en dat het haar goed is gedaan. Het is moeilijk om ergens passie in te vinden, wat dan ook. Ik denk echt dat niets logisch is, of misschien moet ik blijven zoeken totdat ik het vind.

Terugkomend op ons verhaal snuit Cecilia haar neus, gooit het weefsel weg nadat het is gevuld met afscheidingen en bloedstolsels, zuigt water op. Helaas ging samen met het zakdoekje de afvoer in en dat strakke, moderne horloge dat ze in september van een vriendin voor haar verjaardag had gekregen. Die gleed van zijn pols af, omdat hij in zijn onnodige haast (hij was er toch als eerste) niet hard genoeg op het gripsysteem drukte. Om een beetje context te geven: het horloge heeft een hittebestendige armband, die met succes waterbestendig is. Op de doos stond in ieder geval "500 ATM waterbestendigheid". De Japanse fabrikanten logen niet over de kwaliteit van het product dat Cecilia droeg, een Casio G-Shock-horloge, iets te groot voor een vrouwenhand, zwarte, ronde wijzerplaat, die de uren aangeeft met blauwe Arabische cijfers. Het verzet zich, het is zelfs vandaag nog intact, alleen dat het, via de riolering, een andere route had en overstroomde in het Suceva-water, in plaats van het overal te vergezellen. Cecilia raakt in paniek, plaatst een advertentie in de krant, hangt overal in de stad posters op met foto's van het horloge en belooft een beloning voor het vinden ervan.

Een maand nadat de zoektocht is begonnen, krijgt ze te horen dat het is gevonden en dat ze het moet komen opeisen. Hij komt op dat kantoor aan, praat met de dame aan de balie die hem het horloge overhandigt. Cecilia weet niet zo goed hoe ze moet reageren, het is haar horloge en toch is het alsof hij weg is. Hoe lang heeft het in het water gelegen waar alles is gemorst, het heeft een militairgroene kleur gekregen, hij zal proberen het thuis te verwijderen, met een pincet, of met een nagelvijl, of met afwasmiddel, of met welk ander schoonmaakmiddel dan ook hij kan vinden. Serieus, het lijkt niet eens op het horloge dat hij in eerste instantie zo leuk vond...

More ...

ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV

Prolog — Clopotele din Tâmpa

 

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

 

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

 

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

 

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

 

Unii aduceau saci cu grâu.

 

Alții aduceau lemne.

 

Alții își aduceau familiile.

 

Și toți spuneau același lucru:

 

— Vin.

 

Nimeni nu mai întreba cine.

 

Se știa.

 

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

 

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

 

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

 

Avea peste șaptezeci de ani.

 

Părul îi era alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar ochii îi erau limpezi.

 

În fața lui se afla un tânăr.

 

Îl chema Andrei.

 

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

 

Nu era cavaler.

 

Nu era boier.

 

Nu era conducător de oști.

 

Era doar un om din Brașov.

 

— Părinte, spuse el, au venit solii.

 

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

 

— Știu.

 

— Spun că armata e aproape.

 

— Știu.

 

— Spun că trebuie să plecăm.

 

Serafim se întoarse încet.

 

— Și tu vrei să pleci?

 

Andrei coborî privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce ai venit?

 

Tânărul tăcu.

 

Apoi răspunse:

 

— Mi-e frică.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— În sfârșit, ai spus adevărul.

 

Andrei îl privi surprins.

 

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

 

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

 

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

Apoi din nou.

 

Oamenii se opriră în stradă.

 

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

 

Suna pentru primejdie.

 

Și atunci Brașovul înțelese.

 

Războiul venise.

 

---

 

Capitolul I — Cetatea

 

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

 

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

 

Se reparau porți.

 

Se întăreau ziduri.

 

Se cărau pietre.

 

Se pregăteau provizii.

 

Femeile coseau haine pentru răniți.

 

Copiii duceau apă.

 

Bătrânii pregăteau bisericile.

 

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

 

Nu se cerea moartea nimănui.

 

Nu se cerea răzbunare.

 

Se cerea putere.

 

Se cerea înțelepciune.

 

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

 

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

 

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

 

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

 

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

 

Una îi tăia sprânceana.

 

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

 

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

 

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

 

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

 

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

 

— Nu.

 

— Atunci ține-o.

 

Andrei o primi.

 

— E grea.

 

— Nu sabia e grea.

 

Mihail privi spre munți.

 

— Ceea ce urmează este greu.

 

Andrei privi și el.

 

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

 

Apoi mii.

 

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

 

Ca o mare de foc.

 

— Câte sunt? întrebă Andrei.

 

— Destule.

 

— Putem să-i oprim?

 

Mihail tăcu.

 

— Nu știu.

 

Andrei se uită la el.

 

— Cum adică nu știi?

 

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

 

— Atunci ce facem?

 

Mihail zâmbi.

 

— Ne facem datoria.

 

---

 

Capitolul II — Predica

 

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

 

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

 

Țărani.

 

Negustori.

 

Meșteșugari.

 

Soldați.

 

Călugări.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Toți așteptau.

 

Serafim urcă treptele bisericii.

 

În mâna dreaptă ținea o cruce.

 

În stânga, o Evanghelie.

 

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

 

Ridică Evanghelia.

 

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

 

Mulțimea tăcu.

 

— Cetatea adevărată este în inima omului.

 

Un copil începu să plângă.

 

Mama lui îl strânse la piept.

 

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

 

Ridică crucea.

 

— Casele voastre.

 

Oamenii ascultau.

 

— Copiii voștri.

 

Tăcere.

 

— Bisericile voastre.

 

Și mai multă tăcere.

 

— Libertatea voastră de a vă ruga.

 

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

 

— Amin!

 

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

 

— Amin!

 

Serafim coborî crucea.

 

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

 

Mulțimea rămase tăcută.

 

Apoi preotul adăugă:

 

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

 

---

 

Capitolul III — Solul

 

În a treia zi veni un sol.

 

Purta haine otomane.

 

Era înalt și avea o barbă neagră.

 

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

 

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

 

Mihail îl privi.

 

— Și de ce ai venit?

 

— Cu un mesaj.

 

— Spune-l.

 

Yusuf desfăcu pergamentul.

 

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

 

Mihail îl privi lung.

 

— Și dacă nu?

 

Yusuf nu răspunse.

 

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

 

Yusuf împături pergamentul.

 

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

 

— Este frumoasă.

 

Mihail îl surprinse.

 

— Ce?

 

— Biserica.

 

Căpitanul se uită și el.

 

— Da.

 

Yusuf oftă.

 

— Și noi avem locuri frumoase.

 

Mihail îl privi cu atenție.

 

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

 

Yusuf zâmbi trist.

 

— Poate.

 

Apoi plecă.

 

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

 

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

 

Serafim clătină din cap.

 

— Nu știu.

 

— Era dușmanul nostru.

 

— Da.

 

— Și totuși...

 

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

 

Mihail privi focul.

 

— Războiul complică toate lucrurile.

 

— Nu, fiule.

 

Serafim îl privi.

 

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

 

---

 

Capitolul IV — Prima noapte

 

Tunurile au început înainte de răsărit.

 

Primul bubuit zgudui ferestrele.

 

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

 

Al treilea trezi întregul oraș.

 

Andrei se afla pe zid.

 

— Vin!

 

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

 

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

 

Mii de oameni înaintau.

 

Tobele băteau.

 

Caii alergau.

 

Scările erau ridicate.

 

Berbecii erau împinși înainte.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Nu trageți până nu ajung aproape!

 

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

 

— Părinte...

 

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

 

— Da?

 

— Mi-e frică.

 

— Știu.

 

— Iar?

 

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

 

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

 

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

 

Primele scări loviră zidurile.

 

Atacatorii urcau.

 

Apărătorii respingeau.

 

Noaptea devenise foc.

 

Metalul lovea metalul.

 

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

 

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

 

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

 

Tânărul îngheță.

 

Ochii celor doi se întâlniră.

 

Pentru o clipă, totul dispăru.

 

Nu mai era cetate.

 

Nu mai era armată.

 

Erau doi oameni.

 

Apoi Mihail strigă:

 

— Andrei!

 

Tânărul se feri.

 

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

 

Andrei rămase nemișcat.

 

Mihail îl apucă de braț.

 

— Dacă eziți, vei muri.

 

— Nu vreau să omor.

 

— Nici eu.

 

Mihail privi spre câmpul de luptă.

 

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

 

Andrei înțelese.

 

Nu îi plăcea.

 

Dar înțelese.

 

---

 

Capitolul V — Iarna

 

Asediul dură săptămâni.

 

Apoi luni.

 

Zăpada acoperi munții.

 

Apa îngheță în găleți.

 

Grâul începu să se împuțineze.

 

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

 

Soldații dormeau câteva ore.

 

Copiii nu mai râdeau.

 

Dar clopotele continuau să bată.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Uneori doar o singură dată.

 

Dar băteau.

 

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

 

Acolo îl găsi pe Serafim.

 

Bătrânul stătea în genunchi.

 

— Părinte?

 

— Da.

 

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

 

Serafim rămase tăcut.

 

— Nu știu.

 

Andrei se încruntă.

 

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

 

— Dar atunci ce avem?

 

Serafim se ridică.

 

— Credința.

 

— Și dacă murim?

 

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

 

Andrei îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Serafim se apropie de icoană.

 

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

 

---

 

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

 

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

 

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

 

Avea patruzeci de ani.

 

Soțul ei murise în primul atac.

 

Avea doi copii.

 

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

 

— Pentru patru zile.

 

Ana privi spre depozit.

 

— Nu.

 

— Ce?

 

— Mai avem.

 

— Unde?

 

Femeia îi conduse într-o pivniță.

 

Acolo erau ascunși saci cu făină.

 

— De ce nu ai spus?

 

Ana îl privi.

 

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

 

Mihail își scoase mănușa.

 

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

 

— Știu.

 

— Și acum îți dai și mâncarea?

 

Ana răspunse:

 

— Nu dau mâncarea.

 

— Atunci?

 

— Dau ceea ce avem.

 

Mihail înțelese.

 

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

 

O bucată de pâine.

 

Un sac de cartofi.

 

Un borcan cu miere.

 

Un pumn de nuci.

 

Oamenii își împărțiră proviziile.

 

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

 

---

 

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

 

Dar nu toți erau curajoși.

 

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

 

Își pierduse averea.

 

Își pierduse casa de la marginea orașului.

 

Își pierduse fratele.

 

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

 

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

 

Avea doar paisprezece ani.

 

— Tată!

 

Pavel se întoarse.

 

— Du-te!

 

— Ce faci?

 

— Te rog!

 

— Vrei să-i lași să intre?

 

Pavel începu să plângă.

 

— Nu mai pot.

 

Fata se apropie.

 

— Dar ceilalți pot?

 

Pavel se prăbuși în genunchi.

 

— Nu știu ce să fac.

 

Fata îl îmbrățișă.

 

— Atunci vino cu mine.

 

Împreună merseră la paznici.

 

Pavel mărturisi.

 

Poarta fu întărită.

 

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

 

Unii cereau moartea lui.

 

Dar Serafim interveni.

 

— Dreptatea trebuie făcută.

 

Apoi privi spre Pavel.

 

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

 

Pavel fu întemnițat.

 

Nu ucis.

 

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

 

---

 

Capitolul VIII — Focul

 

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

 

Focul se răspândi.

 

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

 

Oamenii alergară cu găleți.

 

Andrei intră în clădire.

 

— Ieși! strigă Mihail.

 

— Sunt oameni înăuntru!

 

— Andrei!

 

Tânărul intră.

 

Găsi doi copii.

 

Îi ridică.

 

Îi scoase afară.

 

Apoi se întoarse.

 

Într-un colț găsi un soldat rănit.

 

Nu purta uniforma apărătorilor.

 

Era un soldat otoman.

 

Andrei se opri.

 

Omul era aproape inconștient.

 

— Ajutor...

 

Andrei îl ridică.

 

Îl scoase și pe el.

 

Când Mihail îl văzu, întrebă:

 

— Cine este?

 

— Un rănit.

 

— De-al nostru?

 

Andrei clătină din cap.

 

Mihail privi soldatul.

 

Apoi spuse:

 

— Atunci este un om.

 

Soldatul fu dus la bolniță.

 

Acolo primi apă.

 

Pansamente.

 

Mâncare.

 

Când își reveni, întrebă:

 

— De ce?

 

Călugărul îi răspunse:

 

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

 

Soldatul privi icoana din cameră.

 

Nu spuse nimic.

 

---

 

Capitolul IX — Ultimul asalt

 

Primăvara veni.

 

Zăpada începu să se topească.

 

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

 

Armata pregătea atacul final.

 

Mihail adună comandanții.

 

— Nu mai avem suficienți oameni.

 

— Câți?

 

— Prea puțini.

 

— Tunuri?

 

— Și mai puține.

 

— Provizii?

 

Mihail tăcu.

 

Toți înțeleseră.

 

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

 

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

 

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

 

Nimeni nu răspunse.

 

— Nu vă promit că vom trăi.

 

Tăcere.

 

— Nu vă promit că vom birui.

 

Tăcere.

 

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

 

Andrei se uită la oameni.

 

Văzu soldați.

 

Femei.

 

Copii.

 

Bătrâni.

 

Preoți.

 

Negustori.

 

Fierari.

 

Țărani.

 

Toți stăteau împreună.

 

Atunci înțelese.

 

Brașovul nu era zidul.

 

Brașovul erau oamenii.

 

---

 

Capitolul X — Ultima zi

 

Dimineața începu cu ceață.

 

Apoi se auziră tobele.

 

Apoi cornurile.

 

Apoi strigătele.

 

Armata înainta.

 

Porțile fură lovite.

 

Tunurile trăgeau.

 

Zidurile se cutremurau.

 

O parte se prăbuși.

 

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

 

Mihail ridică sabia.

 

— Înapoi!

 

Andrei lupta lângă el.

 

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

 

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

 

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

 

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

 

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

 

Dinspre munți se auzi un vuiet.

 

Mihail ridică privirea.

 

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

 

Oastea aliată sosise.

 

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

 

Cavalerii dinspre apus veniseră.

 

Oameni din satele din jur veniseră.

 

Țărani înarmați.

 

Soldați.

 

Mercenari.

 

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

 

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

 

Bătălia deveni uriașă.

 

Seara, câmpul era acoperit de fum.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Atacul se oprise.

 

Brașovul rezistase.

 

---

 

Capitolul XI — După luptă

 

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

 

Nu era nimeni care să danseze.

 

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

 

Prea mulți muriseră.

 

Pe ziduri erau crăpături.

 

Casele erau arse.

 

Bisericile aveau ferestre sparte.

 

Piața era plină de moloz.

 

Andrei mergea printre ruine.

 

Îl găsi pe Mihail.

 

Căpitanul stătea lângă un zid.

 

— Am câștigat? întrebă Andrei.

 

Mihail îl privi.

 

— Nu știu.

 

Andrei zâmbi amar.

 

— Iar „nu știu”.

 

— Da.

 

Mihail se uită spre cimitir.

 

— În război, victoria este un cuvânt greu.

 

Serafim veni lângă ei.

 

În mâini ținea o cruce.

 

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

 

Bătrânul răspunse:

 

— Îngropăm morții.

 

— Și apoi?

 

— Reparăm casele.

 

— Și apoi?

 

— Ridicăm bisericile.

 

— Și apoi?

 

Serafim zâmbi.

 

— Ne amintim.

 

---

 

Capitolul XII — Yusuf

 

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

 

Printre ei se afla Yusuf.

 

Andrei îl recunoscu.

 

— Tu.

 

Yusuf zâmbi obosit.

 

— Eu.

 

— Ai fost la porți.

 

— Da.

 

— De ce ai venit?

 

Yusuf privi spre ruine.

 

— Pentru că am primit un ordin.

 

Andrei tăcu.

 

— Și acum?

 

Yusuf oftă.

 

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

 

Andrei se uită la el.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

 

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

 

— Dar eu am văzut oameni.

 

Serafim se apropie.

 

— Și noi am văzut un om.

 

Yusuf îl privi.

 

— De ce mă tratați cu milă?

 

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

 

Yusuf coborî privirea.

 

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

 

Serafim răspunse:

 

— Dumnezeu îi vede pe toți.

 

---

 

Capitolul XIII — Crucea

 

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

 

Casele fură reconstruite.

 

Zidurile reparate.

 

Fântânile curățate.

 

Bisericile restaurate.

 

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

 

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

 

Nici numele unui general.

 

Nici numele vreunui erou.

 

Era scris doar:

 

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

 

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

 

Mihail îl privi.

 

— De ce atât de simplă?

 

— Pentru că nu vreau să uităm.

 

— Ce?

 

Andrei se opri.

 

— Că am fost aproape să pierdem totul.

 

— Și totuși n-am pierdut.

 

Andrei privi spre biserică.

 

— Am pierdut oameni.

 

Mihail tăcu.

 

— De aceea trebuie să ne amintim.

 

---

 

Epilog — Ultima Cruciadă

 

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

 

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

 

Andrei zâmbi.

 

Era bătrân.

 

Părul îi albise.

 

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

 

Dar ochii îi erau aceiași.

 

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

 

— Și a fost?

 

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

 

— Nu.

 

— Atunci de ce?

 

Bătrânul se aplecă spre copil.

 

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

 

Copilul se miră.

 

— Mai sunt războaie?

 

— Nu despre asta vorbesc.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

 

— Cu cine?

 

Bătrânul privi spre munți.

 

— Cu frica.

 

Apoi spre biserică.

 

— Cu ura.

 

Apoi spre oraș.

 

— Cu lăcomia.

 

Și, în cele din urmă, spre copil.

 

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

 

Copilul tăcu.

 

Andrei continuă:

 

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

 

— Și cine a câștigat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Cel care și-a păstrat sufletul.

 

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

 

O dată.

 

De două ori.

 

De trei ori.

 

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

 

Peste zidurile vechi.

 

Peste Tâmpa.

 

Peste mormintele celor căzuți.

 

Peste casele ridicate din nou.

 

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

 

Andrei închise ochii.

 

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

 

Focul.

 

Tunurile.

 

Strigătele.

 

Zidurile.

 

Crucea.

 

Și glasul bătrânului Serafim:

 

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

 

Apoi clopotul bătu din nou.

 

Iar Brașovul tăcu.

 

Nu de frică.

 

Ci de recunoștință.

 

Pentru cei care plecaseră.

 

Pentru cei care rămăseseră.

 

Pentru credința păstrată.

 

Pentru casele reconstruite.

 

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

 

Și pentru pacea care venise după război.

 

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

 

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

 

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

 

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

 

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

 

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

 

Deveni o legendă.

 

Nu despre ură.

 

Nu despre răzbunare.

 

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

 

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

 

Un clopot care nu chema la război.

 

Ci la rugăciune.

 

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

 

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

 

Nu când armatele au plecat.

 

Nu când zidurile au fost reparate.

 

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

 

Sfârșit.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍