3  

Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...


Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Adrian poezii.online Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...

Data postării: 17 noiembrie 2019

Vizualizări: 1779

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în engleză

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

Roald Dahl's fiction story in real life

 

Roald Dahl's children's story Matilda also has a grain of truth. Matilda's portrait (with slight deviations from the Matilda mirrored in his writings) exists in everyday life. That person was doing permutations, logarithms, equations of no one knows what degree, calculations to the power of 1000 without using the calculator function of her phone, reading since the age of 4, cultivating her own interests and passions while her older sister was doing her nails and her brother was watching a soccer match against I don't know what Argentinian team, if her father underestimated her, she smeared the lining of the jacket he wore most often with roll-on antiperspirant, she knew how much time was going to pass until she will run out of all the cereals in her bowl, she also knew who would supply her before they ran out, she would always choose milk from the same brand (because it was the only one she liked), she could also tell from the looks of it how much to pour so as not to flood the tablecloth, she knew how not to be laughed at at dances by stepping on her partner's foot, she knew when it was going to rain with much better accuracy than the AccuWeather app, she felt when she was rejected or accepted by those in I swear, she often felt misunderstood, although she understood everyone all the time, she knew what everyone's reasons and fears were, she knew not to let herself be seen as inferior, she knew how to fight for her rights, for justice and truth. For her, it always mattered what was fair. She has always been a calm, down-to-earth person, but equally funny. She was weighing everyone's efforts, no one was left wronged or ignored.

She saw everyone's intentions, what animates each person, what invigorates them, what depresses or tires them. She knew who to trust and who would have let her down in a more complex situation. For the most part, she could almost imagine what to expect from everyone, how they would react, what would make them cooperate or reject the idea of cooperation, how she would talk to each and everyone of them. No one could surprise her with anything, she was familiar with most of the situations that could arise along the way.

She was able to see people's natural beauty, not the artificial one, that they would put on make-up, that they would put on lipstick, that they would create a bouffant volume of their hair, or that they would be at the gym working on all their groups of muscle. No, nothing like that, she appreciated people for what they were, not what they wanted to look like. She didn't need unnecessary cosmetics, naturalness was the most real, that's why it was beautiful. The most special thing about her was the fact that she valued people for who they were, not necessarily what they would offer or prove. All this happened because she saw people from all perspectives, absorbed their glances, read them as if she were reading novels. She was eager to observe the details of each person's personality, to acquire the best traits seen at everyone, just as a bee gathers pollen from flowers to process and turn it into honey.

At the same time, she was modest, she realized what she could do and what she couldn't. She never thought for a moment that she could do it all by herself. She knew what her limits were. She understood that there are situations when she also needs to consult with her acquaintances in order to jump to an opinion and act accordingly.

She had a very fine and careful appreciation of the consequences of her own actions and how they might affect those around her.

The character from Roald Dahl's book could find its modern day equivalent in no other person than Cecilia.

Mai mult...

Moștenire în portugheză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Herança

 

Hoje vamos falar de um objeto especial, um objeto caro a nós, aqueles de nós que ainda guardamos coisas no sótão de casa, mais precisamente um chapéu de feltro. Chapéu bávaro, chapéu de inegável importância histórica, apanhou cinco baptizados, duas formaturas, vários casamentos e só. Chapéu que várias gerações só tinham, mas para usar, acho que não usavam, já não se usa há muito tempo. Como mencionei anteriormente, é de feltro, é azul (azul elétrico ou azul royal) e tem uma pena presa na lateral.

A bisavó de Cecília insistiu para que ela fosse mantida nas melhores condições possíveis. Algo que aconteceu, só o passar do tempo se manifestou, já não é o que era, já não está como antes. Até o tom de azul não é mais vibrante, está mais surrado, velho, empoeirado. Seria ótimo para ideias de roupas vintage, mas por outro lado, mantenha-o bonito, apenas para a coleção.

Não foi pouca surpresa para Cecília descobrir que o chapéu, tão poeticamente descrito até agora, esconde um grande defeito, mais precisamente, abriga uma família de mariposas. Então, sejamos realistas, quando alguém herda um chapéu, não fica apenas com o chapéu, mas também com as mariposas.

Uma família viveria no chapéu. Família?, tão numerosa?, dinastia talvez, também tem um rei e um monarca e praticamente tudo que precisa para ser uma monarquia completa. Mas como pode alguém assim? Há quanto tempo ele está sem naftalina? Desde quando o Pronto é usado para controle de pragas? Uma Cecília irritada e taciturna se faz essas perguntas constantemente. Como com todo cuidado aparente que todos tiveram, o chapéu acaba se desintegrando nesse ritmo. Se aquela bisavó soubesse e estivesse viva, ela ficaria extremamente zangada. Cecília fica sentada e sentada, pensando em uma solução para restaurar sua glória em outra ocasião.

Ele encontrou, ele sabe o que fazer, vai dar uma solução que vai matá-los, depois que eles morrerem, ele vai pegar e cortar a parte do material que quer ser retirado.

Proceda conforme descrevi. Só brincando e aprofundando cada vez mais a parte cortada, ele chega ao outro lado do material com a tesoura. Boa gente, vocês já têm isso há quatro gerações, como saber cuidar de um bem que alguém deixou para vocês? Ela não deu a você para colocar uma responsabilidade sobre seus ombros, ela deu a você porque achou que seria bom para você ter algo que ela gostasse bastante. Você realmente ultrapassou a linha da frivolidade! Entendemos que você realmente não se importa com o chapéu em si, mas também não se importa com a bisavó que o confiou a você?

Cecília começou a costurar com linha de cor semelhante à que seria originalmente o chapéu. Qual é o ponto? Não existe sinonímia perfeita, nem nas cores nem nas palavras, infelizmente a cor era única, era insubstituível. Cecilia, com sua dioptria de +1,75, acha que era da mesma cor. Não sabemos mais o que dizer... a intenção era boa... "devolver a glória outra hora", mas por excesso de zelo o resultado ficou um pouco errado. Cecília, agradecemos o cuidado você vestiu, desinfetou, limpou, cuidou, o que é sempre apreciado, mas se você não se divertiu tanto cortando, ainda assim ficou muito bom. É sempre aconselhável ter equilíbrio tudo. Por que é bom medir nossas ações, decisões? Porque, digamos que estamos dirigindo e temos que virar, temos uma curva à nossa frente, temos que medir nossa velocidade (porque muito pode nos tirar a estrada, desvia do nosso caminho), a vontade com que queremos passar aquela curva, não importa quanto tempo demore, quão rápido, quão experiente, o que não sei o quê.. o que importa é como harmonioso e seguro sabemos como passar por tudo. Ninguém está nos aplaudindo, somos apenas nós mesmos e não precisamos de aplausos.

Da mesma forma, no caso em apreço, o chapéu herdado poderia ter permanecido intacto, não teria necessitado de intervenções, reparações, redecorações, retoques, se a nossa querida Cecília não o tivesse querido tão ardentemente melhorá-lo integralmente. Também vale a pena considerar que muitas vezes as coisas não exigem uma mudança radical para funcionar, apenas parcial ou apenas um quarto ajudaria tanto.

Cecília... Cecília... ou você não tinha mão segura ou se importava muito com o chapéu.

Mai mult...

no regrets

Cand ai un impuls de a-i arata cuiva ca iti pasa,actioneaza! Exprima-ti aprecierea! Arata-ti respectul! Rosteste cuvintele pe care le gandesti! Fa tot ce-ti sta in puteri sa cultivi momente de dragoste tangibila pentru ceilalti! Actioneaza deliberat in felul in care te raportezi la ceilalti!

    Trimite acel mesaj! Cumpara acele flori! Spune ce te deranjeaza,dar si ce iti place!Spune da atunci cand stii ca merita si refuza cand simti ca nu-ti face bine! Nu sta pe ganduri si nu analiza fiecare lucru marunt in parte! Fa ceea ce simti! Stiu ca e usor de zis si greu de facut,dar peste cativa ani sau poate si mai putin vom regreta ca nu am facut ceea ce am vrut la timp. Pentru ca,anumite lucruri trebuie facute la timpul lor,pentru ca nu te vei afla de mai multe ori in fata aceleiasi situatii.  Mereu ne vom gandi la "Cum ar fii fost daca?" cand alegem sa nu facem ceva la timp,iar astfel de ganduri nu ne macina doar mintea,ci si inima!Pentru o viata sanatoasa si fericita,specialistii recomanda un numar cat mai scazut de regrete,spre deloc!

Mai mult...

Începutul contează în italiană

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

L'inizio conta

 

L'inizio, tanto duro quanto emozionante. Porti nel cuore una vasta gamma di esperienze, emozioni, stati d'animo, sensazioni. Molti di essi sono forse resi, espressi in modo troppo goffo, così è adesso. È un periodo di formazione di competenze, ricerca, scoperte, rivelazioni, apprendimento da errori e fallimenti, momenti in cui ti metti alla prova di più, non sei convinto di voler continuare ciò che hai iniziato. Altre volte sappiamo che sta iniziando una nuova fase della vita, che cerchiamo noi stessi o chi ci circonda.

Comunque sia, conta l'inizio, immaginatevi un bravo atleta, che avrebbe partecipato a varie gare e non so quali, ci arriverebbe comunque se non avesse l'appoggio, se non avesse la fortuna nel trovare l'allenatore adatto al suo stile di apprendimento e alle sue esigenze? No, assolutamente no.

Allo stesso modo, magari immaginiamo un marchio, avrebbe avuto successo, così tante persone avrebbero comprato da lì se non avesse avuto supporto, pubblicità, promozioni su non so quanti canali social? No, certo che no, il mondo non saprebbe nemmeno dell'esistenza di quel marchio.

L'inizio significa il distacco da ciò che era prima. Può essere pianificato o non pianificato in anticipo, dipende da cosa vogliamo iniziare. Se, ad esempio, vogliamo iscriverci a un corso di danza classica, sì, possiamo pianificare l'inizio, anche in quel caso non è proprio pianificabile, se l'istruttrice non rientra dalla maternità entro la data stabilita. Se siamo in maternità non si può programmare il parto, non si può scegliere il mese in cui partoriremo, tanto meno il giorno, l’ora. Accade momentaneamente. Allora sia noi che il bambino abbiamo un inizio, un nuovo cammino che percorreremo insieme. È importante il modo in cui vogliamo che il bambino inizi la sua vita. Come genitori, possiamo scegliere cosa vogliamo che il bambino abbia. Esprimiamo il nostro amore solo mandandogli soldi e pacchi di non so quali giocattoli dal paese in cui lavoriamo, ma nel frattempo uno sconosciuto si prende cura di nostro figlio? Non stupiamoci poi del fatto che ci saranno barriere, restrizioni tra noi e il bambino. La mancanza di vicinanza al bambino e di comunicazione con lui ha un impatto sul suo sviluppo, perché non si sarebbe mai sentito desiderato da loro. Ricorderà solo i suoi genitori biologici, ma non li riconoscerà come genitori nel vero senso della parola.

Al polo opposto ci sono i genitori che scelgono di restare nel Paese. Il domani fa nascere incertezze, questo stress generato dalle incertezze che immaginiamo noi stessi si riversa sul bambino, se non sappiamo controllarci e lasciargli fare quello che vuole. Allora i genitori diventano irascibili, dicono sciocchezze, effettivamente sciocchezze, al bambino, all'improvviso. Prestiamo molta attenzione al bambino nella prima parte dell'infanzia, perché la sua mente è come una spugna. Assorbi tutto, ogni parola, gesto, tono di voce. A malincuore si approprierà di quell'inizio. Prenderanno il sopravvento, stati d'animo, pensieri, impressioni, atteggiamenti. Sarebbe un peccato se ciò accadesse. Deve crescere benissimo sotto tutti i punti di vista, perché i suoi genitori lo avrebbero portato nelle migliori scuole, nei migliori licei, nel tanto sognato college e non so dove, sarebbe vano che arriverebbe all'altezza di 1,90, ben sviluppato, atletico e non so come, se dentro troviamo un miscuglio di traumi, custoditi in noi stessi, non realizzati in tempo, non espressi, non guariti. Dall’esterno sembrerebbe bello, ma dall’interno si vedrebbe che nella sua crescita non è stata impiegata alcuna anima, perché sicuramente le mancherebbe ciò che è più prezioso, la compassione e l’umanità. Quale famiglia troverà a sua volta? Quali generazioni deriveranno da quella famiglia e così via.

Ha bisogno del calore dell'anima, proprio come l'albero, quando lo piantiamo, oltre ad annaffiarlo, facciamo in modo che cresca dritto e folto, ha bisogno anche del calore del sole per svilupparsi bene in ogni senso.

A volte l'inizio può significare intraprendere uno sport, andare in bicicletta, imparare a cucinare nuove ricette e così via. Attenzione però, se scegli di imparare qualcosa che non si può imparare solo guardando i video di YouTube e basta, hai bisogno di istruttori o insegnanti per quel lavoro, prova a cercare una persona che abbia almeno un minimo di volontà di volerlo comprendere il tuo desiderio di apprendere quella competenza, la tua motivazione intrinseca a diventare più indipendente da quel punto di vista, le tue paure, a supportarti dove non riesci del tutto, a superare insieme quell'ostacolo. Altrimenti soffrirai anche tu, sarai anche pieno di frustrazioni, di nervi che hai pagato quel corso e l'istruttore non ha tempo per te, ne ha sempre degli altri, li dà sempre la priorità a te, con tutto quello che hai anche pagato la stessa somma di denaro dei favoriti.

Così come nelle classi scolastiche esiste la teoria delle intelligenze multiple secondo la quale esistono 9 tipi di intelligenza. Non so perché alcuni insegnanti pensano ancora che i loro studenti debbano essere bravi nella loro materia. Se scegliesse di umiliarlo pubblicamente davanti alla classe per quanto poco sa di matematica, allora sarebbe giusto per lui, dopo quella lezione, finanziarlo, dargli i soldi per andare in terapia, per guarire dalla sua paura di fallimento, ansia che porta a sangue dal naso, nausea, vertigini, disturbi del sonno e del ritmo cardiaco. Se non è bravo in matematica non c'è assolutamente problema, forse è più espressivo, più bravo in pittura, percussioni, lingue, sport, altre materie. Non sarebbe assolutamente giusto etichettarlo come se non potesse fare nulla, come se non saprebbe e comunque non capirebbe, come se non si potesse fare nulla per lui e con lui, come se niente valesse niente nella vita. e tutti i tipi di scenari come questo. Ogni uomo è unico, ha le sue qualità che vanno praticate, lavorate, affinate. Questo è ciò che dovrebbero fare i genitori e gli insegnanti che hanno questa mentalità antiquata secondo cui se non può imparare la matematica, allora non può fare nulla. Per curiosità, i laureati della facoltà di matematica si sentono soddisfatti dopo averla terminata, quanti finiscono effettivamente per insegnare matematica quando il percorso per diventare ciò che desideravano è disseminato di ostacoli ad ogni passo, e anche i meriti e le conoscenze non contano più? Quando su una lista di 10 criteri, non ne soddisfaceva uno solo, altrimenti li aveva tutti e non veniva mai accettato? Che senso ha costringerli a seguire una strada che anche chi ama la matematica non seguirebbe? Lasciamo che i bambini, gli studenti, gli studenti di ogni genere scelgano la propria strada, per quanto poco o molto convenga a loro! Non metterti nei panni degli altri pensando di conoscerli meglio, di intuire cosa vogliono, a cosa aspirano. Gli errori commessi da soli sono molto più facili da correggere rispetto a quelli commessi perché altri ti hanno consigliato di commettere un errore.

Dipende dai casi, se è un bambino più docile accetterà la situazione e cercherà di affrontarla, anche se sarà depresso, non in pace con se stesso, pieno di rabbia e accumulerà frustrazioni nascoste. Ma se parliamo di una natura che non obbedisce, che vuole essere indipendente nelle proprie decisioni e preferenze, allora rischiamo di raggiungere un tasso crescente di abbandono scolastico. Penserebbe che perché andare a quel corso di informazioni sul compagno, quando comunque non si trova in nulla di ciò che viene discusso lì, nulla si applica a lui e non gli va bene. Ecco perché si raccomanda ai genitori di comprendere i propri figli e di sostenerli in ogni fase importante della vita.

Anche se mi sono soffermato sugli aspetti meno piacevoli, fanno parte della realtà di ogni inizio, dopotutto l'inizio è il più complicato. Strada facendo le cose diventano più semplici, più fluide, e tutto diventa un'esperienza molto più degna di essere vissuta, vissuta e sentita. Naturalmente, le persone incontrate in ogni fase della vita di ogni giovane hanno i loro meriti.

Ringraziamo quindi i nostri genitori che ci hanno supportato come hanno potuto, fino ad una certa età ci hanno dato opportunità, vestiti, accessori, gadget e tutto il resto, ci hanno nutrito, sia con il cibo che con sentimenti positivi, che ci hanno dato un pillola, che ci fasciavano le ferite dopo ogni caduta, che alleviavano la nostra depressione quando pensavamo fosse inutile, che avevano la pazienza di studiarci, analizzarci e dirci cosa sarebbe stato meglio per noi nella maggior parte delle situazioni, che ci accompagnavano attraverso i parchi, alle gallerie d'arte, alle gelaterie e alle pasticcerie, che hanno coltivato alcuni gusti musicali e artistici, che ci hanno dato le prime istruzioni, il primo manuale di istruzioni della vita.

Ringraziamo anche gli educatori, gli insegnanti e i professori, perché anche loro hanno passato con noi buona parte del tempo, e magari hanno vissuto quello che abbiamo vissuto noi, le emozioni degli esami non erano solo nostre, erano anche le loro. Apprezziamo ogni buon pensiero, ogni volta che ci hanno fatto uscire dalla classe se non ci sentivamo bene, quando ci hanno corretto, quando ci hanno costretto a non so quale concorso, quando ci hanno spiegato, quando abbiamo scritto, letto con loro, quando ci hanno insegnato cose nuove, quando hanno cambiato i destini, quando hanno dato un senso alla nostra vita, quando ci hanno aiutato a gestire meglio il nostro tempo, a smettere di essere così dispersi come eravamo.

Grazie dal profondo del nostro cuore a tutti coloro che ci hanno aiutato ad evolvere, ad attraversare cambiamenti benefici, ci hanno preso sotto la loro ala protettiva.

Mai mult...

Paradisul sufletului meu

-Ah,unde este fondul meu preferat de ten?o voce disperată se auzi din camera alăturată în timp ce mergeam pe hol.
-Nu pot sa cred..mamaaaa,unde mi ai pus machiajele?ți am zis de atâtea ori sa nu mai umbli în lucrurile mele.
-Sunt acolo, mamă,nu am luat eu nimic, fii mai organizata, te rog, îi răspunse o voce calma și stăpâna pe sine.
În timp ce stăteam acolo, pe hol, in picioare fără vreo putere am analizat fiecare mișcare,fiecare vorba,fiecare lucru pe care îl lua, îl arunca sau îl muta.La măsuța albă de machiaj mâinile ei firave și cochete își aranjau ochii ca valurile marii vara,își colorau obrajii blajini și își aranjau parul negru ca taciunele,in care preț de o clipa mă pierdusem fără sa știu a mă întoarce înapoi.Apoi,o voce se auzi:
-Hei,ce faci acolo?știi,doar ca nu mi place să te holbezi la mine în timp ce mă machiez.
-Oh,scuze.Nu mă holbez la tine...adică eu...stai,venisem sa te întreb la ce oră trebuie să fii la petrecere?
-Da,puteai să aștepți sa mă pregătesc,in fine, la 19:30,deci la 19:00 să plecăm.Nu vreau să întârzii.Bine?
Mirat că am știut sa mint ceva plauzibil,am închis ușa cu regret și am mers în bucătărie ,unde mi am făcut o cafea.
În camera alăturată , rochiile de catifea, de matase,verzi,negre erau aruncate pe jos,câteva perechi de pantofi zăceau amortite în fața dulapului,machiajele așteptau și ele leșinate pe masă sa fie puse la locul lor, iar în mijlocul camerei stătea ea,nemulțumită,într-adevar,de cum îi stătea rochia sa roșie ca focul de o frumusețe uluitoare.După câteva minute , în restul casei răsună vocea ei disperata:
-Mamiiii,vino repede ,am nevoie de tine.Nu mă descurc deloc cu rochia asta.
-Stai,fata mea ,vin imediat.
Cu un ton supărat,se aude un răspuns nu prea acceptabil:
-Nu,vino acum, nu mi vine deloc bine rochia aceasta, o să arăt groaznic la petrecere.Nu mă mai duc.
-Ce s a întâmplat?De ce nu ți convine, vine foarte bine, chiar te avantajează, nu mai exagera.
-Nu exagerez, arăt foarte urat.
Cât ușa era întredeschisa, am reușit să-i fur câteva priviri.Arăta foarte bine,rochia ei roșie o învăluia într-un aer luxos, care îți aducea aminte de o prințesă gata să meargă la o gală.Chipul ei alb ca spuma valurilor marii, ochii ei albaștri ca seninul verii, buzele sale ca două petale de trandafir și nasul ei mic și perfect erau ușor ascunse de nemulțumirea cu care se privea în oglindă fără sa și vadă adevarata frumusețe izbitoare.Mama sa stătea langa ea cu rochiile strânse la piept,încercând sa o calmeze și ,poate,să reușească să o facă sa îi placă outfit-ul ei pentru petrecere.Suparată,fata se pune pe pat și începe sa plângă dureros de tare,spunând printre suspine:
-O să fiu cea mai urâtă de la ...pe..tre...de la petrecere.O să o sun pe Alice să o anunț că nu mai ajung.Ia telefonul și începe să formeze numărul..
-Nu,hai sa încercăm altă rochie , i-ai promis totuși.Te rog.
-Dar nu mi stă nimic bine....totul mă face grasă și greu de privit.
În timp ce ea plângea pe patul plin de bijuterii, haine,pensule de machiaj , eu o priveam sfios de la ușă .Cu toate ca pe fața ei plină de lacrimi erau doar urme șterse de machiaj, printre lacrimi am putut observa gingașia,inocenta,frumusetea,eleganța ei , care nu te lăsau sa nu o privești prelung și fără sa te saturi.
După lungi lupte, fata a rămas cu rochia roșie,si-a remediat machiajul , și a pus pantofii albi cu perle, care îi îmbrățișau picioarele, iar parul a rămas peste clavicula și umerii săi micuți care nu te lăsau sa nu observi perfecțiunea liniilor pielii sale albe.
Privirea fetei s-a mutat spre una,iar ochii ce o priveau de câteva clipe bune, au fugit rapid.
Da,acea fata nemulțumită de rochia sa roșie, este fata mea, fata mea care o admir de fiecare data când am ocazia și ea nu știe,pentru ca, dupa cum ati înțeles ,nu ii place sa fie privită, mai ales când se machiază.Cand mai trec pe langa camera ei, mai arunc câte o privire, nu pentru a o controla, ci pentru a mai bucura de zâmbetul, ochii,vocea ei pentru ca nu voi mai apuca aceste clipe scumpe...din păcate,insa știu ca mă va face mândru și asta mă va încălzi.Imi place sa mă uit la ea când isi caută hainele, chestiile cu care se machiază,cartile prin toată casa,isi spune toate secretele mamei sale sau se bucura de fiecare om cu care vorbește fie la telefon, fie fata în fata.Ador totul la ea, parul,ochii,nasul,uneori dezordinea, crizele de nervi,graba,perfectionismul,leneveala din unele zile,harnicia și Ambiția de care da dovada de nenumărate ori sau empatia cu care imbratiseaza totul în jurul ei.Si nu pentru ca este cuminte,ascultatoare sau muncitoarei pentru ca este fiica mea, care a luat modelul mamei sale, femeia care m-a ridicat de la pământ,m a susținut și m a iubit necondiționat,diamantul meu.
După mii de lacrimi, am decis sa iau rochia roșie și pantofii albi cu perle, pe care i am cumpărat intr o vacanta la Oradea.M am uitat în oglinda și când am văzut cum mi se întinsese make-up-ul,m am Așezat la masa și am început sa cotrobăi după paleta mea ce conținea nuanțe de roșu,portocaliu și negru și m am retușat astfel încât sa nu se vadă ca am plâns 30 de minute.Parul am decis sa -l las drept, căzut pe umeri și am revenit în fata oglinzii sa mă examinez din nou.
-Hm,din fata arata bine....și din lateral....mm,la spate o sa mi iau blăniță mea albă.Sunt gata!Putem plecam spus eu spre Bucătărie.
-Deci sigur ești gata, da?întreba tata.Nu vreau sa ne întoarcem sau sa nu fii mulțumită.Ti ai luat bani, geanta,ochelarii?
-Geantaa,am uitat geanta, spusei eu cu un picior pe plecare.Stai 2 secunde.
Mă întorc repede în camera, deschid dulapul cu poșete și în graba,o caut pe cea cu perle sa se asorteze cu pantofii, pe care am primit o cadou de la prietena mea, Dana și revin în Bucătărie.
Tata mă aștepta calm pe canapeaua moale,cand deodată, ajunsa în fata lui,isi muta privirea din telefon la mine.Pret de 10 secunde m a primit cu o admiratie nemaintâlnita, pe care nimeni nu mi o mai insuflase vreodată, ceea ce m a emoționat.
-Gata.Acum sunt gata.
-Bine,hai sa mergem atunci.
În mașină, in drumul spre local, mintea mi-a fugit la momentul în care plângeam în camera, din motivul rochiei care nu mi plăcea cum se așeză pe corpul meu, iar el mă privea sfios de la usa.Chiar dacă el credea ca nu l observ,nu am vrut sa i fur și aceasta oportunitate, de a se bucura de mine, chiar și atunci când plângeam, cu toate ca i se rupea sufletul.In acel moment am simțit iubirea profunda, sincera și autentica pe care mi-o poarta încă din momentul în care nu eram, dar și dorința de a mă calma și de a mă împăca în legătură cu rochia.Acel moment m-a făcut sa înțeleg ca o iubire adevarata(în cazul de fata paternă)trece peste orice defecte, orice machiaj șters sau orice rochie care nu avantajează și chiar dacă eu ii interziceam de fiecare data sa mă privească, el tot o făcea, chiar și pe ascuns.In acel moment m am simțit cea mai frumoasa, cea mai iubita,admirata ,perfecta, fapt ce mi a însămânțat dorința ca viitorul meu soț sa fie asemenea tatălui meu; sa mă privească în casa pe furiș atunci când mă pregătesc,pe graba, sa plec , sa mă facă sa mă simt cea mai frumoasa, cea mai iubita, cea mai importanta-lucru ce face femeia sa înflorească din orice punct de vedere și căruia sa i se placa frumos și haosul pe care îl construiesc,cateodata,in jurul meu.
-Gata,am ajuns.Ma suni când se termine petrecerea sa vin sa te iau, bine?
-Bine.
-Ai grija și distracție plăcută!Te pupa tati.
-Mulțumesc,te iubesc!
Un moment de liniște se așterne între noi, iar el nu mi poate oferi decât un zâmbet și o lacrima.
Inchid usa mașinii și plec spre local unde mă întâlnesc cu Alice.
Mai mult...

Bilet pentru un loc ferit.

Acu vă zic,numai gata!

 

Într-o zi,nu mai țiu minte când, m-am decis să merg la teatru,zis și făcut!

Am ales o piesă, comedie, îmi cerea sufletul să râd,să-mi alung cutele înființate adanc in piele pe fața mea!  

Însă cum mie îmi place discreția maximă,am cerut biletăresei, cel mai ieftin posibil bilet,și să fie un loc cât mai ferit, și sigur cu putință, pe undeva pe vreun ultim rând,că io-s mai temid,și nu poci să râz, dacă se holbează niste necunoscuți la mine!

Să auz bine,nu neapărat să văz,vreau să trăiesc din plin momentul artistic prin propria'mi imaginație,deși voi fi în sala de teatru!

Îmi deteră belet fraților,jur, în ăl mai sigur loc din teatru de-l avu biletăreasa ...zău de mă mai duc, avusei loc,io-te colo, tocmai in cabina pompierilor, că deh,nu asa cerui,la loc sigur și discret!?!

Și ea îmi dete fix ce cerui!

Io bag samă, mai vreau la comedie,da acu vreau la ăl dintâi șir de scaune!

Va las acu,că se trage cortina și rămân agatat de furtun.

...............

 Prima mea vizita imaginară la teatrul de comedie!

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

un noiembrie

amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine

Mai mult...