UIMIREA-I A MEA

Acu', după douăzeci și șapte de ani de la "eliberare", chiar nu-s nostalgic după haina militară, măcar că la "intrarea" în armată, noi teriștii, am primit uniforme noi. Știți voi de care: dintr-acelea verzi, de camuflaj, noi le ziceam "mozaic". Dar tot mai dau, din când în când, câte-o ocheadă pe site-urile de profil care vând efecte militare... 

În schimb, răcanii de la termen normal, au primit uniforme refolosite, de la ciclurile anterioare de soldați, de arătau ca ceata lui pițigoi: dai într-unul, țipă doi... Ce mai, erau jalnici, dar lor nu le păsa prea mult de uniformă, ci mai degrabă de dorul de "acasă", pe care trebuiau să-l suporte un an de zile...

Și fiindcă în ceata mea de teriști, s-a nimerit să fie un arhitect și un inginer genist de drumuri și poduri, colonelului Pricope, comandantul unității de transmisiuni unde mi-am desăvârșit armata, îi vine ideea să ridice într-o margine a unității o biserică militară, prima de acest fel din țară.

Colonelul se pune pe treabă, trimițând cadrele după sponsorizări pentru materiale și bani pentru constructor, pe arhitect îl scoate din formație și-l trimite în comandament pentru schițe și macheta bisericii, pe inginer îl pune să planifice lucrările și să calculeze devizele, iar pe noi, restul "obraznicilor" care mai chiuleam din unitate și eram prinși, la... săpat fundațiile bisericii, fiindcă locul fusese deja asanat și pregătit pentru amprenta clădirii.

Cumva, am reușit să mă fofilez de la săpături, atrăgând după sine, răutățile și invidia celorlalți tovarăși din trupă, dar cum spun eu întotdeauna: fiecare cu norocul lui! Apoi, rând pe rând, teriștii au început să se sustragă pe modelul meu: ba că sunt mai utili la număratul blidelor din unitate, ba că mai bine fac inventarul la magazia unității numărând bocancii, și așa mai departe, încât la final au rămas doar răcanii de la termen normal, că ei aveau timp slavă Domnului, iar "timpul" nostru fiind mai scurt, era prin urmare mai "valoros"...

Iar într-o bună zi, la poarta unității se prezintă vreo două betoniere care să-și verse "aluatul" în fundațiile săpate și întărite cu sudoare și chiar sânge de către răcani, - că pe lângă bătături, or fost și niscaiva accidentări. 

Toată acțiunea asta, o fost oficiată și de un popă care a început a binecuvânta lucrarea, să ție o mie de ani și mai bine, iar în fundații o fost băgat în beton și un cilindru din inox care conținea toate detaliile lucrării, copii după schițe, poze cu macheta tăiată în preșpan de către tovarășul nostru arhitectul, precum și liste cu toate numele și gradele tuturor celor care ne-am aflat la acel moment solemn în unitate...

Însă pentru mine, dar și pentru alții din unitate, grija cea mai mare era să bifăm pe calendar "AMR-ul", numărând zilele care Au Mai Rămas pân' la 'liberare. Sau, "Hai LIBI!", cum scria peste tot pe pereții unității! Nu prea ne-o păsat nouă de discursul col. Pricope, că am intrat în "galeria selectă a ctitorilor de biserici" și "nu-i e dat oricui să fie ctitor", visul lui "ce-a visatu' și împlinitu'", acum și-n vecii vecilor! Amin!

Facem cruce, și în formație, ne îndreptăm către cantină. Este ora prânzului și hămesiți după ore de stat în soare, nu ne-o mai păsat de zeama lungă pe care-o numeau "ciorbă cu carne, cartofi și fidea", specialitatea unității, sau de celebra "friptură de porc cu cartofi piure și sos de roșii", asezonate cu nu mai puțin celebrul și veșnicul "compot de mere"... 

În fapt, carnea era tot mai greu de găsit printre straturile de slănină, iar merele din compot era un vis la fel ca cel de ctitor al colonelului Pricope, fiindcă unitatea a strâns câteva luni bune cureaua, ca să aibe fonduri pentru biserică, nu că în rest mâncarea ar fi fost mai bună sau mai consistentă.

Drept urmare, într-o zi de prânz, aflându-ne în popota ofițerilor și nemaiîndurând crunta și nedreapta realitate, după ce aceștia au servit masa, având în vedere că în continuare eram săriți de la proteină iar cadrele nu, ne-am apucat sa facem grevă, bătând cu lingurile în blidele goale, fiindcă toți am refuzat mâncarea...

Auzind asta, col. Pricope, ca să nu riște o grevă generală în unitate, fiindcă popota ofițerilor dădea printr-o fereastră deschisă către cantina răcanilor, a venit să ne asculte solicitările:

- Dom' Comandant, înțelegem că nu sunt fonduri, da' măcar odată, de două ori pe săptămână, avem și noi dreptul la o bucățică de cărniță macră și nu împănată cu șuncă, de ni s-a acrit și ne luăm câmpii!, zice unul mai curajos și mai "grăsuț" dintre noi și care nu mai știu de ce era poreclit de către noi Jekko...

Comandantul a tăcut, a desfăcut băierile pungii pentru două săptămâni, de ne lăfăiam în fleici, dar după aia, lucrurile au revenit la normal, însă clipa grevei trecuse. Știa el ce știa! Pe semne că mai trecuse prin de-astea, da' noi n-aveam ce face, fiindcă toate cadrele plecau acasă cu "pachete" cu carne, când se împiedicau porcii în cuțite pe la GAZ-ul unității. 

Știu aceste adevăruri fiindcă le-am trăit, fiind SSB-eu la bucătărie, și deci, cu acces direct la informații de primă mână... în timp ce ceilalți doar bănuiau, fiindcă eram discret și nu suflam o vorbă. Nici eu și nici ceilalți SSB-ei, altminteri pierdeam și noi la rândul nostru, privilegiul accesului la oareșce trufandale... Poate că sună meschin, dar din porțiile noastre împărțeam cât să ajungă la toată lumea, nimeni nu rămânea pe dinafară, așa încât la final toată lumea era mulțumită chiar dacă primeam proteină doar odată sau de două ori pe săptămână... Vorba ceea: cine împarte, parte-și face...

Așa am supraviețuit până aproape de 'liberare, căci venise și perioada "înălțării" în grad, fiecare primind după faptă și răsplată, după rezultatele din toată perioada, dar mi-e nu-mi prea păsa de grade, știind că "tragerile" mele au fost mediocre, având în dotare o armă decalibrată, măcar că o chema Leana...

Și acum, mai am pe undeva, într-un sertar, livretul militar, cu gradul de sergent, următorul după soldat, de fapt toți teriștii am sfârșit cu aceleași trese bostănii, fiind "lăsați la vatră", ca atare. Dar și mai important pentru mine este calendarul AMR-ului, fiindcă în el am numărat și visat libertatea, în timp ce alții au visat la eternitatea conferită "ctitorilor" de biserici...

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

Dăruiește-mi un surâs, doar un motiv în plus,
Să-ți mai stărui printre gânduri pierdute-n apus,
Mâinele cuvintelor grele, cuvintele cult,
Nu vreau să-l mai trăiesc, să-l mai ascult... 

Dăruiește-mi un cuvânt, doar un motiv în plus, 
O pagină albă din cărțile tale din care m-ai smuls, 
Astăzi, există încă în noi înfierat în cuvinte, 
Străluminând icoane în altarul celor mai sfinte... 

Dăruiește-mi o privire, doar un motiv în plus, 
Să fiu eu umbra strâmbă a celui care primul s-a dus, 
Să mă pierd iar și iar, etern, în cenușa zilei de ieri, 
Un capăt de tihnă pe care încă-l preferi... 

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

    Să-mi dai petale de flori albastre,
    Să-mi fie pleope sub genele caste...
    
    Să-mi dai lumina ochilor mei,
    Să-mi fie aştri pe cerul de tei...
    
    Să-mi dai iubirea pe care-o voiesc,
    Să-mi fie nectarul dumnezeiesc...
    
    Să-mi dai sărutul de cu sară promis,
    Să-mi fie nesomnul, limpede-n vis...

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Într-o fugă constantă spre succes,
făcând exces de stres —
asta îmi doresc
sau aici mă opresc?

Toți au reușit, cu mine în urmă,
mergând pe sârmă spre altă cârmă.
Văd aceeași destinație ce-mi curmă
setea de eșec infantil ce urăște.

Visul mă pornește, dorința-mi vorbește,
forțând firea ce lovește
de muntele curgând.
Prin gând, în smoală mă vând,
plutind, uitând de ce voiam visând.

Mișcat de ticăit,
încrezut, apoi asuprit,
realizând corpul ce vrea să fie oprit.

Mi-am găsit ritmul printre fețe —
e într-un alt stil de dans:
printr-un vals de experiențe
ajungând la adevăratul sens.

Azi, mă rog la tine Doamne
Pentru mine azi mă rog
Fă minune în minune
Să nu văd ce  am mai văzut
Să n-aud ce am auzit
Și mă lasă-n iarna vieții
Să m-aud…Să mă privesc…
Să mă satur stând cu mine,
De mine rezemată să m-așez
Doamne!
Anticipat, îți mulțumesc.

De fel, am fost copil…

Ciudat, când încă nu crescusem,

doar amăgit, de doica - ce mă-ntreținea,

am pariat – ciudat,

să joc – de v-ați ascunselea,

sigur - și stingher.

Ciudat, cum era anotimpul,

încărunțind – gingaș, un altui sentiment,

bobi mari – îngrămădeau nisipul,

și timpul – parcă, nu avea habar…

Ciudat, îmbrobodeam verdeața,

a unei margini de trifoi,

când eu - și încă anotimpul,

mai exista și  pentru - noi!

Ciudat, firește mă întreb acum,

de unde – politețe am găsit,

când eu – stingher și încă sigur,

perechi, ne amăgeam - în doi…