Mediocritatea

În nopțile amare,
Când somnul ieftin vrei să-ți vinzi,
Unor aștri mai timizi,
Tinzi...
Cu privirea să-i cuprinzi.

Și un strop de poleială
Se presară intr-o doară
Între pleoape biciuite
De-ale timpului cuțite...

Și asculți încet neantul
Cum se scurge-n timp, gigantul,
Cu ecouri intr-un ceas
Timpul curge, eu sunt treaz.

Nu dormisem niciodată,
Am vegheat intr-un ungher,
Intr-un pol unde e ger,
Unde patul mi-i zăpadă.

Globul meu de aur veșnic

Mă privește ca un sfeșnic

Are rost ca din pridvor
Să-i întorc acest favor?

El cunoaște,
Adevărurile toate,
În comori adânc-'gropate
Și cu stările ce-un suflet simte,
Mintea nu poate cuprinde.

Lună, dragă, ce e viața?
Unde duce oare totul
Căci în toate e-un zadar,
Toate-ncep c-un "așadar"...

Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...

Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.

Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.

Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.

Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.

Am ars fără flacără,

Am plâns fără ochi,

M-am strigat fără glas,

Și m-am pierdut fără urme.

Am mușcat din soare,

Mi-am înghițit propria umbră,

Și m-am trezit plângând sânge

Într-o cameră fără uși.

Dar nimeni nu știa 

Că eu eram deja mort

Înainte să învăț să respir.

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.

În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.

Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.

Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină

Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

Cu ochii înlăcrimați de dor

De casă și de-al tinereții odor

Cu suflet de copil matur

Jurăm iubirea fără cusur

Cu multe clipe-n buzunar

Cu speranțe și gust amar

Cu toate cele ce mai vin

Stăm în pat cu baldachin

Cu viitorul ce ne-asteaptă

Suntem al celuilalt soartă

Și așteptăm să-mbătrânim

Amintiri să retrăim.

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant.