O dorința, o suferință
Vânt pustiu peste suflet suflă încet,
Mă simt doar un schelet,
Fără viață, fără sens, incomplet,
Cu o sincopă, dar și-un vis secret.
Un zâmbet blajin să mai înflorească,
În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,
Viața vreau s-o deslușesc,
Cu un surâs copilăresc.
Tot ce simt, în caiet să povestesc,
Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,
Poate-ai să vezi că lipsesc,
Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.
Iar de nu, poate cândva,
Peste caietul vechi, prăfuit,
O adiere ușoară va trece-așa,
Deschizându-l iar...
A mea dorință, a mea suferință...
Category: Philosophical poem
All author's poems: Thazoyom
Date of posting: 17 октября 2024
Views: 263
Poems in the same category
Divertisment prin existență
În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.
Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.
Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.
Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.
Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.
Aș da clipele rămase
De trecut eu mă dezbrac ,
Adulmecând torentul
Cu viitorul mă îmbrac,
Cutreierând prezentul.
Anii mei se scurg,
Cu răsunet mă străpung,
Risipiți în amurg
Din urmă nu -i ajung.
Mă privește din oglindă
Chipul de demult
Și ploaia rece udă
Obrazul meu adult.
Parcă ieri creșteam
Cu pletele in vânt;
Matur, să fiu tânjeam
Pe aripi de avânt.
Aș da clipele rămase
Copil să mai colind
Tinerețile frumoase,
Bătrânețea, ocolind...
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
Speranță
Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.
Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,
Dar plânsul e mai aspru și mai concret.
Nu, nu sunt de lemn.
Lumina îmi străpunge hazliul chip.
Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?
Am vise mărețe despre tot ce e nou,
Tăcerea-i puterea crescută în om.
Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.
Vreau din nou să prind răsăritul...
În inimă, dorul de tot e mai rău,
Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.
Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.
Prind răsăritul și dorul e triplu.
Mămico, de mă vezi, sunt aici,
Pierdută-ntre speranțe și timp.
Întrebări fără răspuns
Cum poți să ai privirea clară,
Când mintea-i răvășită toată?
Cum poți să umbli fără reazăm,
Când trupu-i în dezechilibru?
Cum poți să-nvălui cu iubire,
Când sufletul îți este distrus?
Cum poți să pipăi firul vieții,
Cu simțuri electrocutate?
Un șir de CE-uri depănăm
Sub jugul simțămintelor,
Și-n lacrimile mii scăldăm
Efectul apăsător al clipelor.
Un fulger de-amintire,
Fugar, ivit ca un intrus,
Crează stări de pătimire
Ce adânc în suflet au sedus.
În liniștea ce a-mbrăcat
Pelerina înstelată a nopții,
Se aud bătăi ce sacadat
Forțează poarta vieții.
Din zbucium naște-o plăsmuire
A cărei formă ne-mplinită,
Va deveni doar ca o asemuire
Scânteii vieții mult dorită.
Divertisment prin existență
În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.
Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.
Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.
Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.
Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.
Aș da clipele rămase
De trecut eu mă dezbrac ,
Adulmecând torentul
Cu viitorul mă îmbrac,
Cutreierând prezentul.
Anii mei se scurg,
Cu răsunet mă străpung,
Risipiți în amurg
Din urmă nu -i ajung.
Mă privește din oglindă
Chipul de demult
Și ploaia rece udă
Obrazul meu adult.
Parcă ieri creșteam
Cu pletele in vânt;
Matur, să fiu tânjeam
Pe aripi de avânt.
Aș da clipele rămase
Copil să mai colind
Tinerețile frumoase,
Bătrânețea, ocolind...
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
Speranță
Strig, dar tot ce aud e doar un ecou.
Speranța mă îndeamnă să încerc tot ce-i nou,
Dar plânsul e mai aspru și mai concret.
Nu, nu sunt de lemn.
Lumina îmi străpunge hazliul chip.
Credeai că fără tine, n-o să fiu nimic?
Am vise mărețe despre tot ce e nou,
Tăcerea-i puterea crescută în om.
Eu țip, dar noaptea îmi străpunge și ea paradisul.
Vreau din nou să prind răsăritul...
În inimă, dorul de tot e mai rău,
Dar cântecul mamei îmi cântă din nou.
Mai țip încă o dată, se sparge și timpul.
Prind răsăritul și dorul e triplu.
Mămico, de mă vezi, sunt aici,
Pierdută-ntre speranțe și timp.
Întrebări fără răspuns
Cum poți să ai privirea clară,
Când mintea-i răvășită toată?
Cum poți să umbli fără reazăm,
Când trupu-i în dezechilibru?
Cum poți să-nvălui cu iubire,
Când sufletul îți este distrus?
Cum poți să pipăi firul vieții,
Cu simțuri electrocutate?
Un șir de CE-uri depănăm
Sub jugul simțămintelor,
Și-n lacrimile mii scăldăm
Efectul apăsător al clipelor.
Un fulger de-amintire,
Fugar, ivit ca un intrus,
Crează stări de pătimire
Ce adânc în suflet au sedus.
În liniștea ce a-mbrăcat
Pelerina înstelată a nopții,
Se aud bătăi ce sacadat
Forțează poarta vieții.
Din zbucium naște-o plăsmuire
A cărei formă ne-mplinită,
Va deveni doar ca o asemuire
Scânteii vieții mult dorită.
Other poems by the author
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Picatura de ploaie
Oh suflet drag,
Oare ... când plouă
Te ai gândit
La acea picătură de apă ?
În cădere bruscă,
Într-un vânt tăios
Care o izbește
Poate prea puternic de pământ ...
Cum se dezintegrează,
Se distruge pe sine
Doar pentru a fi de folos
Unui pământ ?
Când unicul ei scop
Este să-și ofere orice molecula
Pentru a ne ajuta .
Și totuși,
Prin ploaie mă plimb .
Fară umbrelă
Sau pălărie
Lacrimile-mi curg
Lin pe obraji
Sufletul mă doare
Iar zâmbetul îmi piere
Sub picături de apă
Care poate se izbesc de mine
Asemenea lacrimilor mele
De pământul ud
Intrebandu-mă
Oare cine suferă mai tare ?
Și dacă oare,
Am ajutat și yo pamantul ,
Cu a mea lacrimă ?
Un dar sau o pedeapsa?
Oh suflet drag,
Aceste sentimente-
Acest fapt-
De a pune totul pe hârtie
Este o binecuvântare sau o pedeapsă ?
Un dar sau nu ...
Iarăși în miez de noapte mă gândesc
La ce joc amuzant jucăm,
De ce numai iubirea și durerea
Versuri scot din poet.
Cum în angoase întunecate mă aflu
Fiori reci mă trec,
Suflu înghețat-tăios,
Mă poarta în vânt,
Asemenea unui fulg de zăpadă
Prea mic și inocent
Fară puterea de a alege
Unde să se așeze ...
Fiindcă el doar plutește
Într-un neant .
Așa că întreb :
De ce nu am somn,
Dar nici vlagă ?
Pare a mă fi certat cu odihna!
Oare sa supărat pe mine
Când printre stele
Iar am zăbovit?
Sau când pe poteci de munte
Am umblat?
Când frunze de toamna
Am admirat,
Pe străzi întunecate
Cu eșarfa-n vânt
Dar cu zâmbet cald în suflet?
Oare asta să mi fie pedeapsa ,
Prețul plătit,
Pentru acest dar ?
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Picatura de ploaie
Oh suflet drag,
Oare ... când plouă
Te ai gândit
La acea picătură de apă ?
În cădere bruscă,
Într-un vânt tăios
Care o izbește
Poate prea puternic de pământ ...
Cum se dezintegrează,
Se distruge pe sine
Doar pentru a fi de folos
Unui pământ ?
Când unicul ei scop
Este să-și ofere orice molecula
Pentru a ne ajuta .
Și totuși,
Prin ploaie mă plimb .
Fară umbrelă
Sau pălărie
Lacrimile-mi curg
Lin pe obraji
Sufletul mă doare
Iar zâmbetul îmi piere
Sub picături de apă
Care poate se izbesc de mine
Asemenea lacrimilor mele
De pământul ud
Intrebandu-mă
Oare cine suferă mai tare ?
Și dacă oare,
Am ajutat și yo pamantul ,
Cu a mea lacrimă ?
Un dar sau o pedeapsa?
Oh suflet drag,
Aceste sentimente-
Acest fapt-
De a pune totul pe hârtie
Este o binecuvântare sau o pedeapsă ?
Un dar sau nu ...
Iarăși în miez de noapte mă gândesc
La ce joc amuzant jucăm,
De ce numai iubirea și durerea
Versuri scot din poet.
Cum în angoase întunecate mă aflu
Fiori reci mă trec,
Suflu înghețat-tăios,
Mă poarta în vânt,
Asemenea unui fulg de zăpadă
Prea mic și inocent
Fară puterea de a alege
Unde să se așeze ...
Fiindcă el doar plutește
Într-un neant .
Așa că întreb :
De ce nu am somn,
Dar nici vlagă ?
Pare a mă fi certat cu odihna!
Oare sa supărat pe mine
Când printre stele
Iar am zăbovit?
Sau când pe poteci de munte
Am umblat?
Când frunze de toamna
Am admirat,
Pe străzi întunecate
Cu eșarfa-n vânt
Dar cu zâmbet cald în suflet?
Oare asta să mi fie pedeapsa ,
Prețul plătit,
Pentru acest dar ?