Geneza

Oh suflet drag,

Mă întrebi cine sint 

Dar cum și de ce ... 

 Simplu îți răspund 

Că a mea geneza 

Din praf de stele provine 

Unite și făurite 

De un val lin 

Din adâncul ocean 

Căldură și viață

Din focul viu provin 

Căci om sînt 

Și în trezvie sper a mă afla

Călăuzit de luna

De munte protejat 

Atunci când scriu 

Și mă inspir 

Din suflu viu 

Lin venind

Luceafărul blând șoptind

Cu lumina și culoare 

Că am să port acest vesmânt 

Cusut cu fir de alinare 

Până la ultima-mi suflare 

Căci piese de spirit am cules 

Pierdute dar regăsite

Suflet pentru Thazoyom

Și răsuflare pentru mine.


Category: Philosophical poem

All author's poems: Thazoyom poezii.online Geneza

Date of posting: 5 October 2023

Timp de citire: ~2 min.

Views: 1381

Log in and comment!

Other poems by the author

Într-un colț uitat

Oare ce ți-am cerut?

Ce-am făcut atât de greșit,

Încât ai ales să fugi,

Fără să spui, fără să-mi explici?

 

Să taci și să-ți fie mai ușor,

Să mă lași în urmă, fără dor,

Să uiți de mine, ca de ursulețul tău,

Cel pe care-l strângeai la piept mereu.

 

Ursulețul fără care nu dormeai,

Pe care oriunde mergeai îl luai,

Pe care-l țineai mereu lângă tine,

Și nu voiai să-l pierzi pentru nimeni.

 

Dar ai uitat de el când ai plecat,

Din camera copilăriei, și l-ai abandonat.

A rămas singur într-un colț,

Nemişcat, uitat de tot.

 

A rămas acolo cum l-ai lăsat,

Cu blana veche și sufletul uitat,

Și-a stat privind spre ușa închisă,

Cu speranța în inimă, încă aprinsă.

 

A stat și-a așteptat în fiecare zi,

Poate-poate într-o zi vei reveni.

Zi după zi, noapte după noapte,

Te-a așteptat în liniște și șoapte.

 

Iar minutele, încet, s-au adunat,

În luni și ani de timp îngropat,

Dar el n-a încetat să spere,

Că vei deschide ușa, măcar o vreme.

 

Să te întorci, să te uiți înapoi,

Să-ți amintești de voi, de amândoi,

Să-l atingi ușor, ca altădată,

Cu mâna ta de copil, tremurată.

 

Să-l iei din colțul unde-a stat,

Să-l strângi la piept, cum ai făcut odat',

Să-i spui că n-ai uitat nicicând

De cel ce te-a așteptat plângând.

 

Dar poate că, într-un final,

Ursulețul n-a fost un lucru banal.

Poate că el eram chiar eu,

Iar tu ai fost ca și copilul meu.

 

Și poate c-ai plecat fără să știi

Că m-ai lăsat acolo, între zile pustii,

În colțul acela rece și uitat,

Așteptând să fii iar cel de altădat'.

 

Iar dacă într-o zi te vei întoarce,

Și vei deschide ușa ce ne desparte,

Poate mă vei găsi tot acolo,

Cu același dor, dar fără glas.

 

Bătrân, prăfuit și nemişcat,

Exact în locul în care m-ai lăsat.

Și poate-ai să înțelegi atunci,

Cât de mult doare să fii uitat de cei mai dragi.

More ...

✨ Cavaler stins

Un vânt rece-adânc, pe obraz mă despică,

O gură de viață cu greu mai apuc.

Cu pași osteniți, inima mi-e pustie –

Mă lupt cu trecutul, din umbră, c-un duh.

 

Armura-mi e grea, sfărâmată de vreme,

Rugină și vină, la piept îmi apasă.

Sub pași, un ecou de durere mă cheamă,

Un cavaler stins, fără drum, fără casă.

 

Sabia-i crăpată de vechi amintiri,

Tăișul i-e tocit de războaie de sânge.

În mână mi tremură vechile amintiri –

Strigăte mute ce-n noapte ajung .

 

Pe iarba jilavă, m-arunc fără glas,

Privind către stele cu ochii adânci.

Să-i alin pe cei care se-neacă-n pământ,

Să pot să respir printre umbre și stânci.

 

Și poate-ntr-o noapte, sub cerul de plumb,

Voi simți cum se stinge tot ce m-au durut.

Căci chiar și-o rană, cu vremea se curmă –

Dar nu și regretul de-a nu fi fost iubit. 

 

 

 

More ...

Strigăt tăcut

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

More ...

Amarul incandescent

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.

More ...

Simplu gând

Suflet drag, 

Tu ști oare ... 

Cât de drag îmi ești ?

Că al tău zâmbet 

Încă mă liniștește

Iar când te văd 

Doar mă bucur ? 

La un gând mahmur

Și al cordului tremur 

Unui simplu bonjur

Rostit numai cum tu știi

În excursia vieți turiști

Dar a iubirii artiști

More ...

Inimi telepate

Oh suflet drag,

Oare cum am ajuns 

Într-un impas al ființei 

Al omenirii și al simțirii ... ? 

Cuvinte goale 

Ocupă locul unui sentiment 

Unui fior cald 

Care te îmbata de iubire .

Cum a putut 

O trăire menită

Fară cuvinte să te lase 

Într-un cuvânt

Să se metamorfozeze ? 

Un cuvânt atât de banal 

Precum IUBIRE

Să rostesc că te iubesc ... ? 

Necesar mai este 

Când mă simți,

Mă vezi cu adevărat , că te iubesc ?!

Oare când s-a pierdut simțirea? 

De a trebuit să-ți rostesc ,

Să-ți amintesc 

Cu banale și reci cuvinte 

Trăirile care făr' de vorbe mă lasă.

Când printre răsuflări apăsătoare

Și bătăi de inimă 

Numai fapte se adună 

În sufletul mea numai cuvinte 

Nu se mai găsesc...

Prin urmare , 

N am să ți mai șoptesc lin 

În veacuri îndelungate 

Că te iubesc . 

În ochi mei ai să citești 

Cum printre stele 

De mana ne ținem,

Tineri și iubiți,

De la apus la răsărit 

Căci acum mă simți 

Mă cunoști 

Și doar în fapte mă iubești.

More ...

Poems in the same category

Oameni care mor încet

 

Nu, nu toți murim dintr-o dată.

  Unii murim… puțin câte puțin.

Dimineața, când ne trezim fără motiv.

  Seara, când stingem lumina în tăcere.

În mijlocul oamenilor,

  când nimeni nu ne vede.

 

Sunt oameni care râd… și totuși mor.

  Care spun „sunt bine”,

deși nu mai au nimic înăuntru.

  Sunt oameni care umblă pe stradă

ca niște fantome cu piele,

  cu ochii plini de ploi nespuse

și sufletul ca o cameră goală, rece,

  unde nu mai intră nimeni.

 

Ai văzut vreodată un om stând în tăcere

  pe marginea patului,

cu privirea pierdută,

  și mâinile strânse, ca și cum

s-ar ține de el însuși să nu cadă?

 

Nu e lene.

  Nu e lene să nu te mai ridici.

E durere.

   E oboseala aia care nu trece cu somn.

E golul ăla care nu se umple nici cu iubire.

  E sfârșitul...

într-un om care încă trăiește.

 

  Ne-am obișnuit să fim singuri,

Să nu cerem, ca să nu fim refuzați.

  Să nu plângem, ca să nu fim slabi.

Să nu iubim, ca să nu mai fim răniți.

  Dar în spatele zidurilor noastre…

suntem doar copii speriați

  care încă așteaptă să-i ia cineva în brațe

și să le spună:

  „Nu plec.”

 

Dar nu mai vine nimeni.

  Și în fiecare zi,

murim câte puțin.

  Oameni,

uitând cum e să fim… oameni.

More ...

Singura lumânare

Oh suflet drag, 

Te rog,

Te implor... ,

Oprește-te! 

Nu vezi ca doar ție

Rău iti aduci ! 

Tremuri dezorientat,

În deriva plutești, 

Pierdut de sens și rost, 

Inecat in frici,

Constrâns de emotii..

Și totuși...

Spui ca ești bine 

Chipul te arde, te ustura , 

Când zambetul trebuie sa-l inforesti 

Dar în suflet este infern ...

Vitalitatea și rosu din obraji 

Numai in paharul de vin se mai găsesc 

Care este acum mai rosu 

Decât buzele tale ... 

Ochi ce luceau a sperante 

În noapte s-au pierdut 

Rataceac printre stele 

In urechi auzi 

Vorbe din alte lumi

Care te îndruma spre alt sine 

De frici lipsit

De încredere ai sa-l asculți 

Fără sa te întrebi cine este 

Doar sa asculți orbește 

Ale lui spuse 

Caci singurul îndrumător a rămas 

Singura lumânare care se arde pe sine 

Spre a te lumina pe tine 

A ieși din labirinturi iluzorii 

Unde frica și deznădejdea 

Domnesc în liniște 

Cu un parfum apăsător .

Asa ca lumina accept-o 

Și bine uita te

Pe unde calci 

Caci in cele din urma 

Ceara se va topi 

Singur vei rămâne iar 

Și numai de tine ține 

Dacă ai reușit 

A găsi 

Portița de lumina.

More ...

NORI

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...

More ...

Păpușarul și marioneta

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

 

More ...

anonim.poezie 17

Sunt din românii mai sfioși ?

Poate că - s evlavioși.

Sunt alții: tăcuți ca melcul ?

E, poate, în ei: talentul.

,, Tu știi necazul sufletului meu.,,

Ești îndurat și bun și Dumnezeu ...

Vă rog acum, Dominatorule Preasfânt 

S-aveți în grijă tineri, de - au  sau nu : Cuvânt.

Chiar de Cuvântul Sfânt i-un Domn Isus !

,, Pe restul am să știu Eu cum să - i judec ! ,,

Vorba aceasta S-a rostit de sus

( Despre maturi, nu sabatini cu scutec .)

More ...

ADÂNCURI

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍