Priviri împietrite

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...

Vântul ușor, de vară aduce  o dulce melancolie

În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie

Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare

Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare

Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra  vieții mele

Acum, pot să cad cu ușurință în  adâncimea prăpastiei neajungând la  cele mai uimitoare stele

Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta  cu întunericul nesfârșit

În întunericul  acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt

Aud,  un ecou a unei  voci  groaznice  și puternice din  îndepărtare

Dar parcă acest glas plin de  furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare

Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură  omenească de pe acest  pământ

Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt

Dar nu văd rostul și  sensul  salvării, din  primejdia cea mai aspră a vieții

Poți muri pentru cea mai  excelentă și veșnică  creație, lăsând dar umbra  în pragul dimineții

La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru   oricare vis copilăresc

Viața întreagă, merită cât  coastă pentru  fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.

Mă iert pe mine în pragul ființei mele

Îmi cer iertare acum, cât mai exist un pic.

Mă iert pentru acele clipe grele

Când doar am plâns... făr` fruntea s-o ridic!

Îmi iert și nopțile fără de somn

Și vorbele ce mi le-ai dat,

Fără ca lumea s-o răstorn

Și fruntea ... tot n-am ridicat!

Acum mă iert pentru o mare de tăcere

În care nici cuvintele nu mai încap...

Pentru încuvințări pline de durere

Și pentru zile în care ai fost... satrap!

Mă iert și pentru zilele cu stele,

Și pentru zilele cu lună plină,

Când n-am ajuns acolo, în lumină,

Căci am avut prea multe mantinele...

Mă iert profund, fantastic,

Mă iert cu tot ce sunt și am!

Îmi iert greșelile-ntr-un mod ecleziastic,

Și mă așez cuminte... iar... în geam...

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.

Suflet drag, 

Tu ști oare ... 

Cât de drag îmi ești ?

Că al tău zâmbet 

Încă mă liniștește

Iar când te văd 

Doar mă bucur ? 

La un gând mahmur

Și al cordului tremur 

Unui simplu bonjur

Rostit numai cum tu știi

În excursia vieți turiști

Dar a iubirii artiști

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Oh suflet drag,

Oare cum am ajuns 

Într-un impas al ființei 

Al omenirii și al simțirii ... ? 

Cuvinte goale 

Ocupă locul unui sentiment 

Unui fior cald 

Care te îmbata de iubire .

Cum a putut 

O trăire menită

Fară cuvinte să te lase 

Într-un cuvânt

Să se metamorfozeze ? 

Un cuvânt atât de banal 

Precum IUBIRE

Să rostesc că te iubesc ... ? 

Necesar mai este 

Când mă simți,

Mă vezi cu adevărat , că te iubesc ?!

Oare când s-a pierdut simțirea? 

De a trebuit să-ți rostesc ,

Să-ți amintesc 

Cu banale și reci cuvinte 

Trăirile care făr' de vorbe mă lasă.

Când printre răsuflări apăsătoare

Și bătăi de inimă 

Numai fapte se adună 

În sufletul mea numai cuvinte 

Nu se mai găsesc...

Prin urmare , 

N am să ți mai șoptesc lin 

În veacuri îndelungate 

Că te iubesc . 

În ochi mei ai să citești 

Cum printre stele 

De mana ne ținem,

Tineri și iubiți,

De la apus la răsărit 

Căci acum mă simți 

Mă cunoști 

Și doar în fapte mă iubești.

Oh suflet drag , 

Din al meu trup 

Un sunet nu mai iese 

Fara vorbe am ramas 

Chiar de in minte 

Romane am de spus ....

Corp de lut am ajuns

Sau asa ma simt ...

Rece, moale si far de viata 

Cand glasul impietrit a devenit

Cand strig si nu ma auzi

Cand vorbesc si nu ma asculti

Cand spui ca doar un suflet tanar sint 

Si ma renegi 

Ma ignori si diminuezi

Crezand ca n-am habar 

Ce este viata 

In vid plutesc 

Vorbele îmi rasuna 

Si numai luceferi banlzi ma aud 

Si ma alina de la rasarit pana la apus

Caci vorbele sufletului 

Nu le aude oricine 

Si le citeste numai

Cine ochi are sa vada

Suflet drag ,

Peste oceane de cuvinte 

Al meu dor -

Corabie sa fie 

Pânză de speranță 

În larg sa-l poarte 

În vânt lin șoptit 

Al amorului vis

Trecând peste întinderi nesfârșite

Doar în al meu suflet sfârșit 

Orizontul harta sa mi fie 

Spre un răsărit așteptat 

O raza de lumina vie 

În dar sa mai primesc 

Călăuză sa mi fie

În corul de voci mute