Gând de început

Ia seama-nțeleptul, nu lucră-ntr-o doară

Alege cu grijă timp, treabă și loc:

El sania-și face, cât timp este vară

Iar iarna când vine... o pune pe foc...

Ca un dar
Dulce-amar,
Mi-au picat
Dintr-o dat,
Dulci cuvinte
În minte.

Și, încet,
Cât te-aștept,
Le adun
Și le pun
Într-o șoaptă
Fierbinte,

Ce te-atinge ușor
Și îți spune: te-ador
Talisman norocos
Și-al meu înger duios
Și cuminte...

Când intri-ntr-un domeniu nou,
Nu te purta ca un erou!
Poți fi maestru priceput
Dar, intri în necunoscut.
Fă pașii mai încetișor,
C-ai putea fi începător.
Poți fi profesor bun dar, lasă,
Nu ști să construiești o casă.
De vrei să faci ceva-nțelept,
Nu-ncepe ca un arhitect.
Mănânci pe pâine medicina
Dar, nu ști să-ți repari mașina.
Te crezi din start un bun mecanic,
Poți să muncești și-un an, zadarnic.
Atunci când "vasul ți-e prea plin",
Nici completările nu-ți vin,
Respingi și sfatul ce-l primești
Și-adesea riști să te lovești.
Și se întâmplă-atunci minunea:
Nu mai atingi perfecțiunea.
Spuneau niște filozofii
Că, "cel mai bine-i să nu ști",
Observi si ești dispus sa-nveți
Și astfel, iute te deștepți.
Un sfat cumva dacă primești,
Vei ști-n ce fel să-l folosești
Și iată cum devii un geniu,
Desăvârșit și-n alt domeniu.

Ca să fiu cu lumea-n ton,

Mi-am luat de curând I-phone.

Fi-miu, neastâmpărat,

L-a trântit și-acum e spart.

Întreb: este cineva

Ce dorește-al cumpăra?

Are doar opt anișori,

Ochișori scânteietori,

Blond, cu părul bucălat

Dar, cam neastâmpărat.

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

O mamă, foarte "simțitoare",
Văzându-și fica deseori
Pierdută și cu capu-n nori,
A devenit bănuitoare.

Deci, la ginecolog fugind,
Îl roagă cu îngrijorare:
- Verificați a fetei floare,
De i-a furat-o-al ei iubbit !

....................................

- Da doamnă, nesimțit băiat,
E-ntemeiată-ngrijorarea...
Știți, nu s-a mulțumit cu floarea
Ci și ghiveciul i l-a spart...

Să cresc în tăcere
nu a fost o dorință a sufletului meu.
Am perceput-o întotdeauna
ca fiind un simplu apogeu.

Mi s-a spus că asta sunt,
atât trebuie să însemn…
Iar, de mic copil,
iubirea s-a preschimbat doar în ceva nedemn.

Atât sunt eu?
Doar o multitudine de frici constante…?
Felul în care iubesc —
nimic mai mult decât sentimente infectante…?

Cum aș putea să nu stau aici, să putrezesc,
dacă frustrarea a fost martorul
ce m-a privit cum cresc…?

Vorbim despre „Iad”,
în timp ce societatea e un infern.
De ce am preschimbat ideea de „frumos”
doar în ceva modern?

Sunt în punctul în care îmi este frică să iubesc…
Însă ar putea oare să-mi fie frică
de ceea ce mă agăț ca să trăiesc?

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog