Geneza

Oh suflet drag,

Mă întrebi cine sint 

Dar cum și de ce ... 

 Simplu îți răspund 

Că a mea geneza 

Din praf de stele provine 

Unite și făurite 

De un val lin 

Din adâncul ocean 

Căldură și viață

Din focul viu provin 

Căci om sînt 

Și în trezvie sper a mă afla

Călăuzit de luna

De munte protejat 

Atunci când scriu 

Și mă inspir 

Din suflu viu 

Lin venind

Luceafărul blând șoptind

Cu lumina și culoare 

Că am să port acest vesmânt 

Cusut cu fir de alinare 

Până la ultima-mi suflare 

Căci piese de spirit am cules 

Pierdute dar regăsite

Suflet pentru Thazoyom

Și răsuflare pentru mine.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Thazoyom poezii.online Geneza

Data postării: 5 octombrie 2023

Vizualizări: 481

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Toata lumea stie

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

 

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

 

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

 

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

 

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

 

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Mai mult...

TU, UN FEL AL MEU

N-am un fel anume, eu

sunt un vis

în dansul timpului... 

jumate eu, jumate tu

umbră și luminii!

 

Și cobor,cântec...

deasupra timpului, 

eternitatea ta

mi-e sângele în mine. mereu, 

 

emoție tu,

în haină de înger...

lacrima eu,

în contract între noi

vis chemat de infinit!

 

Visări, fugare

suna în zări, acorduri rare... 

mi-au pierdut umbra

și-a rămas o cerneală,

undă grie din mare!

 

...©TU, UN FEL AL MEU .... .

 

✍️1-NOENB -2024 

Dora Teodora Diaconescu Voichița

Mai mult...

Din și pentru iubire…

Fiecare an din viața noastră ne învață câte o lecție

Uităm să trăim, ne privim în oglindă zi de zi de parcă nu vedem aceeași reflexie

De fiecare dată… de fiecare dată uităm să facem un pas înapoi

Pentru a vedea apusul ascuns de după gunoi


Gonim grăbiți după averi, și totuși suntem săraci

Uităm să trăim, te îmbraci grăbit și tot mai repede te dezbraci

Și nu de haine, ci de viața în sine

Ai găsit la el tot ce lipsește din tine?

Eu ma-ndoiesc, căci tot ce ai pierdut odată

Se vede azi la marginea inimii tale, e o poză veche, înrămată


Copil fiind, aștepți cu nerăbdare să crești

Bătrân devii, iar de la viață timp cerșești

Uităm să trăim, ne-ntoarcem în trecut spunându-ne că puteam schimba ceva

Ca puteam iubi mai mult, ca puteam alege altceva

 

Treci bucuros prin viață dar uiți ca de fiecare dată când clipești

Ești cu un centimetru de secundă mai aproape să te risipești

Suntem paradoxali

Ne naștem, trăim și murim din și pentru iubire

Dar când ai timp să te iubești pe tine?

Iubim ploaia, dar dormim atunci când plouă

Iubim doar ce ni se cuvine nouă

Uităm să trăim, lăsăm în urmă praf și picături de stele

În viitor, cândva, poate ne vom ghida după ele.

Mai mult...

Un maniac și-un salvator: Pocalul

 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

 

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

 

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

 

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

 

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

 

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

 

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

 

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

 

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

 

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

 

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

 

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

 

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 

 

 

Mai mult...

Nu ştiu

 

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

 

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

 

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

 

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

 

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

 

Mai mult...

1 Part Castelul misterios

Unde-va departe,

Stă un castel misterios,

De ce secrete are parte,

Frica stătea în os.

Mulți oameni au fost acolo,

Și nu s-au mai întors,

Deoarece nu era scăpare,

Din castelul cel mai mare.

La fiecare pas , 

Căprioare, iepurași,

Prințese ce erau doar imaginare,

Și mii de fluturași,

Dar oare unde dispăreau?

Cavalerii duși de rege,

Dar oare ce credeau?

Despre această lege.

Dar acolo e frumos,

Dar frica au avut-o,

Dar ei visau miraculos,

Ce era doar un vis care creea magia.

Dar tot facea imaginarea,

Era-ntuneric și pustiu,

Dar și totuși e magia,

Ce era și un coșmar.

Și nimeni n-au aflat,

Secretul din castel,

Și nimeni n-au aflat,

Secretul măricel.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Un dar sau o pedeapsa?

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

 

 

Mai mult...

Toata lumea stie

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

 

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

 

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

 

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

 

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

 

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Mai mult...

O dorința, o suferință

 

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

 

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

 

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

 

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...

Mai mult...

Cât mai poți?

Oh suflet drag ,

În ale mele cuvinte 

Alinare cauți 

Să mă bucur că m-ai citit ? 

Sau să jelesc că m-ai înțeles ? 

Suflet tânăr ... 

De ce petalele ți se ofilesc ? 

Și chipul rigid îl ai 

Când nu poți exprima cu adevărat

Ce simți

Împietrit rămâi 

În tine fericirea izbucnește

Dar nu o poți arăta 

Nu știi oare ? 

Când un dans nu-l poți dansa 

Dar muzica o simți 

Înlemnit rămâi 

Și te gândești de ce .... 

Și te întreb cât ai ascuns ? 

Cât ai evitat ? 

Că nu este momentul 

Sau ce o să spună cei din jur 

În colivie singur te ai închis

Zăvorul l-ai pus 

Și lumina ai închis o 

În siguranță să fi pretinzi

Ohhh ohh oh 

Cât mai poți să înduri ? 

Măi chip blajin 

De mână te țin 

Calm în centru te pun 

Și te las să vezi 

Că numa cât vrei 

Doar atât ai să suferi . 

Mai mult...

Prăbușirea haousului

Oh suflet drag....

Obosit te simti 

De emotii esti incercat 

De trairi inecat

Mergand pe marginea propriilor prapastii

Si totusi gleznle tremurand ...

Te ai opri , ai respira , 

Loc ai lua spre cugetare ...

Insa marginea este fina si abrupta 

Timp nu exista 

Si pe loc nu poti ramane ....

Clar vezi ca o decizie ai de luat 

Mergi incet 

Sau te lasi apasat ...povara si in suspin 

Dar totusi sti ca nu mai poti 

Minte spune" Hai !" 

Si trupu spune arzator "Stai !"

Tremuri in deriva 

Vantul sufla taios

Rece ,te ingheata

Controlul se surpa 

Renunti la el 

Doare sa l mai ti strans 

Si te lasi 

Insa te agati de incredere 

Si crezi ca iarasi cazi 

Liber in aerul haosului

Te indrepti in alta directie fara control 

Si vezi ca ai urcat 

Vezi prapastia 

Vezi poteca 

Si te intrebi 

"oare ce mi se arata

 unde sint ?"

Si sesizezi ca ai aripi 

Si vantul te poarta lin 

In drumul tau 

Spre orizonturi largi

Caci atunci cand nu mai poti 

Cineva mereu te prinde 

Caci ai gasit curaj

In spusele mele 

De a avea incredere 

Si de a face rai din ce ai 

... ai crescut .. te ai inaltat ..

Si cu credinta ai zburat 

Neatins de piatra dura 

Si de spaima injositoare 

Spre lumina zburand lin

Cu sufletu deschis 

Acum fara suspin

Durerea spargandu se in angoase 

De piatra intunecata a abisului 

In urma lasata...

Mai mult...

Păpușarul și marioneta

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

 

Mai mult...