EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
Poems in the same category
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Geneza
Oh suflet drag,
Mă întrebi cine sint
Dar cum și de ce ...
Simplu îți răspund
Că a mea geneza
Din praf de stele provine
Unite și făurite
De un val lin
Din adâncul ocean
Căldură și viață
Din focul viu provin
Căci om sînt
Și în trezvie sper a mă afla
Călăuzit de luna
De munte protejat
Atunci când scriu
Și mă inspir
Din suflu viu
Lin venind
Luceafărul blând șoptind
Cu lumina și culoare
Că am să port acest vesmânt
Cusut cu fir de alinare
Până la ultima-mi suflare
Căci piese de spirit am cules
Pierdute dar regăsite
Suflet pentru Thazoyom
Și răsuflare pentru mine.
Binele de rău..
E comod să reproșezi,
Ieftin să faci rău;
Din prefață maschezi
Chipul viciului tău..
De ce izbești de piatră
Bărna de sub nas;
Nu te pișcă,nu te mustră
Din lăuntricul glas?...
Binele neprețuit,
Dificil de conceput,
E însușit și folosit
Că și personal avut.
Căci pizma prin vene
Stimula placerea
De-a ticlui scene,
Stârnind durerea..
Ideal ar fi să ierți
Din cugetul dezlănțuit
Și tardiv să nu regreți,
Când nu ai cum să fii mântuit..
CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Other poems by the author
NOCTURNĂ 2
Cifrele roșii dansează încet
Cernind nisipul fără regret,
Secundele curg în minute și ore,
Zorii se nasc în fâșii incolore.
Simt cum visele mi se destramă,
O nouă zi e-împletită în dramă,
Actori cenușii se perindă prin umbre,
Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
Pustiul din mine se cască adânc,
Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
Cuvintele mele se transformă în praf,
Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
Cu ochii goliți de spaimă și calm,
Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
Aripile mele din ceară cad în ruină,
Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
Infernul din mine-i desăvârșit.
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL
Într-adevăr e timpul,
ca marea-nvolburată,
să-nspume-n valuri albe,
ale noastre trupuri ude...
Într-adevăr e timpul,
ca luna să se culce,
şi prima stea, a vieţii,
pe cer să se ridice...
Într-adevăr e timpul,
ca zborul meu înfrânt,
să redevină flăcări,
să picure cuvânt,
să sape-n trupul tău
firav, un gând :
să-ţi fie dor de mare
de pescăruşi ţipând...
NOCTURNĂ 2
Cifrele roșii dansează încet
Cernind nisipul fără regret,
Secundele curg în minute și ore,
Zorii se nasc în fâșii incolore.
Simt cum visele mi se destramă,
O nouă zi e-împletită în dramă,
Actori cenușii se perindă prin umbre,
Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
Pustiul din mine se cască adânc,
Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
Cuvintele mele se transformă în praf,
Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
Cu ochii goliți de spaimă și calm,
Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
Aripile mele din ceară cad în ruină,
Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
Infernul din mine-i desăvârșit.
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ
E timpul florii de cireș!
La noi de ce nu înflorește, oare?
Cum poate vremea să dea greș,
De nu-i un ram cu floare?
Am așteptat nerăbdător,
Un pic, un strop de soare...
Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
Cu vifor și ninsoare!
În loc de cer albastru și curat,
Și-n loc de paseri cântătoare,
Eu văd doar cer înnourat,
Și "aud" tăceri plictisitoare!
O, primăvară, unde ești,
Cu tot alaiul tău de seamă?
Cumplita iarnă s-o oprești,
Nu vezi că lumea te reclamă?
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL
Într-adevăr e timpul,
ca marea-nvolburată,
să-nspume-n valuri albe,
ale noastre trupuri ude...
Într-adevăr e timpul,
ca luna să se culce,
şi prima stea, a vieţii,
pe cer să se ridice...
Într-adevăr e timpul,
ca zborul meu înfrânt,
să redevină flăcări,
să picure cuvânt,
să sape-n trupul tău
firav, un gând :
să-ţi fie dor de mare
de pescăruşi ţipând...