CU FIGURI GROTEȘTI
Sunt o trestioară frântă
De vântul hoinar,
Încerc să mă prefac fluier
Să mai cânt măcar.
Sunt 0 frunză de arțar
Frunză argintie
Soarta să-mi aducă în dar
Rimă în poezie.
Sunt un crin bătut de brumă
Lipsit de parfum
Socotesc că până-n toamnă
Pot să mă adun.
Sunt,și -am fost o visătoare
Inventând povești
Într-o lume fermecată
Cu figuri grotești.
Poems in the same category
Locul
E mult loc sub Soare,
E mult loc sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Praful de pe drum,
Pulbere de aur
Spalata in copaie,
Seara,
Si transformata in vise.
Regina noptii
Isi invaluie regatul
Cu parfumul tandru,
Greerii ii canta laude
Sub candelabrele instelate,
Dansul tine pana-n zori
Cand unii se inchid in sine,
Altii adorm sub umbra deasa
A norilor si-a nucilor din vie,
Lumina contureaza tot ce prinde,
Dand rost timpului,
Faptura alene se intinde,
E mult loc sub Soare,
Cat cuprinde !
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Când clopotele tac
La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Amurgul duhurilor pierdute in etern
Printre demoni și morminte
Spiritele ne atrag prin forțe divine
Viață nesfârșită de apoi abia acum începe
Iar totul se termină în amurg
Printr-un etern nesfârșit
Dintre spațiu și timp
Duhurile pleacă urechea la strigarea noastră cu suspin
Învăluite de ura … se odihnesc în eternul somn
Urzela timpului ne cuprinde
Fără să ne gândim la cele mai importante lucruri
Materia murdară ne atrage spre rău
Dar nu realizăm că vom fii doar niște duhuri în nesfaristul amurg
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Other poems by the author
IARNA ASTA
E miez de iarnă și e ger,
Omătu-i așternut în valuri
Norii-s tulburi pe sub cer
Pânză albă-i sus pe dealuri.
Nu-i țipenie pe drumuri
Lumea-i toată închisă în casă
Doar din hornuri urcă fumuri,
Ce-i afară ? cui îi pasă?
Casele-s îmbobodite
Flori de ghiață râd în geam
Pe sub geamuri stalactite
Și ghirlande prinse-n ram.
Gerul lacom mă cuprinde,
Nasul mâinile îmi îngheață,
Vântul hora își întinde,
Mii de ace simt pe față.
Scârție omătu-n cale,
Gerul mă gonește în casă
Urlă lupii jos în vale,
Of, ce vreme nemiloasă!...
CINE SUNTEM?
De unde venim?
Exact nu știu
Avem în schimb
Istorii vechi sub soare
Ne tragem seva
Din adânc de mare...
Din cremene și stâncă.
ȘOAPTA NOPȚII
Ce aud câteodată în noapte?
Pare a fi plânset,parcă-s șoapte
Iar când noaptea e senină ,
Parcă-s vorbe de lumină
Iar când cerul e înnorat
Aud plânset și oftat.
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
FLOARE DE COLȚ
Floare de colț
Scăldată in soare
Floare de colț
Îubire ce doare
Floare de colț
Ideal de iubire
Trdită de drum
Spre seară apune.
Destin de parfum.
TRSTRȚE
Ce tristă-i ziua care vine
De lacrimi zilele sunt pline
Urma lor se așterne în barbă
Un gând rebel vrea s-o șteargă.
De atâta dor și de pustiu
Vorbesc în gând ,așa mai știu
Vă che pe rând,vă strg pe nume
Sperând să vă adun din lume.
Sunteți duși doar de nevoi
Ca-n vremuri grele ce război
Rămase-s casele pustii
Bătrânii sunt ai nimănui.
Rămas-am singură și tristă
Odihnă am pe un colț de prispă
Tăcută și îndurerată
Cu ochii țintă către poartă...
Poate azi sau poate, mâine
Voi auzi lătrat de câine
Și dragii mei să intre în casă
Să-i văd pe toți cum stau la masă.