CUM AȘ PUTEA?

    Opreşte, nici un pas mai departe !!!
    Degeaba cauţi în câmpiile arse,
    Soare topit pe cerul gelos,
    Drum de piatră-n vânturi ros...
    
    Degeaba tulburi mări adânci,
    În van cauţi printre stânci,
    Căci nimic nu-i de găsit,
    Decât vântul chinuit...
    
    Nici un pas, nici o secundă,
    Vremea ta, s-a scurs fecundă,
    N-ai să-mi tulburi tu acuma,
    Strălucind rotundă luna...
    
    În van aceste lacrimi inutile,
    Care-au fost cândva fertile,
    Rouă-n trandafiri cântând,
    Soare-n cioburi lunecând...

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Astăzi, astăzi, astăzi.

Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.

Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"

De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate. 

Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment. 

Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos! 

Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

 .  A mai trecut un ceas... 
    şi s-a irosit în zadar,
    un ceas petrecut fără tine,
    fară şoapta zâmbetului tău, 
    fără umbra ta...
    Şi-apoi, un minut şi o secundă 
    a picurat, şi-a curs fecundă, 
    şi nimic n-a mai rămas, 
    nicio lacrimă n-a mai căzut, 
    peste seceta inimii mele.
    
    În această, tristă oră, 
    pe nimeni n-am iubit...
    Ci doar am urât, 
    şi nu voi mai fi val, 
    nici sărut, nici furtună...
    Căci fără tine mă sting, 

    şi mă pierd în neant,
    ca o stea, în prag de dimineaţă.

Vis

Viața ar fi un vis, viața ar fi un vis.
Dacă aș putea sa te duc în paradis,
și n-ai fii așa indecisă,
și ai veni cu mine în lumea luminoasă.

De fiecare dată când te văd,
un gând îmi vine în minte,
și-mi cânta ca multe instrumente.
Dacă ai face așa cum te-aș îndruma,
noi, am avea o viață de vis draga mea.

Viața ar fi un vis, viața ar fi un vis,
dacă te-as putea duce în paradisul nostru
în locul nostru sacru,
și dacă mi-ai spune că sunt singurul pe care iubești
și doar cu mine să trăiesti.

Viața ar fi un vis.

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

Mi-e dorul de tine, dor ce mă arde

Foc ascuns sub inima dărâmată 

Te chem cu gândul în tăcere 

Deși îmi ești uitare în toate cele...

Mi-e dor de privirea ta, senină și clară 

Știu că nu-ți pasă... a mea începe să doară 

As vrea să te mai văd pentru o clipă 

Poate simți cum sufletul te strigă...

Te văd și te chem din imensa tăcere 

Te caut în vise rămase efemere

În nopțile pline de acută durere 

Dar ești doar o umbră, ce în zori piere...

Mi-e dor ca și când nu ai plecat nicicând 

Fără o-mbrățisare...fără "un vin"

Un dor ce speră la o umbră de noi 

Ca și când intr-o zi te-ai mai uita inapoi...

Iluzii... sufletul simte în al său adânc 

Că brațele tale azi sunt rece mormânt... 

Si-n dorul ce arde mocnit în piept

Te caut, te găsesc si-apoi, te pierd...

Mă doare și nu-mi rămâne decât să te uit

Să fac din durere, pentru inimă, scut,  

Chiar de dorul nu-i stins și stă așezat 

Într-un colț de suflet, ce l-ai refuzat...

Mi-ai fost lumină-n noapte grea,

Mi-ai fost și vânt, mi-ai fost și stea,

Ne-am prins în jurământul sfânt,

Că nu vom renunța nicicând.

Dar ai plecat… și-n urma ta,

Doar umbrele mai pot cânta,

Trădarea ta îmi arde-n piept,

Dar dragostea… o mai accept.

Te-am vrut a mea, pe totdeauna,

Cu tine-mi era cald și luna,

Cu tine soarele zâmbea,

Cu tine lumea-ntreagă-a mea.

Și totuși, chiar de-ai fost furtună,

Chiar de iubirea-i arșiță bună,

Eu n-am să uit ce ne-am promis,

În ochii tăi m-am rătăcit…

Te-aș urî, dar nu pot, știi bine,

Căci inima mi-e scrisă-n tine,

Și dacă viața ne desparte,

Iubirea mea va sta departe,

Dar niciodată n-o s-apună,

Căci ne-am jurat pe totdeauna.

Mă furișam în gol,agale 

La fereastra casei tale;

Tânjeam un semn, oarecare 

Să-mi schimb În bine a mea stare.

Dar tu te inchideai În tine 

Cu jaluzeaua trasă pt mine..

Mă udă ploaia pan la piele,

În talpă crapă pietrele.

Vântul aspru mă cuprinse,

Orbită de becurile stinse,

M am rătăcit pe drum

Purtată de al meu zbucium.

Norii cenușiu apasă,

Lasă urme pe grimasă.

Îți las la ușă o scrisoare;

Ți am scris tot ce mă doare.

Poate o vei zări vreodată,

Dintr un colț, înstrăinată..

Și cu brațe tremurânde

Îmi vei citi vorbele blânde,

Și -un dor ascuns te va chema 

Din uitare, să mi culegi fărâma..

Of dulce amar

De ce mi ai fost un cosmar

Cand trebuia sa fii un dar 

Of dragul meu strain 

Te iubesc cate putin 

Ziua ce tocmai trecu

Si iubirea mea crescu

Noptile nu imi dau pace 

Te visez mereu nu mi place 

Povestile ce imi apar 

Ma vor face sa sufar iar

In vise noi inflorim 

Ne promitem mari iubiri 

Dar cand afara dau zorii

Visele dispar ca norii 

Eu iti dau si inima 

Ca toti stiu ca e a ta 

Iti dau sufletul din mine

Sa te vad din nou pe tine 

Ma intreb nestiutoare 

De ce te iubesc eu oare

Nici macar nu am vorbit 

Poate doar noi ne am dorit 

Tu ma privesti iubitor

Eu de tine simt ca mor

Incerc zii dupa zii

Sa lupt pentru tine pii

Te alint si ti spun mereu

Te iubesc sufletul meu

Si uite asa ramanâ cu greu 

Cu gandul la dorul meu

Dorul ce nu ma mai lasa

Sa traiesc ca o mireasa 

Caci cel pe care il iubesc 

Doar in vise il gasesc 

Caci aici in lumea reala 

E o iubire banala 

El se uita eu ma uit 

Nimeni nu zice un cuvant 

Dar eu stiu sufletul meu 

Am sa te gasesc mereu

Si te caut in oricine 

Am nevoie doar de tine 

Sper ca intr o zii sa pot

Sa te surat cu mare foc 

Te iubesc de ma sufoc 

Deocamdata doi straini 

Se iubesc dar stiu putini 

Deci raul ce mi face bine 

E baiatul meu din filme

Poate maine sau in alta zii

Cand soarele va rasarii 

Eu in vise nu voi fii 

Ci cu tine in bucurii .