ÎNTR-ADEVĂR E TIMPUL

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

M-ai cunoscut și pe senin și pe furtună,
Cu umbra-n urmă-mi, cu a mea cutumă,
Tu mi-ai zâmbit, așa, ușor, melodramatic,
Trântindu-mi ușa, la plecare, atât de cinematic!

Și te-am privit subtil, dar tu n-ai înțeles,
Zâmbindu-ți pe deasupra unui vin ales,
Că te doream să-mi fii a inimii risipă,
Să-i mai oprești bătaia preț de-o clipă...

Te-am cunoscut așa cum ești, senină,
Cu umbra-n urmă-ți, fără nicio vină,
Ai mai făcut un ultim pas înspre plecare,
Cerșind cu mâna-ntinsă, finală îndurare...

    Din seminţele disperării mele, 
    Au răsărit copaci până la cer, 
    Cu fructe coapte-n mii de stele, 
    Ce strălucesc în plin mister... 
    
    Am plâns cu lacrimi crude, în zadar, 
    Îmbrăţişând copacii fără rădăcini, 
    Căci ei creşteau, iar eu n-aveam habar, 
    Într-ale cerului, înalte, verzi, grădini... 
    
    Şi toate acestea se-ntâmplară, 
    În cuta ochilor din care curge rouă, 
    Căci trandafirii înfloriţi aseară, 
    S-au ofilit în ziua asta nouă...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

Sunt zile și sunt nopți. Azi noapte n-am prea mai avut somn. Așa că am stat pe marginea patului, "în capul oaselor", cu palma mâinii drepte apăsând cu putere arsura stomacului. Dar eu am știut: de fapt e arsura inimii...

Tânăr fiind, nu înțelegeam sensul "chemării"... Acum îl știu și îi recunosc dorul după tăietura inimii, iar singura cale de ostoire, este să-l aștern în cuvinte pe hârtie... Căci nu e leac mai bun pe lumea asta decât cuvântul rostit în minte și scos la lumină prin cerneala neuitării...

Este o după-amiază călduță și liniștită de vară, în care toată suflarea curții bunicilor își amorțește somnul... Sătul de citit, cobor scara podului - căci acolo îmi găseam pacea, citind - și-l văd pe bunicul cum moțăie pe prispă, cu pălăriuța trasă șmecherește pe ochi:

- Da' ce faci bunicule, dormi?

- Sssst, taci! Câ doarmi șî bune-ta șî nu vream sâ dezlănțuim balauru'!, zice bunicul cu voce domoală și ridicându-și nițel borul de la pălărie, ca să-l văd clipind somnoros...

Tac, căci cunoșteam și eu la fel de bine ca bunicul prigoana "balaurului". Era așa o liniște sfântă și parcă simțeam o trădare din parte-mi s-o stric cu atâta ușurință. Doar prostălanii de curcani trosneau îmbufnați către noi, înfoindu-și penele și cârâindu-și moțurile vineții de pe frunte...

- Haidi pisti deal la nen-tu Ion, la Motoșeni!, zice bunicul, sărind de pe prispă sprinten ca un arc.

 - Hai!, zic eu cu entuziasm în glas, fiindcă pentru mine, orice acțiune cu bunicu, însemna, poate, o nouă aventură.

Așa că ne strecurăm încetișor, să nu care cumva să scârțâim poarta - doar nu vrem să ne prindă din urmă dragonul! - și-o luăm la picior cale de vreo patruzeci de minute, trecând pe lângă curțile megieșilor, prin livezi, suind dealul, către o căsuță mică, cocoțată parcă înadins sa scoată sufletul din noi:

- Noroc bre Ioane!, zice bunicul către o namilă de om, deșirată în iarbă, la umbra unui cais.

- Noroc bre Ghiorghi!, zice namila, mustăcind cu dinții rari și galbeni, în barba-i sură... Da' ci vânt ti-aduci încoaci, bre?

- Am vinit cu băietu'!, zice cu vioiciune în glas bunicu'.

- Bună ziua nene Ioane!, zic eu cu sfială în glas, fiindcă era prima data când îl cunoșteam pe fratele mai mare al bunicului.

- D-apoi cum! Ședeți oleacă la umbră, nu, nu aice! La masă, ca sâ luăm câte-o țuică bre!, zice zdrahonul adunându-se din iarbă...

Ne așezăm tus-trei, la umbra unui măr, care-și rupea înspre pământ crengile de rod pe jumătate copt, la o masă mică, învelită cu o mușama de culoare albastră la fel ca cerul, ca ochii bunicului și ai zdrahonului. Eu ședeam într-o parte lângă bunicul, cu picioarele bălăngănind în aer fiindcă lăicerul de pe laviță era înalt și n-ajungeam cu picioarele la pământ, iar zdrahonul, ședea de cealaltă parte, după ce se repezise "pi beci" după o sticlă prăfuită de țuică închisă cu dop de cocean. Apoi, ne toarnă în păhăruțe, mie doar jumate, și tună:

- Hai noroc!

- Hai noroc!, zic într-un glas cu bunicul, cercetând cu privirea strachina de lut de pe masă, plină vârf cu prune din cele mari și zemoase, boierești de șoldane, care îți făceau cu ochiul alături de niște caise coapte de pistruiate ce "iereau"...

Zdrahonul mă vede, și împinge strachina mai aproape de mine:

- Ie cu poftă!

Iau o prună mare și o caisă, apoi zemuiesc la ele pe rând, fără să-mi mai pese de petele de pe maieu... Acasă, dragonul n-are decât să urle, că doară apă și săpun de casă "ieste"...

La un moment dat, tăcerile dintre noi, sunt rupte de apariția unui bărbat subțirel și înalt, luminos prin cumințenia lui, care intră în curte scârțâind portița:

- Ziua bună la dumneavoastră!, zice el, iar mie mi se luminează fața, întrucât îl recunoscusem pe nenea Vali, fiul zdrahonului și văr cu taică-miu...

- Bună să-ț hie inima!, zic bătrânii întinzând mâna pentru a da noroc. Dau și eu noroc, bărbătește, încântat că sunt băgat în seamă la masa celor "mari"...

Nenea Vali se așază lângă noi, de partea zdrahonului, care îi toarnă în păhărel, țuica cea mărgelată cu parfum de caise... Hai noroc!

După care, iară se lasă tăcerile peste noi, strânse din când în când de scârțâitul ciuturei mișcată de-un vânticel răcoros, căci soarele mijea înspre amurg, răscolind roșul cerului până la buza dealurilor din zare...

Dar eu știam aceste tăceri, fiindcă le mai "auzisem" și-n alte dăți, tăceri care "grăiau" despre vremuri grele, dar și despre cele cu belșug. Tăceri care grăiau despre sănătate, dar și despre boală, despre viață, dar și despre moarte.

Cât era el de zdrahon, nenea Ion suferea de inimă, boală căpătată în stepa siberiană, în timpul prizonieratului de pe când o fost tânăr. După ce-o scăpat, o venit acasă abia după vreo cinci ani de la sfârșitul războiului, ani cu muncă grea și foamete continuă, care i-o vătămat sănătatea pentru tot restul vieții lui. Dar o fost și bucurie, că și-o cunoscut ficiorul ce-o crescut fără tată până la vârsta de cinci ani, nenea Vali...

Mă uitam la nenea Vali, citindu-i pe chip liniștea sufletească. Îmi plăcea tare mult de el fiindcă era atât de așezat la vorbă, atât de luminos ca ființă, încât toți cei care-l cunoșteau, fără să bage de seamă, îi căutau umbra... Și-mi mai aduc aminte că mâinile lui erau albe, cu degete lungi, subțiri, care emanau miros de busuioc, așa după cum îmi imaginam eu sfinții...

- Amu om mere șî noi pi la cășile noastre!, zice bunicul ridicându-se încet de la masă, fiindcă amurgul se trecuse vinețiu în licărul primelor stele de noapte, iară dragonul cel fioros posibil că scotea flăcări pe nări, fiindcă se trezise de mult și-și ascuțea cu grijă dinții negăsindu-ne în bătătură...

- D-apoi, merjeți sănătoși!, ne urează zdrahonul cu voce groasă, scuturându-ne mâinile pe rând, bărbătește... Ne-om videa la strâns...

Dar drumul către casă parcă se lungise, iar bunicul, ca s-avem spor și să scurtăm timpul, mă ridică pe umerii lui căci eram mic și ușurel pe vremea aceea, iar eu aproape că moțăiam, legănat în pasul lui domol care-și croia drum către vale...
N-am știut atunci - am aflat mult mai târziu - că în acea zi zdrahonul tocmai împlinise 99 de ani... iar eu am scris să-mi aduc aminte că n-o mai apucat și suta...

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri 

Ziua când ne-am văzut intr-o parcare

Mi-ai spus că în curând o să ne vedem

Să stăm îmbrățișați la un vin și o sărutare...

Și-acum când rememorez acel episod

Simt fluturii ce în suflet îmi valsau

Și parcă nu-mi vine sa cred ca ne-am pierdut de tot 

Fără un vin și-o-mbrățisare caldă la final.

Era a mea naiv de copilăroasă dorință 

În acest fel să ne luăm rămas bun

Dar ai plecat crezând că nu e de cuviință 

Să-mi dai o-mbrățisare și un ultim sărut.

Azi doar încerc să mă impac cu gândul 

Că am sperat și am răbdat cât am putut

Că într-o zi dorul ți-l va purta pe-o șoaptă vântul 

Ce încă bate rece între noi... atât de crunt...

În ochii tăi văd cerul

Și stelele curgând 

Și de stâncă valul

Izbește al tău gând..

Ești izvor învolburat 

De simțuri și fiori.

Ești prințul fermecat 

Împresurat cu flori...

Universul meu respiră 

Atunci când mă atingi 

Și nurii tăi vrăjiră 

Inimi ce le frângi...

Eu,pt tine nu însemn 

Decât o clipă dulce 

Eu, chipul tău, solemn 

Îl veneram pe cruce...

Tu, dispăreai in ceatä,

Râzând de simțăminte.

Sub stropii tăi de gheață 

Mă topeam fără cuvinte...

Nu mi-e dor de tine.
Știi bine.
Am zile bune și zile mai puțin bune,
Dar nu mă gândesc prea des la tine...
Nu-mi fac rău având așteptări inutile
Și nu-mi amintesc, căci am amintiri senile.
Nu mi-e dor de tine, nici măcar o secundă.
Exceptând atunci când ziua e trecută...
Și-n noapte în gând îmi apari grăbită
Să-mi cuprinzi mintea cea stingherită.
Dar în rest, sunt eu cu mine, liniștită,
În lumea mea fericită și nemărginită
Plină de nimicul ei și o lipsă
Se-acoperă emoțiile ca o eclipsă.
Dar nu mi-e dor și nu prea te țin în minte
Decât într-un moment în care soarele-i fierbinte,
Doar atunci... lumina lui sublimă
Te fură și te-aduce la mine-n inimă.
Tot timpul infinit, efemer, relativ
Cum să trăiești, de obicei, pare intuitiv
Uitarea... reacție de apărare
Iubirea... îți pune semne de-ntrebare
Dar eu nu mai încerc să îmi răspund
Nu mă mai gândesc atât de profund
Căci acum... mă gândesc doar la mine
Și adevărul e că nu-mi mai e dor de tine...
În afară de nopțile în care stelele-s pe cer
Și-atunci prin fantezii, îmi ești pasager
Ajungi departe și uneori aproape
Când simt că mă atingi, și am fiori pe spate.
Dar liniștea-mi e soră și stă cu mine-aici
Și-n fiecare zi, mă scutește de frici
Ploaia... e liniștea mea preferată
Strop cu strop, aștept timpul să treacă.
Și realizez câte-am uitat, și nu mi-e dor, știi bine,
Decât în zilele în care... mă gândesc la tine.
Atunci când respir, și inima îmi bate
Atunci când stau în pat, întinsă,pe spate
Atunci când pe cer sunt nori, sau e soare
Atunci când există, vapoare, pe mare.
În zilele când o pasăre zboară pe cer
Sau când pământul e lovit de un fulger,
În nopțile în care, luna, e rotundă
Sau în cele în care bufnițele cântă.
Atât cât există apus și răsărit
Sau cât orizontul, este infinit
Cât oamenii, vor exista pe stradă
Și cât ploaia nu se va opri să cadă,
Cât în lume, va exista câte-o furtună,
Și mai ales...
Mereu când am să mă uit la lună.

Zilnic îți scriam,

cu dor și teamă,

dar tu tăceai,

ca o rană.

Te făceai că n-ai

nici glas, nici minte,

iar eu vorbeam

doar cu cuvinte.

Îți trimiteam

inimi, nu fraze,

dar le lăsai

să ardă-n raze.

Un semn așteptam —

măcar un punct,

dar tu tăceai

ca un drum frânt.

Acum e gol,

nici nu mai doare.

Când nu primești,

iubirea moare.

Ziua e îmbrăcată-n soare

8 martie e sărbătoare

Fete ,mame și bunici

Primiți flori și vorbe bune ,

Bine că sunteți pe lume;

Cine ar crește un copil ?

Cine ne-ar mai strânge în brațe?

Viața noastră ,ar mai fi viață?

        -Un milion de bărbați-

Ești a mea, de când ne știm

Și-n doi formăm perechea,

În astă lume, plină de păcat

Ferind de gura lumii..urechea. 

Idila, a început din facultate

Și dus-a fost într-o prietenie,

Care în timp a devenit iubire

Trezindu-ne, apoi, soț și soție. 

Am navigat, doar împreună

Și valul vieții nu ne-a clintit,

Iar când necazuri au apărut

De jurământ..ne-am amintit. 

De-a fost frumos, ușor sau greu

Rugă la EL, am înălțat și mulțumit,

Că binecuvântări..primim în casă

Iar visul de iubire, e unul, împlinit.

 Din dragoste, ni s-a născut feciorul

Ce-n casă ne-a adus..atâta bucurie,

Care acum e învățat cu multă carte

Iar eu, un fericit, lângă a mea Mărie. 

Timpul s-a scurs și ani mulți a lăsat

Pe noi și-a noastră...lungă căsnicie,

Cu toate astea, iubirea merge inainte

Până ce Domnul...zice stop...călătorie!