Lut

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

În raza unor stele ce încă nu au nume,

Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,

Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,

Visând la trupul tău — un solitar altar.

Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,

Plutind suav prin văi învăluite-n zori;

Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,

Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.

Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,

Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.

Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,

Cu litere de sânge, neistovit — și iată:

Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,

Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,

Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,

Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.

Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:

Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.

Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,

În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.

Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,

Cu același om străin, cu chip plin de păcate,

Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,

Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.

Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,

Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,

Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire

Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.

Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,

Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,

Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,

Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.

Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,

Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.

Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar

Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.

Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,

Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,

Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun

Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.

Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,

Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,

Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,

Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.

Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,

Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,

Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă

În toată această lume umplută de uitare.

Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,

Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți

Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,

Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.

Voi fi un animal legat de trupul tău,

Închis în cușca asta de sentiment și vânt,

Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,

Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.

Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui

Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!

Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!

… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!

Când vântul vieții suflă rece,

Și umbre lungi se-aștern pe drum,

Eu sunt aici. Nimic nu trece

Fără să-ți simt al tau parfum.

Când cerul plânge peste tine,

Și nopțile te dor prea mult,

Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.

Îți voi fi timpul ce-a trecut.

Căci dragostea nu se destramă

Sub greutăți sau dor nespus,

Ea crește-n noi - lumină calmă

Ce ne conduce spre apus.

Așa că, ține-mi mâna strânsă!

Orice-ar veni peste noi doi-

Iubește-mă! Să nu uiți însă

Că lumea noastră suntem chiar noi.

Vreau să fac ochi lângă tine,

cu trupu-mi lipit de al tău,

să simt că respiri pentru mine

și focul din tine e-al meu.

Să-mi cauți gura flămândă,

cu buze ce ard de mult dor,

iar fața ta caldă și blândă

să-mi cadă în palmă ușor.

Vreau să mă scol lângă tine,

cu părul tău prins în păcat,

cu sânii-ți lipiți strâns de mine

și pieptul arzând ne’mpăcat.

Goi să stăm sub așternuturi,

Făurind un falnic destin,

să depanăm zâmbind trecuturi

ce gem de plăceri și suspin.

Să zacem pierduți în plăcere,

Pe cearceaful boțit și căzut,

să curgă pe noi o tăcere

ce țipă-n fiorul avut.

Vreau să mă trezesc lângă tine,

cu dorul topit între noi,

să-mi spui fără vorbe ce-ți vine

și să ardem din nou amândoi.

Cad trupuri pe -asfalt 

Din gura cerului înalt;

Suflete îngenuncheate 

De geana zării picurate.

Și curg șiroaie,

Descompuse de ploaie ,

Mistuite de vânt,

Alunecând pe pământ..

Negura se lasă 

Peste oaza de pucioasă;

Ochii triști stropesc 

Din stele sclipesc.

Tânguia -n surdină 

O cântare divină 

De dor și de jale,

Fremătănd vocale.

Luna dintre nori

Presăra scrisori 

Brațelor întinse 

In rugile aprinse.

Din cenușă plămădită 

Țâșnea făptura oglindită

În chip și asemănare

Din milă și iertare...

Suflete urlă după recuperare,

Oameni după salvare

La un apogeu de ură și dispreț

Lumea s-afundă într-un iad măreț.

Vechile moravuri, bine judecate,

Acum sunt uitate,

Distruse și scuipate.

Busturile de piatră,

Ce conduceau odată,

O amintire cu sânge pătată.

Oamenii s-au trezit,

Revoltați după reformă și schimbare,

Radicalizați de ură și teroare.

Lumea fără un conducător veritabil,

S-afundă într-un carnaj inexpugnabil.

Ochi pentru ochi,

Dinte pentru dinte,

Omenirea s-aruncă într-o mare de morminte.

Societatea construită de mii de ani,

Divizată și cucerită de către dușmani.

Dar cine e dușman?

Când lumea a luat foc,

Când săracii nu mai au ce mânca,

Și-i vor mânca pe cei cu mai mult noroc.

Specia, cândva dezvoltată,

Se-ntoarce la legea ei deprimată.

Dar cine poate judeca?

Când ura îți dirijează mintea.

Din cauza lacrimilor,

Al sângelui vărsat

Din dorința de tăcere,

De a ascunde ce simțim cu adevărat.

Încătușați între pereți aspri și reci,

Ai falsității de vecii întregi.

Oamenii se ucid pentru a păstra ideea superiorității,

Totul în numele ”libertății”.

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

În ziua apusului sfânt,
Când stele prin bolta cerească,
Straluci-vor direct pe pământ.
Va pieri voluptatea din gând?

Va muri și tristețea și dorul.
Ne-o privi Ființa X din amurg,
Cum se năruie cerul...
Vom cunoaște atunci adevărul?

Fermecați de o frică paternă
Ne-om cuprinde în brațe la alții.
Pe cand, el, va zâmbi luciferic,
Urmărind cataclismul pandemic.

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.

N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.