Spune-mi!

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

Regret că ți-am fost prea multă 

Regret tot eu că n-ai știut a prețui

Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă 

Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...

Regret c-am fost nepotrivită 

Bucati din suflet servindu-ți pe tavă 

De-al tău vin m-am lăsat vrăjită 

Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...

Regret doar că ți-am fost adevărată 

Regret tot eu că doar ți-am prisosit

Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată 

Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?

Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?

Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță 

Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați

Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

.....................................................................................................

LECTURA UNUI GOL

N-ai să citești, dar las să cadă-n cuvinte,

O seară grea ce peste mine coboară,

O tăcere ce nu mai cere și nu mai minte,

Despre o umbră ce-a învățat să nu mai moară.

☆

Ți-am dus dorul în atâtea feluri și stări,

Că a devenit respirație, pas și rutină,

Te strig în gând printre nenumărate întrebări,

În liniști grele, unde nu-i strop de lumină.

☆

N-ai idee câte nopți te-am lăsat să mă dori,

Câte răspunsuri mi-ai dat în tăceri deșarte,

Te-am ținut pe un soclu de atâtea ori,

Deși n-ai rămas nici de un „rămas-bun” de-o clipă, în noapte.

☆

Mi-am pus sufletul într-o poveste neterminată,

Sperând în cine puteai fi, nu în cine ai fost,

O iluzie pe care inima, oarbă și curată,

O desena în noapte, căutându-i un rost.

☆

Dar am învățat, în timp, printre ploi și ceață,

Că unii oameni sunt făcuți doar ca să treacă,

Să lase urme, să simuleze o viață,

Și-apoi, atât de nedrept, în neant să se piardă.

☆

Nu mai cer nimic azi, nu mai am așteptare,

Te-am gândit mult mai mult decât te-am trăit,

Dincolo de promisiuni și de rănile amare,

Am învățat să mă aleg pe mine, în sfârșit.

☆

Rămâi un gol pe care am învățat să-l duc,

O amintire și grea și frumoasă, ce încă tresare,

Când un glas asemănător pe străzi mă face să mă-ntorc,

Și se aprinde-n mine acea veche și mută întrebare.

☆

N-a fost să fie aici. Poate-n alt timp, altundeva,

Ai fi avut curaj, și spațiu, și răbdare...

Rămâne doar dorul ce poartă eticheta ta,

O tăcere ce scrie, în loc de un vin și-o ultimă îmbrățișare.

Eram frumoasă și-ți plăceam

Pe-o aripă de vis pluteam

Și Doamne!... cât mai adoram

Să am din vinul tău în pahar!

...............................................

Eram frumoasă și-ţi plăceam

Părea să-ți fiu ceva aparte,

Sufletu-mi râdea când te-auzea

Și își dorea să-l ţii în brațe.

În părul meu plângea o lună

Eu, dinadins mereu zâmbeam

Când te vedeam ochi-mi erau furtună

Eram "nebună"... și-ți plăcea!

Cu dorul meu am spart tipare

Gândirea mea cumva te-a depășit..

Dar știi.. când dorul îmi era prea mare

Mereu cu al tău vin I-am potolit!

Mi-e dor de mine indiscutabil

Sufletul mi-i trist ...nefericit,

Că orice gest mi I-ai făcut condamnabil

De ce???..că doar m-ai plắcut și eu am iubit?

Am suportat mulți km de tăcere

Și "adevăruri" spuse printre rânduri,

Mi te-amintesc adesea cu durere

Când dorurile toate se deshumă!

Buzele incă îmi ard ca focul

Cu-n vin ar vrea să le săruti,

Încă îi simt mirosul, îi simt gustul

De luni întregi însă..tu mi-l refuzi!..

Aștept să ne mai treacă vremea,

Gândul ca vinul să ți se limpezească...

De te-ai grăbi un pic că trece vara!

Vreau fericirea să mă mai găsească!

N-am somn...mereu îmi zic răbdare

Am insomnii..stres, multă oboseală,

Nimic n-ajută.. e bezna-n a mea minte

Dar nu renunț...vreau să mai fiu ca înainte!

Azi timpu-mi trece atât de greu

Sunt mai mereu tristă... stingheră,

Să-ți spun de ce am teamă eu?

Că-mi vei rămâne o veșnică durere!... 

............................

Eram frumoasă și te-adoram 

Când vinul tău umplea al meu pahar...

Primește-mă te rog în brațele ce le iubesc

Mi-e dor să le mai simt căldura 

Să le sărut.... cu ele să mă învelesc 

Pielea mea să le mai simtă aroma.

Privește-mă din nou, la fel ca prima oară 

Mi-e dor să te mai văd zâmbind...

Îmi amintesc și rațiunea își pierde culoarea

Și nu-mi doresc decât o clipă să mai fim.

Sărută-mă din nou pe frunte la fel ca prima dată 

Să simți din nou cum tremur toată 

Să îmi vorbești în șoaptă să mă liniștesc 

Oh Doamne! Ce dor imi e acel fior să-l mai trăiesc...

Cuprinde-mă te rog o ultimă dată 

Nu te mai preface rece...fără sentimente

Amândoi tânjim după o îmbrățișare banală 

Ce-ar lăsa în urmă, povestea fără regrete...

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea. 

Când îmi apari în gând, totul încetineşte...

Parfumul tandru al vinului tău mă învăluiește,  

Noaptea-ți sculptează chipul din stele 

Și sufletul de dor dansează printre ele. 

Și te imaginez, cu ochii tăi, cu privirea curată,

...O prezenţă invizibilă, dar atât de adevărată....

Știu, eşti doar ecoul gândurilor mele,

Ploaia dulce ce-mi dictează poemele...

Dorul de tine îmi da fiori clipă de clipă,

Ca o şoaptă constantă ce versul mi-l strigă,

Îmi îmbracă zilele gri, fără de culoare,

Şi te reînvie în nopţi cu luna spectatoare.

...ai fost minunea mea târzie...

Și azi te mai simt în a mea poezie 

Ca un vin mai bun în timp, o pură-mbrățișare

Și te scriu, să pot respira aerul absenței tale.

Suspin pe malul marii negre,al cuvintelor incerte

La rascrucea dintre drumuri zac

Sa te astept sau sa renasc,precum pasarea Phoenix din propria cenusa

Inca stau pe tusa,gandindu-ma daca sa deschid o alta usa

Regretand ca nu am putut sa iti zic,cat de mult te-am iubit

Inca te iubesc,sa stii,simt bataia inimii

Flacara inca palpaind tot nu stiu daca as putea sa o sting

Nu,nu acest lucru il resping

Fara sa stiu,m-am mintit zicand ca nu sentimente

Dar,tot ce am facut a fost sa diminuez durata acelor momente

Poate nu o sa apuc sa iti zic

M-ai facut sa simt un sentiment puternic

Avand un loc liber,tu l-ai ocupat

Si cand tu brusc ai plecat,inima m-a intepat

Nimeni nestiind nimic despre cum tu m-ai ranit

In seara aia nici nu m-am odihnit

Din cauza lacrimilor ce se prelingeau pe obraz

Perna mea au ajuns pentru ele un iaz

Acum acel loc e din nou liber

Dar nimeni nu ti-l va ocupa,asta consider

Va fi rezervat pentru tine,iubitul meu partener

Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare 

Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!

De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări, 

Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc

Acel miros sublim, divin, nepământesc

Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...

Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu

Nevoia mea de tine mi-a devenit acută 

Sufletul mi te cere, te strigă permanent...

Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...

Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,

Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune

Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,

Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...

Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece

Crezând că într-o zi doru-mi va trece, 

Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin

Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!

Şi-am pus tăcerea mea pe-o foaie

Așteptând cuvintele în zori.

Sunetul tăcerii, se simte doar in

ploaie.

lar versurile se văd doar printre

nori.

Cuvintele purtate prin vânturi

străine,

Se-așează pe ståncile inalte,

Se-aud ecouri de poezie,

Le vezi aici, dar sunt in altă parte.

Pe aripile vântului,

Ca frunzele-n toamnă, de timp și doruri ispitiți.

Cândva ne legănam în raze, în zori de zi îmbrățișați,

Acum doar amintirea ne-a rămas.

Odată, cuvinte de prisos,

Priviri și gesturi , neîntrerupți.

Râuri ce curg, iar apele nu se mai întorc acasă,

Și ce-a fost cândva o flacără, acum cenușă și uitare.

Cum să uit acele seri,stelele vegheau și somnul,

Când luna ne păzea sărutul și timpul părea Domnul.

Acum, în locul acelui pat, distanță și recul,

O înstrăinare rece, un zid.

Iubire pierdută ,pagini dintr-o carte smulsă

Povestea s-a oprit, finalul un suspin, în vânturi cufundate.

Am căutat în mii de stele, sfinxul îngâmfat,

Scânteia ce-a unit și iarã n-a vorbit.

În adieri de vânt și picături de ploaie ,

În licăriri  de soare, te caut evadare,

Povară ce o port, un vis frumos ce-a fost,

Acum o amintire ,în zborul unui idiot.

vreau..
sa te sărut pana-n adâncul inimii tale
vreau..
sa-ți învăț bătăiile inimii tale
și apoi sa-ti învăț fiecare parte a corpului tau
vreau..
sa fii prima și ultima mea dorința in aceasta viața
vreau..
sa pătrund in interiorul tau și sa simți cu adevărat cât de mult te vreau
cât de mult îți iubesc corpul
cât de mult îți iubesc ochii
cât de mult te vreau lângă mine
cât de mult ma pierd când nu esti lângă mine
vreau..
sa fii cea mai împlinita femeie
vreau..
sa-ti dau tot ce am
dar dacă tot ce am
esti tu?!
vreau..
sa fiu prima ta iubire adevărata
vreau..
sa fiu ultima decizie luată
vreau..
sa-ti iau fiecare picior
și sa l pun usor
pe umărul meu
care așteaptă nerăbdător
sa simtă ceva cald…ceva îmbietor
vreau..
sa urli de plăcere și sa ma iubești
in tăcere…
vreau..
sa te dezbrac si sa gust
fiecare parte a corpului tau robust
vreau..
sa te las fără cuvinte
când încep sa te sărut și apoi sa te seduc
vreau..
sa fii in limba după mine
și limba mea sa fie in…