În brațele tale
Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,
Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.
Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.
Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.
Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,
Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,
Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,
Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.
Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,
Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.
Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,
Când de lumea rece vreau sa mă ascund.
Nu vreau altceva, decât pe noi doi,
Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.
Căci brațele tale sunt a mea chemare
Când inima-mi caută un colț de uitare.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Vlad Dornean
Data postării: 1 aprilie
Vizualizări: 86
Poezii din aceiaşi categorie
Perfecțiune
Se tot vorbește de perfecțiune,
De frumos sau de celest,
De soarele ce luminează lumea cea căzută,
Sau de frumoasele povești
Cu prinți,prințese și castele
Ori de eroii din legende,
Viteji ce încă viețuiesc,
În cărțile celebre...
Se stie despre ce vorbesc...
Cu siguranță tu iubito,
Ești singura poveste
Pe care-aș vrea s-o povestesc!
Când vine vorba de iubire
Ori frumusețea ce-i prinsă la vedere
În părul tău învolburat,
În ochii care-ți ard ca două stele,
Pe buzele ce-ți stau să mă sărute,
Sau mai degrabă să mă-ncânte
Când îmi vorbești și când zâmbești
Lăsând nostalgice suspine
Când te întorci și vrei să pleci
Și-o faci cu pași mărunți și delicați...!
Alerg și-n vise după tine
Nevrând să mă trezesc...
Sperând că pot să te sărut
Săruturi ce nu se termină
Și se învârt ca într-un cerc,
Ca să ajungă tot în locul
De unde mai devreme au plecat!
Se tot vorbește de perfecțiune,
Tu ești aceea când zâmbești,
Și mă privești poate cu milă,
Ori mai degrabă mă iubești,
Dar eu sunt cel ce te iubește mai întâi pe tine,
Precum e începutul în povești!
(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Ființă interstelară
Ființă interstelară,
arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.
Coboară la mine.
Te veghez de pe pământ și mă gândesc
la cât de mult îți duc lipsa,
Deși nu am reușit să te ating niciodată.
Mi-ar plăcea să am o bucată
din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta
Și să am grijă de ea.
Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor
de ceva ce nu ai avut niciodată?
Nu ți-e dor de mine?
Dacă te-aș atinge, ai exploda
în bucăți de stele decolorate
și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).
Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.
Ființă, înger alb și melodios,
Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?
De ce nu-mi duci lipsa?
Lipsit de tine
Am renunțat să te privesc lipsit de mâini
Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine
Lipsește râșnița uitării să te-alung
Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine
Primind departe nu mai pot să te ajung
Lipsindu-mi azi mă risipește gol un mâine
Fumează timpul consumându-mă vioi
Rămâne scrumul amintirilor străine
Pornind în noapte visul fumegă nevoi
Târându-și farmecele rupt de realitate
Cărând speranțele tot caută-napoi
Lipsindu-mi șansele plâng rănile crăpate
Plutind incert aripa-mi frânge dorul viu
Căzând inert mă va zdrobi naivitate
Lipsit de tine frunza-mi seacă ruginiu
Iarna tristeților născând absurditate
Pierind cărările mă-ntunecă târziu
Lipsit de primăvara ochilor văd noapte
Lipsit de tine cine sunt nici că mai știu
Executând dezorientat absente fapte
Să nu te temi
Să nu te temi, căci eu veghez,
Din umbre dorul ți-l păstrez,
Și dacă viața-i doar un vis,
În el rămân, de neînvins.
Mă tem eu pentru pașii tăi,
Să nu te pierzi pe drumuri grei,
Dar chiar de noaptea-i fără stea,
În vis mă cheamă, voi veghea.
Și dacă zorii-s prea străini,
De mine-n gând să te alini,
Căci nici tăcerea nu desparte
Ce sufletul pe veci împarte.
Poezie
Te-aș scrie
Ca pe o poezie
Te-aș scrie
Să-mi rămână mie.
Să o pun în ramă,
Să o pun pe perete...
Te-aș privi cu mândrie,
Și cu fascinație
Propria mea creație!
Și daca te-aș uita
Odată ce trec anii,
Poate te-ar recita,
Cineva
și mi-ar aminti
de patosul cu care te-am scris.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Perfecțiune
Se tot vorbește de perfecțiune,
De frumos sau de celest,
De soarele ce luminează lumea cea căzută,
Sau de frumoasele povești
Cu prinți,prințese și castele
Ori de eroii din legende,
Viteji ce încă viețuiesc,
În cărțile celebre...
Se stie despre ce vorbesc...
Cu siguranță tu iubito,
Ești singura poveste
Pe care-aș vrea s-o povestesc!
Când vine vorba de iubire
Ori frumusețea ce-i prinsă la vedere
În părul tău învolburat,
În ochii care-ți ard ca două stele,
Pe buzele ce-ți stau să mă sărute,
Sau mai degrabă să mă-ncânte
Când îmi vorbești și când zâmbești
Lăsând nostalgice suspine
Când te întorci și vrei să pleci
Și-o faci cu pași mărunți și delicați...!
Alerg și-n vise după tine
Nevrând să mă trezesc...
Sperând că pot să te sărut
Săruturi ce nu se termină
Și se învârt ca într-un cerc,
Ca să ajungă tot în locul
De unde mai devreme au plecat!
Se tot vorbește de perfecțiune,
Tu ești aceea când zâmbești,
Și mă privești poate cu milă,
Ori mai degrabă mă iubești,
Dar eu sunt cel ce te iubește mai întâi pe tine,
Precum e începutul în povești!
(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Ființă interstelară
Ființă interstelară,
arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.
Coboară la mine.
Te veghez de pe pământ și mă gândesc
la cât de mult îți duc lipsa,
Deși nu am reușit să te ating niciodată.
Mi-ar plăcea să am o bucată
din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta
Și să am grijă de ea.
Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor
de ceva ce nu ai avut niciodată?
Nu ți-e dor de mine?
Dacă te-aș atinge, ai exploda
în bucăți de stele decolorate
și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).
Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.
Ființă, înger alb și melodios,
Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?
De ce nu-mi duci lipsa?
Lipsit de tine
Am renunțat să te privesc lipsit de mâini
Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine
Lipsește râșnița uitării să te-alung
Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine
Primind departe nu mai pot să te ajung
Lipsindu-mi azi mă risipește gol un mâine
Fumează timpul consumându-mă vioi
Rămâne scrumul amintirilor străine
Pornind în noapte visul fumegă nevoi
Târându-și farmecele rupt de realitate
Cărând speranțele tot caută-napoi
Lipsindu-mi șansele plâng rănile crăpate
Plutind incert aripa-mi frânge dorul viu
Căzând inert mă va zdrobi naivitate
Lipsit de tine frunza-mi seacă ruginiu
Iarna tristeților născând absurditate
Pierind cărările mă-ntunecă târziu
Lipsit de primăvara ochilor văd noapte
Lipsit de tine cine sunt nici că mai știu
Executând dezorientat absente fapte
Să nu te temi
Să nu te temi, căci eu veghez,
Din umbre dorul ți-l păstrez,
Și dacă viața-i doar un vis,
În el rămân, de neînvins.
Mă tem eu pentru pașii tăi,
Să nu te pierzi pe drumuri grei,
Dar chiar de noaptea-i fără stea,
În vis mă cheamă, voi veghea.
Și dacă zorii-s prea străini,
De mine-n gând să te alini,
Căci nici tăcerea nu desparte
Ce sufletul pe veci împarte.
Poezie
Te-aș scrie
Ca pe o poezie
Te-aș scrie
Să-mi rămână mie.
Să o pun în ramă,
Să o pun pe perete...
Te-aș privi cu mândrie,
Și cu fascinație
Propria mea creație!
Și daca te-aș uita
Odată ce trec anii,
Poate te-ar recita,
Cineva
și mi-ar aminti
de patosul cu care te-am scris.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Alte poezii ale autorului
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Lângă tine
Vreau să fac ochi lângă tine,
cu trupu-mi lipit de al tău,
să simt că respiri pentru mine
și focul din tine e-al meu.
Să-mi cauți gura flămândă,
cu buze ce ard de mult dor,
iar fața ta caldă și blândă
să-mi cadă în palmă ușor.
Vreau să mă scol lângă tine,
cu părul tău prins în păcat,
cu sânii-ți lipiți strâns de mine
și pieptul arzând ne’mpăcat.
Goi să stăm sub așternuturi,
Făurind un falnic destin,
să depanăm zâmbind trecuturi
ce gem de plăceri și suspin.
Să zacem pierduți în plăcere,
Pe cearceaful boțit și căzut,
să curgă pe noi o tăcere
ce țipă-n fiorul avut.
Vreau să mă trezesc lângă tine,
cu dorul topit între noi,
să-mi spui fără vorbe ce-ți vine
și să ardem din nou amândoi.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Și-aș muri, și-aș renaște
Și-aș muri, și-aș renaște
Necontenit - doar să găsesc
Nebănuite căi ascunse,
Să reînvăț să te iubesc.
Și-aș muri cu înserarea,
Cu răsăritul aș renaște,
Mi-aș regăsi morbid suflarea,
Doar pentru a te re-cunoaște.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Lângă tine
Vreau să fac ochi lângă tine,
cu trupu-mi lipit de al tău,
să simt că respiri pentru mine
și focul din tine e-al meu.
Să-mi cauți gura flămândă,
cu buze ce ard de mult dor,
iar fața ta caldă și blândă
să-mi cadă în palmă ușor.
Vreau să mă scol lângă tine,
cu părul tău prins în păcat,
cu sânii-ți lipiți strâns de mine
și pieptul arzând ne’mpăcat.
Goi să stăm sub așternuturi,
Făurind un falnic destin,
să depanăm zâmbind trecuturi
ce gem de plăceri și suspin.
Să zacem pierduți în plăcere,
Pe cearceaful boțit și căzut,
să curgă pe noi o tăcere
ce țipă-n fiorul avut.
Vreau să mă trezesc lângă tine,
cu dorul topit între noi,
să-mi spui fără vorbe ce-ți vine
și să ardem din nou amândoi.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Și-aș muri, și-aș renaște
Și-aș muri, și-aș renaște
Necontenit - doar să găsesc
Nebănuite căi ascunse,
Să reînvăț să te iubesc.
Și-aș muri cu înserarea,
Cu răsăritul aș renaște,
Mi-aș regăsi morbid suflarea,
Doar pentru a te re-cunoaște.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.