Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 28 martie
Vizualizări: 111
Poezii din aceiaşi categorie
Viața
Ce rost are oare
Să trăim noi în pustiu,
Când toată lumea moare
Și ei nici măcar nu știu.
Noi în toată lumea asta
Doar câteva persoane iubim,
De va fi prea plină lista
Tot de familie ne lovim.
În vârsta bătrâneții om ajunge
Căci nimeni nu e pe lume veșnic,
Un lucru de-om grăi pe moarte
Ar fi că nu avem un motiv de fel prea strașnic.
Moartea pe mulți câteodată sperie
Deși într-un final de ea ne vom lovi,
Căci astfel lumea din veci se descrie
Viața fiind doar bariera dintre morți si vii.
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Când luminile se sting (pană de curent)
Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.
Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.
Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.
Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.
Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.
E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.
E pană de curent și pană de voință de a trăi.
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.
Viața
Ce rost are oare
Să trăim noi în pustiu,
Când toată lumea moare
Și ei nici măcar nu știu.
Noi în toată lumea asta
Doar câteva persoane iubim,
De va fi prea plină lista
Tot de familie ne lovim.
În vârsta bătrâneții om ajunge
Căci nimeni nu e pe lume veșnic,
Un lucru de-om grăi pe moarte
Ar fi că nu avem un motiv de fel prea strașnic.
Moartea pe mulți câteodată sperie
Deși într-un final de ea ne vom lovi,
Căci astfel lumea din veci se descrie
Viața fiind doar bariera dintre morți si vii.
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
Când luminile se sting (pană de curent)
Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.
Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.
Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.
Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.
Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.
E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.
E pană de curent și pană de voință de a trăi.
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.
Alte poezii ale autorului
În umbra dorului
Lasă lumea să ardă
De dorul focului meu,
Iar tu cu îmbrățișarea blândă,
Să-l stingi mereu...
Dar dorul meu renaște,
Ca flacăra purtată-n vânt,
Când te știu undeva departe,
Într-un alt cuvânt.
Prin ochi străini te caut
Și-n șoapte naște dorul
Unde sunt eu acum?
Dacă-n inima ta, sunt străin...
Mai am al tău zâmbet,
Undeva... pierdut în timp,
Dar aproape, ca lumina,
Pe care o simt.
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
Vocea ta, terapie pentru al meu suflet
Când lumea se prăbușește-n tăceri,
Iar gândurile-mi țipă-n pereți,
Vocea ta picură peste dureri
Ca un cântec uitat de poeți.
Nu-mi dai promisiuni, nici povești,
Nu-mi spui că va fi totul bine,
Dar sună a „aici ești”,
Și-mi ajunge — e tot ce-mi ține.
În timbrul tău cald, nesfârșit,
E ceva ce nu pot explica:
O chemare, un rost, un sfârșit
Al furtunii din inima mea.
E terapie fără tratat,
E tămăduire fără motiv,
E ca și cum m-aș fi regăsit
Într-un vers rostit intuitiv.
Și nu știi, și nici nu-ți cer,
Să înțelegi ce-n mine plânge,
Dar când te aud, dispare orice mister,
Iar rănile-mi tac… și totul se stinge.
Mirosul fericirii
Prima zi de primăvară
Ultima zi de iarnă,
Simți cum se răstoarnă
Miresmele florilor de lumină.
Care topesc sufletul înghețat
De atâtea ce a adunat.
A stat destul iarna asta supărat,
Bucură-te, nu e timp de stat!
Privește în jurul tău cu atenție,
Cum vântul începe să cânte,
Iar crengile înflorite încep să danseze
Pe ritmul primăverii prospere.
Fiecare primăvară
Este programată să renască.
Lasă deoparte orice povară
Și privește cum copacii se reîncarnează.
Și iar vor înnebuni salcâmii
De atâta primăvară.
Alătură-te și tu vremii
Și privește păsările cum zboară.
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
În umbra dorului
Lasă lumea să ardă
De dorul focului meu,
Iar tu cu îmbrățișarea blândă,
Să-l stingi mereu...
Dar dorul meu renaște,
Ca flacăra purtată-n vânt,
Când te știu undeva departe,
Într-un alt cuvânt.
Prin ochi străini te caut
Și-n șoapte naște dorul
Unde sunt eu acum?
Dacă-n inima ta, sunt străin...
Mai am al tău zâmbet,
Undeva... pierdut în timp,
Dar aproape, ca lumina,
Pe care o simt.
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
Vocea ta, terapie pentru al meu suflet
Când lumea se prăbușește-n tăceri,
Iar gândurile-mi țipă-n pereți,
Vocea ta picură peste dureri
Ca un cântec uitat de poeți.
Nu-mi dai promisiuni, nici povești,
Nu-mi spui că va fi totul bine,
Dar sună a „aici ești”,
Și-mi ajunge — e tot ce-mi ține.
În timbrul tău cald, nesfârșit,
E ceva ce nu pot explica:
O chemare, un rost, un sfârșit
Al furtunii din inima mea.
E terapie fără tratat,
E tămăduire fără motiv,
E ca și cum m-aș fi regăsit
Într-un vers rostit intuitiv.
Și nu știi, și nici nu-ți cer,
Să înțelegi ce-n mine plânge,
Dar când te aud, dispare orice mister,
Iar rănile-mi tac… și totul se stinge.
Mirosul fericirii
Prima zi de primăvară
Ultima zi de iarnă,
Simți cum se răstoarnă
Miresmele florilor de lumină.
Care topesc sufletul înghețat
De atâtea ce a adunat.
A stat destul iarna asta supărat,
Bucură-te, nu e timp de stat!
Privește în jurul tău cu atenție,
Cum vântul începe să cânte,
Iar crengile înflorite încep să danseze
Pe ritmul primăverii prospere.
Fiecare primăvară
Este programată să renască.
Lasă deoparte orice povară
Și privește cum copacii se reîncarnează.
Și iar vor înnebuni salcâmii
De atâta primăvară.
Alătură-te și tu vremii
Și privește păsările cum zboară.
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…