Un simplu gând
Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.
Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.
De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?
Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 3 septembrie 2022
Vizualizări: 1025
Poezii din aceiaşi categorie
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Gânduri de Crăciun
În toiul iernii, când gerul cuprinde,
Și grijile ne-apasă ca niște mărgele,
Să ne adunăm la căldură, în familie,
Și să uităm de lume, măcar o clipă.
Să ne amintim de bine, de râs și de joc,
De momentele frumoase, de-a lungul anilor,
Să aprinde-o candelă și s-o facem cu dor,
Să credem într-un mâine, mai luminos și mai cald.
Sărbători fericite!
Un ciob
Un ciob, zile întregi te poate răni,
Încet te poate distruge.
Pielea îți străpunge,
Uşor nu poți privi.
În spatele acelui ciob,
A fost o fereastră
Clară, vie şi măiastră.
Nimeni nu o străpungea,
Toată lumea o admira.
Un zid închis şi dur,
Nu poate fi dărâmat.
Nimic nu este pur,
Nimic de admirat.
În spatele acelui zid,
Rămase sunt cioburile,
Mari sunt durerile,
Totu-i morbid.
Lumina sufletul să vi-l străpungă,
Prin fereastră să ajungă.
Frica de cioburi, inexistentă,
Nicio rană precedentă.
1
Fereastra, portal între lumi diferite
Întâmplari aurite, toate descoperite.
Zidul, loc întunecat, de nepătruns,
Un ciob ascuțit în spate ascuns.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Soc matinal
din robinetul meu de la baie picură timpul
pic-pic-pic
cineva a oprit apa rece de ieri
îmi amintesc
ciudat e că și-n cadă curge tot timp,
la fel în chiuveta din bucătărie,
nu-mi vine să cred,
cum aș putea admite așa ceva
mă-ntreb
nu m-ar crede nimeni
cum mi-ar sta să mă spăl pe mâini cu chestia asta,
domnule Kafka,
să fac duș,
să-mi prepar micul dejun,
cafeaua
și să nu-mi pierd mințile?
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Gânduri de Crăciun
În toiul iernii, când gerul cuprinde,
Și grijile ne-apasă ca niște mărgele,
Să ne adunăm la căldură, în familie,
Și să uităm de lume, măcar o clipă.
Să ne amintim de bine, de râs și de joc,
De momentele frumoase, de-a lungul anilor,
Să aprinde-o candelă și s-o facem cu dor,
Să credem într-un mâine, mai luminos și mai cald.
Sărbători fericite!
Un ciob
Un ciob, zile întregi te poate răni,
Încet te poate distruge.
Pielea îți străpunge,
Uşor nu poți privi.
În spatele acelui ciob,
A fost o fereastră
Clară, vie şi măiastră.
Nimeni nu o străpungea,
Toată lumea o admira.
Un zid închis şi dur,
Nu poate fi dărâmat.
Nimic nu este pur,
Nimic de admirat.
În spatele acelui zid,
Rămase sunt cioburile,
Mari sunt durerile,
Totu-i morbid.
Lumina sufletul să vi-l străpungă,
Prin fereastră să ajungă.
Frica de cioburi, inexistentă,
Nicio rană precedentă.
1
Fereastra, portal între lumi diferite
Întâmplari aurite, toate descoperite.
Zidul, loc întunecat, de nepătruns,
Un ciob ascuțit în spate ascuns.
Alte poezii ale autorului
Întreab-o înainte să o dezbraci
Întreab-o dacă trupul ei
E refugiu sau câmp de luptă.
Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri
Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.
Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”
Și n-a primit răspuns,
Ce cicatrici a învățat
Să le poarte ca bijuterii.
Întreab-o ce o face să tremure
Când nu e frig,
Și de ce zâmbește
Când cade în gol cu ochii închiși.
Întreab-o ce vise i s-au frânt
Când au numit-o prea mult,
Prea tăcută, prea vie,
Prea femeie pentru o lume.
Iar dacă, după toate umbrele,
Îți oferă un zâmbet tăcut,
Fii scânteia ce o luminează,
Să o atingi doar cu sufletul, mut.
Monocristal (Pocal)
Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.
Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.
Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Epilog
Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.
Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.
Taina ochilor invesmantati in smarald
Din toate stelele ce strălucesc,
Tu ești cea mai prețioasă...
N-ai vrea tu să-mi fii povestea,
Pe care sufletul meu s-o trăiască?
Draga stea a sufletului meu,
Care-mi luminezi calea vieții,
N-ai vrea tu să-mi fii melodia
Pe care inima mea s-o cânte cu dor?
Visul meu cu ochi de smarald,
Precum oceanul în nopțile senine,
N-ai vrea tu să-mi fii dorința
Ce-mi mistuie sufletul cu patimă și fior?
Șoapta râului ce curge în sufletul meu
Și-mi alină fiecare gând și vis,
N-ai vrea tu să-mi fii povestea
Pe care mintea mea s-o creada?
Cântec fermecat al nopții,
Ce mă face și mai mult să te doresc,
N-ai vrea tu să-mi fii eternul
Ce arde-n inima mea mereu?
Scrisoarea I
Făurită din ochi de demiurg
Din ale dorințelor meschine,
Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,
Ca să te iubesc doar pe tine.
Cu a ta strălucire, unică pe pământ,
O scânteie îți sare din a ta privire,
Lăsându-mă să te caut muribund
Alunecând nebun printre stele...
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute
Ce-mi dai inimii doar alint,
Iar sufletului, dorințe învrăjbite.
Mă mai străbate prin suflet un jint,
Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,
Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?
Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....
Întreab-o înainte să o dezbraci
Întreab-o dacă trupul ei
E refugiu sau câmp de luptă.
Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri
Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.
Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”
Și n-a primit răspuns,
Ce cicatrici a învățat
Să le poarte ca bijuterii.
Întreab-o ce o face să tremure
Când nu e frig,
Și de ce zâmbește
Când cade în gol cu ochii închiși.
Întreab-o ce vise i s-au frânt
Când au numit-o prea mult,
Prea tăcută, prea vie,
Prea femeie pentru o lume.
Iar dacă, după toate umbrele,
Îți oferă un zâmbet tăcut,
Fii scânteia ce o luminează,
Să o atingi doar cu sufletul, mut.
Monocristal (Pocal)
Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.
Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.
Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Epilog
Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.
Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.
Taina ochilor invesmantati in smarald
Din toate stelele ce strălucesc,
Tu ești cea mai prețioasă...
N-ai vrea tu să-mi fii povestea,
Pe care sufletul meu s-o trăiască?
Draga stea a sufletului meu,
Care-mi luminezi calea vieții,
N-ai vrea tu să-mi fii melodia
Pe care inima mea s-o cânte cu dor?
Visul meu cu ochi de smarald,
Precum oceanul în nopțile senine,
N-ai vrea tu să-mi fii dorința
Ce-mi mistuie sufletul cu patimă și fior?
Șoapta râului ce curge în sufletul meu
Și-mi alină fiecare gând și vis,
N-ai vrea tu să-mi fii povestea
Pe care mintea mea s-o creada?
Cântec fermecat al nopții,
Ce mă face și mai mult să te doresc,
N-ai vrea tu să-mi fii eternul
Ce arde-n inima mea mereu?
Scrisoarea I
Făurită din ochi de demiurg
Din ale dorințelor meschine,
Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,
Ca să te iubesc doar pe tine.
Cu a ta strălucire, unică pe pământ,
O scânteie îți sare din a ta privire,
Lăsându-mă să te caut muribund
Alunecând nebun printre stele...
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute
Ce-mi dai inimii doar alint,
Iar sufletului, dorințe învrăjbite.
Mă mai străbate prin suflet un jint,
Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,
Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?
Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....