Amurg de Dimineață

Who loves the Sun, loves the Moon, looks up to the Stars and feels the wind. Who loves the Sun is letting all the pores to get the full caressing from the rays and the warmth from Sun's close proximity, even if is on the other side of the world. We shine like a Sun, we shine with the Sun and we are the wind from the whispers of the Moon. Who loves the Sun, My little Star?

Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.

Pentru tine #ingerulmeu

Făptura de Vis ce îmi trăieși tu mereu în pieptul de urs. Purtată îmi ești, mereu călătoare, în zbor de albină, în miros de Floare-de-Soare. Grăită de seară, tăcere de zi, în zborul tremurat al lacrimilor tăcute de Nori.

Te-adun, te răsfir, te cerm, te cuprind și admir pasărea văzduhului ce aripile-și deschide timid. Pescărușul de mare, rîndunica de vară tîrzie, puiul gălbui în ciripitul flămînd ce îl aud venind din depărtare. Mi-astîmpăr setea toropelii de vară în ochii tăi plini de cuvinte și te-am luat mereu purtată în a mea îmbrățișare.

Scriu rînd după rînd, purtîndu-ți tăcerea în gînd și știu că jăratecul fierbinte ce-ți arde e căldură de bine, de liniște-n mine, de zîmbet în tine.

Ești o corabie a vieții, zborul spre Absolut, mierea curgîndă ce naște-abundență și frumusețea de Floare. Dar multe umbre cu frică de Soare se vor izbi în căutare de-a ta căldură. Doar focul din tine trăiește și arde tot ce e pleavă și nimicnicia ce-i trecătoare. Și, mereu, chiar și cînd ochii îmi sunt închiși, ploapele grele sau orb de praful din jur, te văd și te-admir - rîndunea cutezatoare.

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.

Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.

Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.

....stăm pe banca din stație ca două file deschise,ecranul tău luminează slab un colț de trotuar unde o sticlă de suc se rotește în vânt, orașul s-a golit de sens și de oameni.

.....dincolo de intersecție se sting reclamele mari,rămâne doar un bec stradal care pâlpâie des ,ca o inimă obosită de atâta trafic,ca un cont șters de pe o rețea de socializare.păstrăm distanța de un rucsac între noi,deși ne știm toate secretele din mesaje,aici, sub cerul de plumb de deasupra blocurilor,cuvintele par prea grele ca să treacă de buze.

....se aud doar pașii rari ai unui paznic de noapte și un câine care latră undeva spre periferie,suntem tineri, dar ne simțim uzați ca asfaltul ăsta peste care au trecut prea multe ierni și mașini.

.....ne ridicăm gulerul gecii și pornim pe jos,fiecare spre ecranul lui, în camere separate.

Un gand am sa-Ti spun

Caci Tu esti un Dumnezeu bun

Am cazut

Dar stiu ca Tu,Doamne m-ai vazut

Confuza in ale mele ganduri

Si credinta mea,batuta era de vanturi

Ma simt descurajata

Dar mi-am reamintit

Ca Tu esti al meu Tata

Esti Dumnezeul a tot

Care mi-a zis ca eu pot

Lacrimi am varsat

De tot m-am consumat

Dar ai venit

A mea durere Ai simtit

Ai vindecat ranile

Si ti-am ascultat chemarile

Multumesc pentru har

Un nemeritat dar

Ai fost pe Golgota

Ce dar nemeritat

Pentru un pacatos transformat

Multumesc 

Tata Ceresc

la fiecare început de Decembrie

sunt trist

se adună toate tristețele de peste an

unele peste altele

într-un loc fragil al tristeții

undeva în preajma inimii

până îmi înăbușă sufletul

și parcă mă simt tot mai greu

cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți  a vieții

fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat

ca în copilărie

când în locul tristeților

puneam cărăbuși și fluturi

și-i răstigneam acolo de vii

cu o cruzime nemaiîntâlnită

diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată

sunt ca niște camelii de iarnă

care înfloresc în decembrie

ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie

în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol

sau una roșu aprins

ca un  licurici care strălucește noaptea

când crapă pietrele

cred că doar tristețile

îmbrăcate în negru

sunt mai enigmatice decât cameliile

pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic

care bat toaca la miezul nopții

atunci când simți că ți se rupe inima

de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică

la această suferință nedreaptă

de a ne iubi între noi

uneori chiar împotriva inimilor noastre...

Sloi de gheață se topesc 

Neaua-i albă ca din rai 

Mă uit la ea ,și mă gândesc 

Dacă-ai vrea să mă mai ai 

Țurțurii ca niște raze

Giuvaiere trecătoare 

Mă gândesc dac' o să ți pese

Ma durut și încă doare 

Brazii ,cu vârfurile lăsate 

Ca niște stele căzătoare 

Mă gândesc noapte de noapte 

Dacă și pe tin' te doare .

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.