Amurg de Dimineață

- încotro?

- nu știu!

- cerșetorul de colo

pe care-l văd, invariabil,  de-o viață, scormonind zorii,

își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,

se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,  

însă merge hotărât  înainte!

- eu cred că se-nvârte într-un cerc!

- dar nu renunță!

- nu mai are la ce!

- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:

o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea

care se va întâmpla mâine!

- el nu mai speră!

- atunci de ce-ar mai cerși stele?

n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!

Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi

și se vaietă:

-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”

în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:

- cumpără-ți singur!

iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului

bănuț cu bănuț,

milioane de bănuți galbeni!

- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume

să-și cumpere o „mână de stele”!

- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!

- eu i-aș zice mai simplu umanitate!

există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic

în comparație cu excesul nostru de omenie

revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor

îndrăgostit de stele…

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

șarpele

inteligent viclean

înșelând iluzionând

a fost aruncat pe pământ-

simbolizând unirea teluricului cu cerul

prima viețuitoare a universului

uroborus

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

Sunt puful ce călătorește 

În orice colț dorește, 

Iar orice persoana ne-ntânlnește

Are o dorință ce se-mplinește.

Dar apoi, dispariția 

Îți face apariția

Și prin timp călătorind, 

Mereu auzind

O frază copleșitoare, 

Rostită cu ardoare,

Păpădia e un soare

Ce se pierde-n zare,

Dar amintirile fermecătoare, 

Pleacă oare?

Compusă la 21.10.2023

Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.

Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.

Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.

Who loves the Sun, loves the Moon, looks up to the Stars and feels the wind. Who loves the Sun is letting all the pores to get the full caressing from the rays and the warmth from Sun's close proximity, even if is on the other side of the world. We shine like a Sun, we shine with the Sun and we are the wind from the whispers of the Moon. Who loves the Sun, My little Star?

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.

Pentru tine #ingerulmeu

Făptura de Vis ce îmi trăieși tu mereu în pieptul de urs. Purtată îmi ești, mereu călătoare, în zbor de albină, în miros de Floare-de-Soare. Grăită de seară, tăcere de zi, în zborul tremurat al lacrimilor tăcute de Nori.

Te-adun, te răsfir, te cerm, te cuprind și admir pasărea văzduhului ce aripile-și deschide timid. Pescărușul de mare, rîndunica de vară tîrzie, puiul gălbui în ciripitul flămînd ce îl aud venind din depărtare. Mi-astîmpăr setea toropelii de vară în ochii tăi plini de cuvinte și te-am luat mereu purtată în a mea îmbrățișare.

Scriu rînd după rînd, purtîndu-ți tăcerea în gînd și știu că jăratecul fierbinte ce-ți arde e căldură de bine, de liniște-n mine, de zîmbet în tine.

Ești o corabie a vieții, zborul spre Absolut, mierea curgîndă ce naște-abundență și frumusețea de Floare. Dar multe umbre cu frică de Soare se vor izbi în căutare de-a ta căldură. Doar focul din tine trăiește și arde tot ce e pleavă și nimicnicia ce-i trecătoare. Și, mereu, chiar și cînd ochii îmi sunt închiși, ploapele grele sau orb de praful din jur, te văd și te-admir - rîndunea cutezatoare.

Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.

Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.

Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.