În închisoarea timpului.
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De marea albastră?...
Gulere albe
Îi erau valurile
Şi cerul oglindă...
Acum noi,
În închisoare,
Doar ochi cu gratii avem,
Şi dorinţe: guri lacome,
Ce muşcă din vânt...
Caliatis,
Îţi aduci aminte
De nisipul acela fin?...
Te priveam zâmbind,
Şi,din palma deschisă,
În briză îl lăsam să cadă...
Caliatis,
Îţi mai aduci aminte
De Centaurul acela sălbatic,
Ce cânta din fagot?...
În cerc îi dansau zânele tinereţii,
Şi-n jur înflorea fericirea...
Caliatis,
Vom mai retrăi vreodată
Visul scoicilor??...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: stebalian
Data postării: 13 aprilie 2020
Vizualizări: 1740
Poezii din aceiaşi categorie
Dor
În inima mea răsare un dor,
Ca o stea strălucind în amurgul ușor.
Un cântec subtil, un freamăt de vânt,
Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.
Prin văile sufletului meu, el plutește,
Ca un râu lin, în care visul se ivește.
În adâncul privirii, în zâmbetul tău,
Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.
În amintiri se țese firul dorului,
Ca o pânză fină, plină de misterul tău.
Așteptarea devine un dans al gândurilor,
Dorul vibrează în mine, ca un ecou.
Prin pădurea amintirilor pierdute,
Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.
În lumina lunii, în noaptea senină,
Îmi răsare dorul, ca o floare divină.
În fiecare stea ce strălucește sus,
În fiecare răsărit al soarelui adus,
Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,
Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.
Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,
Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.
În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,
Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Dansul Universului Închis
Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.
Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,
o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.
Universul e o închisoare de lumină,
iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.
Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.
Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,
înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.
Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea
asteroizilor care explodează în apocalipse mici,
doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.
Și tu, cititorule, ești o celulă
într-un plămân cosmic care respiră întuneric.
Inspiri universuri, expiri coliziuni.
Între coastele tale, gravitația cântă o melodie
pe care doar găurile negre o înțeleg:
"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."
Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.
Dar nu atinge niciodată pământul.
Căci pământul e un mit inventat de suflete,
iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.
Ce e poezia asta? Tu întrebi.
E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.
Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,
până când a creat o oglindă.
Iar în oglindă era totul.
Dar totul nu era nimic.
Și din nimic, o altă palmă s-a întins,
scuturând iarăși timpul ca pe o minge.
Universul începe din nou,
dar tu n-ai să știi vreodată
că ești doar un ecou al unei idei
uitate.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Reflexe
orgolioși
narcisiști
ipocriți
trăim duplicitar sub o imagine falsă
într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre
și ne-am înspăimântat
nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri
vitrine
din alte locuri
cum era posibil să fim în același timp și unii și alții
ne-am întrebat între noi
dar n-am știut ce să ne răspundem
ba chiar am râs ascultându-ne
descoperindu-ne
dându-ne jos măștile
ăștia suntem
niște actori de mâna a doua
distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd
după același scenariu
pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz
cu aceleași lumini și umbre jalnice
locuiți de aceleași vise uzate la maxim
trăind second hand
într-o viață stoarsă ca o lămâie
de alții…
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!
Dor
În inima mea răsare un dor,
Ca o stea strălucind în amurgul ușor.
Un cântec subtil, un freamăt de vânt,
Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.
Prin văile sufletului meu, el plutește,
Ca un râu lin, în care visul se ivește.
În adâncul privirii, în zâmbetul tău,
Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.
În amintiri se țese firul dorului,
Ca o pânză fină, plină de misterul tău.
Așteptarea devine un dans al gândurilor,
Dorul vibrează în mine, ca un ecou.
Prin pădurea amintirilor pierdute,
Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.
În lumina lunii, în noaptea senină,
Îmi răsare dorul, ca o floare divină.
În fiecare stea ce strălucește sus,
În fiecare răsărit al soarelui adus,
Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,
Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.
Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,
Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.
În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,
Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Dansul Universului Închis
Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.
Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,
o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.
Universul e o închisoare de lumină,
iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.
Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.
Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,
înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.
Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea
asteroizilor care explodează în apocalipse mici,
doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.
Și tu, cititorule, ești o celulă
într-un plămân cosmic care respiră întuneric.
Inspiri universuri, expiri coliziuni.
Între coastele tale, gravitația cântă o melodie
pe care doar găurile negre o înțeleg:
"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."
Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.
Dar nu atinge niciodată pământul.
Căci pământul e un mit inventat de suflete,
iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.
Ce e poezia asta? Tu întrebi.
E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.
Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,
până când a creat o oglindă.
Iar în oglindă era totul.
Dar totul nu era nimic.
Și din nimic, o altă palmă s-a întins,
scuturând iarăși timpul ca pe o minge.
Universul începe din nou,
dar tu n-ai să știi vreodată
că ești doar un ecou al unei idei
uitate.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Reflexe
orgolioși
narcisiști
ipocriți
trăim duplicitar sub o imagine falsă
într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre
și ne-am înspăimântat
nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri
vitrine
din alte locuri
cum era posibil să fim în același timp și unii și alții
ne-am întrebat între noi
dar n-am știut ce să ne răspundem
ba chiar am râs ascultându-ne
descoperindu-ne
dându-ne jos măștile
ăștia suntem
niște actori de mâna a doua
distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd
după același scenariu
pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz
cu aceleași lumini și umbre jalnice
locuiți de aceleași vise uzate la maxim
trăind second hand
într-o viață stoarsă ca o lămâie
de alții…
”Te aștept la părtășie”
În fiecare zi te aștept la părtășie,
Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,
Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,
Spatele mi-ai întors și ai plecat!
Când am văzut că seara nu ai timp,
Și după tot zăduful erai obosit,
Am hotărât să îti veghez doar somnul,
Făr’să te deranjez măcar umpic.
Speram că dis de dimineață,
Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,
Și-n stația de-autouz în plină iarnă,
Te așteptam în zdrențe și tăcut!
Când ți-am zărit privirea...
Erai atât de trist copilul meu,
Cu brațele deschise către tine,
M-am avântat iubire să-ți ofer!
Dar...disprețuitor privind la mine,
Si supărat cu ură ai strigat,
Cerșetorule!
Nu-mi pasă acum de tine,
Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!
N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,
În rănile-mi adânci ai fost săpat,
Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,
Copilul meu,de aceea te-am căutat!
Alte poezii ale autorului
Zidul
Piatră peste piatră am pus,
Ani și ani,
Si-apoi am cântat
Nemurirea zidului,
Izbânda perseverenței,
Si-am fost fericit...
Dar timpul a râs în hohote,
Si mi-a șters zidul,
Ca marea,
Urmele pașilor de pe nisip...
Pastel abstract
De la înserat,
Valurile se înălţau
Până dincolo
De Trece-Zi,
Iar eu,încercam să ajung
Cât mai aproape
De Chiamă-Lună.
Stelele,cocoţate sus,
Nu aveau frică
De Atinge-Marea
Şi plecate să se întalnească
Cu Miază-Vânt,
Aruncau în urma lor
Scântei îndepărtate.
Liniştea se auzea peste tot…
Linişte-'n valuri…
Dragoste-'n flori,
De Regina-Nopţii îmi amintea,
Şi cercuri de apă
Sub stelele boltă gândeam…
Ecoul, punea stavilar
Peste Ochii-Lumii
Şi, spărgând valurile,
Stiga spre începuturi:
--Copil de vânt
Cu umeri goi
Şi pielea fină,
Ai uitat zilele roz!!!???
De nicăieri ,
Se auzea în sparte unde...
Ceva nelamurit,
Împrăştiind mozaic în sclipiri,
Iar valurile se înălţau
Iar şi iar
Pâna dincolo
De acuarelele
De la Trece-Zi….
Îți promit...
Nu plânge,îți promit:
Că vom trăi clipe de fericire,
Că vom alerga desculți prin rouă,
Că ne vom da din nou,
Pe topoganul tinereții
Că vom îmbrăca din nou,
Haine de sărbătoare,
Si vom defila prin lumină,
Că ne vom roti de mână cu Primăvara
Între florile fericirii,
Că sufletele vor fi descătușate,
Si vom zbura până departe,
Că ceasul va sta,
Si ne vom privi în ochi ...orcât...
.....................................................
Nu plânge,îți promit...
Doar vântul...
Stau și-ascult...
Doar vântul îmi vorbește,
El mi-e prieten cât sunt iară singur.
Stau și-ascult,
Doar foșnet de pădure,
M-am îndepărtat din nou
De lume...
Din nou,doar pașii tăi
Trec tăcuți printre clipe,
Purtați de fluturi albi
Care bat din aripe...
Din nou cu tine-n gând
Stau și-ascult glas de ape,
Din nou mă mai mint
Că ești aproape,
Si iar stau pierdut de timp
Ca o floare de pe câmp,
Care-așteaptă roua zorilor,
Pradă speranțelor...
............................................
Pe cărări ce-au fost,
Vremea e târzie
Si tristeți de toamnă
Rătăcesc,
Ochii tăi de-ntreb
Spun ca mai iubesc,
Unde ești ??...
Să te caut, iar pornesc...
Am fost copil...
Am fost copil,
Si nu credeam ca timpul trece.
Păsări albastre îmi erau visele,
Iubeam castelul de cleștar
Din lumina zorilor,
Si-’n vuietul Lumii
Mă auzeam strigat.
Mai târziu în viață,
Într-un sens giratoriu,
M-am contaminat
De umbra gândurilor.
De atunci, îmi caut sufletul,
L-am pierdut pe undeva
Mai aproape sau mai departe
De mine...
De atunci,
Nu mai pot trăi prezentul,
Acuzând inefabilul clipei
Că e doar pentru a ascunde
Trecerea ei...
De atunci,
Nu mai pot vedea
Ochii de smarald ai Frumuseții...
Am fost copil,
Si nu credeam că timpul trece...
Zidul
Piatră peste piatră am pus,
Ani și ani,
Si-apoi am cântat
Nemurirea zidului,
Izbânda perseverenței,
Si-am fost fericit...
Dar timpul a râs în hohote,
Si mi-a șters zidul,
Ca marea,
Urmele pașilor de pe nisip...
Pastel abstract
De la înserat,
Valurile se înălţau
Până dincolo
De Trece-Zi,
Iar eu,încercam să ajung
Cât mai aproape
De Chiamă-Lună.
Stelele,cocoţate sus,
Nu aveau frică
De Atinge-Marea
Şi plecate să se întalnească
Cu Miază-Vânt,
Aruncau în urma lor
Scântei îndepărtate.
Liniştea se auzea peste tot…
Linişte-'n valuri…
Dragoste-'n flori,
De Regina-Nopţii îmi amintea,
Şi cercuri de apă
Sub stelele boltă gândeam…
Ecoul, punea stavilar
Peste Ochii-Lumii
Şi, spărgând valurile,
Stiga spre începuturi:
--Copil de vânt
Cu umeri goi
Şi pielea fină,
Ai uitat zilele roz!!!???
De nicăieri ,
Se auzea în sparte unde...
Ceva nelamurit,
Împrăştiind mozaic în sclipiri,
Iar valurile se înălţau
Iar şi iar
Pâna dincolo
De acuarelele
De la Trece-Zi….
Îți promit...
Nu plânge,îți promit:
Că vom trăi clipe de fericire,
Că vom alerga desculți prin rouă,
Că ne vom da din nou,
Pe topoganul tinereții
Că vom îmbrăca din nou,
Haine de sărbătoare,
Si vom defila prin lumină,
Că ne vom roti de mână cu Primăvara
Între florile fericirii,
Că sufletele vor fi descătușate,
Si vom zbura până departe,
Că ceasul va sta,
Si ne vom privi în ochi ...orcât...
.....................................................
Nu plânge,îți promit...
Doar vântul...
Stau și-ascult...
Doar vântul îmi vorbește,
El mi-e prieten cât sunt iară singur.
Stau și-ascult,
Doar foșnet de pădure,
M-am îndepărtat din nou
De lume...
Din nou,doar pașii tăi
Trec tăcuți printre clipe,
Purtați de fluturi albi
Care bat din aripe...
Din nou cu tine-n gând
Stau și-ascult glas de ape,
Din nou mă mai mint
Că ești aproape,
Si iar stau pierdut de timp
Ca o floare de pe câmp,
Care-așteaptă roua zorilor,
Pradă speranțelor...
............................................
Pe cărări ce-au fost,
Vremea e târzie
Si tristeți de toamnă
Rătăcesc,
Ochii tăi de-ntreb
Spun ca mai iubesc,
Unde ești ??...
Să te caut, iar pornesc...
Am fost copil...
Am fost copil,
Si nu credeam ca timpul trece.
Păsări albastre îmi erau visele,
Iubeam castelul de cleștar
Din lumina zorilor,
Si-’n vuietul Lumii
Mă auzeam strigat.
Mai târziu în viață,
Într-un sens giratoriu,
M-am contaminat
De umbra gândurilor.
De atunci, îmi caut sufletul,
L-am pierdut pe undeva
Mai aproape sau mai departe
De mine...
De atunci,
Nu mai pot trăi prezentul,
Acuzând inefabilul clipei
Că e doar pentru a ascunde
Trecerea ei...
De atunci,
Nu mai pot vedea
Ochii de smarald ai Frumuseții...
Am fost copil,
Si nu credeam că timpul trece...
Zidul
Piatră peste piatră am pus,
Ani și ani,
Si-apoi am cântat
Nemurirea zidului,
Izbânda perseverenței,
Si-am fost fericit...
Dar timpul a râs în hohote,
Si mi-a șters zidul,
Ca marea,
Urmele pașilor de pe nisip...