Omul și locul

Tu te-ai născut din praf de stele,

Doar ca să zbori la infinit.

Tu ești și lună, ești și soare,

Precum o rară artă de nedefinit.

Când te privesc, se-nalță universul,

În ochii tăi, o lume se destramă,

Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,

Căci tu devii întreaga mea viață.

Pe pielea ta se scriu balade mute,

Un foc mocnit pe-altarul unui vis,

Iar mâinile-mi, de tine neștiute,

Te poartă-n vals spre margini de abis.

Din glasul tău se naște o orchestră,

Un cântec de vioară, plin de dor,

Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,

Ce-mi face sufletul nemuritor.

Atingerea ta arde ca o rugă,

Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,

Iar în tăcerea nopții, chiar și luna

Se-oprește să asculte căt mi te doresc.

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison  bat,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.

Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.

Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.

Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.

Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.

Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.

Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.

Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,

Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Dragă omule,

Te-ai dus prea devreme

Având o vârstă,

În care unii se distrează,

Ba prin cluburi, ba prin hoteluri.

Nu și tu...

Tu de mic ai muncit,

În fiecare zi pentru cât mai multă avere

În cele din urmă,

Ambiția ta mare

Te-a răpus.

Ai lăsat în urmă o mamă, un fiu și o soție

Averea ta ai lăsat-o fiului,

Nemulțumită mama și sora ta,

Ți-au alungat și făcut moștenitorul,

Sânge din sângele tău,

Să se creadă un străin în propriul neam.

Având-o pe mama sa alături,

Socrii și cumnații tăi,

Au trecut peste tot ce au provocat ai tăi,

Migrând prin 4 locuințe,

Căruia celui mic i-au fost străine,

Acum trăiesc în pace și armonie,

Uitându-și persoanele care odată,

Purtau numele de: „bunică", „mătușă", „verișori" și „unchi".

Totuși averea ta a rămas fiului tău,

Oricât s-ar fi chinuit sora și mama ta să i-o ia,

Testamentul tău a făcut dreptate,

Mama ta stând într-o gospodărie în care nu are niciun drept,

Sora și nepoții tăi făcându-și veacul,

Într-o locuință în care doar visează să locuiască.

Ești deja dus de 7 ani,

Îți veghezi de sus neamul

Și te gândești,

Ce s-ar fi întâmplat,

Dacă ai mai fi trăit.

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Mi-e lehamite de toate
inclusiv să mai „trăiesc”
căci îmi este peste poate
vre-un motiv ca să găsesc!

Niciodată, sunt convins,
nu-o să fie cum a fost!
Prea mult răul s-a întins,
să mai sper, nu are rost!

Ce „trăim” cu toții acum,
este o simplă pregătire,
pentru noul nostru drum,
ce duce, spre pătimire!

Zi de zi amărăciune
greul va fi tot mai greu,
pân, la marea înșelăciune;
noul, falsul dumnezeu!

Ce închinarea o așteaptă
de la întreaga omenire
cei ce țin credința dreaptă
vor fi buni de răstignire!

Când spre viitor privesc,
moartea izbăvire îmi pare,
căci n-aș vrea ca să trăiesc,
ce se deslușește … în zare!

14.04.2021